În timp ce protestele de masă, ocuparea fabricilor de către muncitori şi solicitările acestora pentru declanşarea unei greve generale pe perioadă nedeterminată împotriva dictaturii preşedintelui Hosni Mubarak se intensifică, clasa muncitoare devine forţă motrică a revoluţiei din Egipt. Cu toate că informaţiile sunt limitate, este evident că protestele din metropolele şi oraşele acestei ţări cu o populaţie de 80 de milioane de oameni iau amploare.
Imensa putere socială care reiese din demonstraţia clasei muncitoare conferă nesiguranţă clasei conducătoare şi purtătorilor ei de cuvânt din mass-media. New York Times a declarat că protestele dezvoltă “o luptă de clasă deschisă”, iar CNN explică prăbuşirea acţiunilor unor companii petroliere care au investit în Egipt pe temerile că “un nou guvern ar putea expropria terenurile date în concesiune.”
Aristocraţia financiară se teme însă că va pierde mult mai mult decât câteva concesiuni petroliere sau Canalul Suez, atât de important pentru comerţul mondial. Aspectele politice puse în joc sunt în acest caz mult mai importante.
Revoluţia egipteană dă triumfului pro- capitalist care a urmat după dizolvarea URSS prin birocraţia sovietică în 1991, o lovitură devastatoare. Lupta de clasă, socialismul şi marxismul au fost declarate irelevante pentru lumea modernă. „Istoria” – cea din „Istoria tuturor societăţilor cunoscute este istoria luptei de clasă” , aşa cum au declarat Marx şi Engels - s-a încheiat. Prin urmare, mass-media consideră că singurele revoluţii posibile sunt cele marcate în prealabil cu un „cod de culoare”, concepute politic de Departamentul de Stat a SUA şi puse în aplicare de către secţiunile bogate, pro-capitaliste ale societăţii.
Acest scenariu impasibil şi reacţionar a explodat în Tunisia şi Egipt. Istoria a revenit pregătită de răzbunare. Ceea ce se întâmplă în prezent în Cairo şi în întreagul Egipt este o revoluţie adevărată. “Caracteristică cea mai indubitabilă a unei revoluţii este intervenţia directă a maselor în evenimente istorice”, a scris Troţki, adevăratul specialist în acest domeniu. Această definiţie se potriveşte perfect cu ceea ce se întâmplă acum în Egipt.
Revoluţia este încă în fază incipientă. Forţele de clasă care sunt declanşate în această explozie socială încep abia acum să exprime cereri distincte. Programele încă nu au fost formulate căci clasa muncitoare care a fost înăbuşită zeci de ani nu şi-a stabilit încă un program propriu. Acest lucru nici nu poate fi altfel în aceste prime momente ale desfăşurării luptei. Îl citez din nou pe Troţki: “Masele nu merg la revoluţie cu un plan elaborat de reconstrucţie socială, ci cu un sentiment ascuţit că nu mai pot suporta vechiul regim ...... Procesul politic fundamental al revoluţiei constă în înţelegerea treptată de către o clasă socială a problemelor care decurg din criza socială şi orientarea activă a acestora printr-o metodă de aproximări succesive”.
Ca de obicei, în primele etape ale unei revolte, ceea ce predomină sunt sloganurile cu caracter general-democratic. Elita conducătoare care se vede în faţa abisului caută cu disperare să menţină cât mai mult posibil din vechea ordine. Promisiuni de “reformă” trec repede peste buzele acesteia. Straturile superioare ale societăţii vor permite modificări doar în cazul în care nu le este ameninţată bogăţia şi poziţia socială. Ele fac apel pentru “ unitatea” tuturor forţelor democratice – sub controlul politic al reprezentanţilor clasei capitaliste, desigur. Personificarea acestui lucru este, cel puţin pentru moment, Mohamed ElBaradei.
Însă unitatea democratică, aşa cum a fost ea propusă de ElBaradei, nu are nimic de oferit clasei muncitoare, oamenilor din zonele rurale sărace sau maselor largi de oameni tineri care demonstrează pe străzi. Nevoile urgente ale acestui segment al societăţii egiptene nu pot fi îndeplinite fără o răsturnare majoră a relaţiilor de proprietate existente şi preluarea puterii politice de către clasa muncitoare.
New York Times a atras atenţia, într-unul din rarele sale cazuri de luciditate politică, asupra situaţiei care stă la baza conflictelor sociale din Egipt. “În Cairo, decalajul tot mai mare dintre cei bogaţi şi cei săraci a devenit în ultimii zece ani, predominant în ultimii cincisprezece ani, una dintre caracteristicile cele mai izbitoare ale vieţii în oraş ... Însă din momentul în care guvernul Mubarak a facilitat privatizarea mai multor întreprinderi de stat şi, prin urmare, a declanşat un boom economic pentru unii, egiptenii bogaţi fug din oraş. Ei au format comunităţi închise şi trăiesc în case mari în stil american în jurul unor cluburi de ţară - diferenţa dintre nivelul lor ridicat de viaţa în comparaţie cu cel al egiptenilor de rând a devenit vizibil tuturor. “
Este însă acesta un fenomen pur egiptean? Descrierea din New York Times referitoare la decalajului social din Cairo s-ar putea aplica fiecărui mare oraş din lumea capitalistă, inclusiv Statele Unite. Luaţi în considerare, de exemplu, situaţia din New York City. Potrivit unui raport dat recent de Fiscal Policy Institute (Institutul de politică fiscală), un procent din populaţia din New York City încasează 44 la sută din veniturile totale ale tuturor rezidenţilor.
Inegalitatea socială a atins proporţii uimitoare peste tot în lume. Potrivit unor rapoarte, inegalitatea veniturilor în Statele Unite este chiar mai mare decât cea din Egipt şi Tunisia. În plus, guvernele din întreaga Europă şi din Statele Unite ale Americii cer şi pun în aplicare reduceri masive ale cheltuielilor sociale. Secţiuni tot mai largi ale clasei muncitoare sunt condamnate la sărăcie.
Regimurile politice din ţările capitaliste avansate care sunt, fără îndoială, dotate cu agenţii de propagandă mai sofisticate - rămân la fel de nemişcate şi indiferente faţă de nemulţumirile exprimate de mase largi ale populaţiei, ca şi regimul egiptean. Preşedintele Statelor Unite a ţinut săptămâna trecută un discurs privind „starea naţiunii“ în care nici măcar nu a menţionat că zece la sută din populaţia ţării se află în şomaj. Pentru d-l Obama, un indicator mai important pentru starea naţiunii a fost “creşterea razantă” a valorii acţiunilor de pe Wall Street.
Ceea ce se întâmplă pe străzile din Cairo, Alexandria şi în întreaga ţară, are o semnificaţie istorică. Evenimentele din Egipt dezvăluie forma sub care au loc schimbările sociale în toate ţările, inclusiv în cele mai avansate. Noi suntem martori că pe acest pământ străvechi au loc primele semne care marchează începutul unei noi epoci a revoluţiei socialiste mondiale.
2 februarie 2011