Clasa muncitoare egipteană trece în prim-plan

16 februarie 2011

Ultimele zile au confirmat printr-un flux constant de rapoarte rolul tot mai decisiv al clasei muncitoare egiptene în lupta împotriva regimului Mubarak. În timp ce demonstraţiile şi ciocnirile din Piaţa Tahrir din Cairo alcătuiesc principalul subiect de discuţie în mass-media, valul tot mai mare de militantism al clasei muncitoare - sub forma demonstraţiilor de protest şi a grevelor -  va avea un impact mai mare asupra cursului evenimentelor.

Sute de muncitori din fabricile de mătase şi textile au participat în comunitatea industrială din Kafr al-Dawwar - un centru istoric al militantismului clasei muncitoare - la proteste legte de salarii inadecvate şi condiţii proaste de muncă. 4.000 de muncitori  angajaţi la Coke Coal and Basic Chemical Company din Helwan, un oraş situat lângă Nil, la sud de Cairo au anunţat grevă. Muncitorii au cerut salarii mai mari, contracte permanente pentru muncitorii angajaţi pe termen limitat, stoparea corupţiei şi şi-au declarat, de asemenea, solidaritatea cu protestatarii din capitală. În acelaşi oraş au participat alţi 2.000 de muncitori de la o fabrică de prelucrare  a mătăsii la un alt protest major în care au cerut eliberarea din funcţie  a Comitetului Executiv al companiei lor.

1500 de muncitori din oraşul Mahalla, situat în Delta Nilului, au protestat datorită întârzierii plăţii salariilor şi a primelor.  Alte sute de lucrători de la o filatură din acelaşi oraş au participat la un sit-in cerând să se ia măsuri pentru promoţiile întârziate. 2000 de angajaţi din industria farmaceutică din Quesna, situat de asemenea în Delta, au intrat în grevă.

Mai mult de 6.000 de muncitori angajaţi  la Suez Canal Authority din Port Said, Ismailia şi Suez  au organizat sit-in-uri pentru a cerere ajustări în plata salariilor lor. De asemenea, în Suez, 400 de lucrători angajaţi la Misr National Steel au iniţiat acţiuni industriale.

Această mişcare a clasei muncitoare egiptene a început cu mult înaintea  protestelor de masă care au izbucnit în Cairo în ultima săptămână a lunii ianuarie. După cum arată un  studiu realizat de profesorul Joel Beinin, un specialist în istoria mişcării muncitoreşti egiptene, valul de grevă în curs de dezvoltare  "erupe din cea mai mare mişcare socială la care Egiptul a fost martor de mai bine de jumătate de secol. Peste 1,7 milioane de muncitori au luat parte la mai mult de 1900 de greve şi alte forme de protest între anii 2004-2008".

În mod ironic, creşterea militantismului în rândul clasei muncitoare a fost, pentru regimul egiptean sclerotic, o consecinţă nedorită a creşterii economice din ultimul deceniu. Această creştere a fost alimentată de un aflux masiv de capital internaţional care a intrat în Egipt  pe parcursul primului deceniu al secolului al XXI-lea. Investiţiile străine directe au crescut de la 400 milioane de dolari în 2000 la 13,2 miliarde de dolari în 2007-08. Egiptul este acum cel mai mare beneficiar de ISD pe continentul african. Între 2004- 2007 rata anuală de creştere a PIB a crescut de la 4 la sută la 7,2 la sută. Însă beneficiile creşterii economice s-au limitat la o mică secţiune a societăţii. În ciuda grevelor care au smuls ocazional concesii, masa covărşitoare a populaţiei care munceşte este împotmolită în sărăcie. În plus, regimul a răspuns provocărilor venite din rândul clasei muncitoare prin escaladarea brutalităţii şi a represiunii.

Acum, în contextul unei mişcări de masă la nivel naţional împotriva regimului Mubarak, întrebarea centrală este rolul clasei muncitoare în a decide nu numai soarta lui Mubarak, dar şi natura regimului care rezultă din convulsiile revoluţionare în curs de desfăşurare.

Cel mai mare pericol cu care se confruntă clasa muncitoare egipteană este că, după ce a furnizat forţa socială esenţială pentru a smulge puterea din mâinile unui dictator, nu se va schimba nimic în politică, cu excepţia numelor şi a feţelor persoanelor aflate la putere. Cu alte cuvinte, statul capitalist va rămâne intact. Puterea politică şi controlul asupra vieţii economice va rămâne în mâinile capitaliştilor egipteni, susţinuţi de armată şi de stăpânii lor imperialişti aflaţi în Europa şi America de Nord. Promisiunile de democraţie şi reformă socială vor fi uitate cu prima ocazie şi va fi instituit un nou sistem de represiune sălbatică.

Aceste pericole nu sunt exagerate. Întreaga istorie a luptei revoluţionare a secolului  XX demonstrează că lupta pentru democraţie şi pentru eliberarea ţărilor asuprite de imperialism poate fi atinsă, după cum sublinia Lev Troţki  în teoria revoluţiei permanente, numai prin cucerirea puterii de către clasa muncitoare pe baza unui program socialist internaţional.

Istoria Egiptului oferă ample dovezi în favoarea acestui principiu strategic.

Clasa muncitoare egipteană are o istorie de luptă îndelungată. În mişcarea naţională timpurie împotriva colonialismului britanic, clasa muncitoare s-a angajat în lupte majore. Cu toate acestea, stabilind un model care s-a repetat, burghezia egipteană coruptă a profitat de presiunea exercitată de clasa muncitoare pentru a extrage concesii limitate de la britanici, renegând apoi toate angajamentele date muncitorilor. În urma proclamării de către britanici în 1922 a unei independenţe false, Londra a continuat să fie la conducere prin intermediul unui mecanism constituţional  monarhic corupt,  iar clasa muncitoare a rămas supusă represiunii neobosite din partea statului.

În deceniile care au urmat, burghezia egipteană s-a opus cu vehemenţă eforturilor muncitorilor de a înfinţa sindicate. Sindicatele au fost legalizate numai sub presiunea celui de-al Doilea Război Mondial, când regimul britanic a făcut concesii pentru a obţine sprijin mai larg din partea populaţiei. Însă, o dată ce situaţia de urgenţă trecea, guvernul retrăgea concesiile făcute. După război, burghezia a făcut noi concesii ca urmare a unei revolte crescânde venită din partea clasei muncitoare, însă  invariabil, ele au fost urmate de suprimare.

Lovitura de stat a Ofiţerilor Liberi din 23 iulie 1952 a pus capăt monarhiei. Lunile precedente loviturii de stat au stat sub semnul unui val crescând de proteste venite din partea clasei muncitoare, situaţie care a slăbit monarhia. Cu toate acestea, caracterul de clasă al noului regim al cărui lider a fost colonelul Gamal Abdul Nasser a ieşit la iveală în săptămanile imediat următoare. Muncitorii au salutat lovitura de stat. Iluziile făcute datorită discursurilor revoluţionare ale liderilor armatei au fost amplificate de Mişcarea Stalinist-Democrată pentru Eliberare Naţională (DMNL), care a avut relatii foarte apropiate cu corpul ofiţeresc(şi chiar a fost informată în prealabil cu privire la planurile pentru lovitura de stat). În conformitate cu teoria stalinistă a revoluţiei  "în două etape"(în primul rând democraţie şi mai târziu, cândva în viitor, socialism), DMNL i-a atribuit lui Naguib şi Nasserun un rol progresist. Acest lucru a avut, aproape imediat, consecinţe tragice. Mii de muncitorii de la Misr Fine Spinning and Weaving Company din Kafr-Dawwar au declanşat  grevă în august 1952 pentru a protesta faţă de nemulţumiri perpetue. Unul dintre liderii mişcării şi-a amintit ulterior:  

“A fost  firesc ca muncitorii să înceapă o mişcare în Kafr al-Dawwar, deoarece au auzit comunicatele revoluţiei  în care se anunţa că regatul a fost abolit, că regimul era împotriva nedreptăţii, că drepturile oamenilor vor fi restaurate. Era firesc ca muncitorii care au fost asupriţi timp îndelungat să-şi exprime doleanţele ... [Citat Din "Egyptian Communists and the Free Officers: 1950-1954" de Selma Botman, Middle Eastern Studies, volumul 22, nr. 3 (iulie 1986), p. 355]

Mişcarea a fost însă reprimată cu sălbăticie de către armată. Noul Consiliul al  Comandamentului Revoluţiei a convocat în grabă Curtea Marţială pentru liderii grevei. Doi lideri, Muhammad şi Khamis Ahmad Al-Bakri, au fost condamnaţi în 18 august 1952 la moarte  şi spânzuraţi  trei săptămâni mai târziu în perimetrul fabricii. Trebuie remarcat faptul că Abd al-Mun´im Amin, un membru al Consiliului pentru Comandamentul Revoluţiei care a prezidat Curtea Marţială, a avut legături cu ambasada americană din Cairo.

Ulterior, regimul Nasser a efectuat o serie de reforme care au oferit însă îmbunătăţiri minime  condiţiilor de viaţă ale ţărănimii egiptene şi a clasei muncitoare. Naţionalizarea Canalului Suez a adus regimului un sprijin larg din rândul maselor egiptene. Ulterior, naţionalizarea companiilor cu capital străin cât şi a unui segment important al companiilor egiptene a dus la o creştere a nivelului de trai. Cu toate acestea, regula irevocabilă a regimului nasserist a fost interdicţia oricărei iniţiative independente, sociale sau politice a clasei muncitoare. Nesser era de părere  că "Muncitorii nu cer, noi dăm." Atunci când muncitorii sfidau această regulă şi cereau, erau închişi, torturaţi şi chiar executaţi.

Deşi Nasser a numit această combinaţie de paternalism naţionalist şi represiune "socialism arab", burghezia egipteană a rămas ferm la putere. După moartea subită a lui Nasser în 1970, la numai trei ani după înfrângerea catastrofală a Egiptului în Războiul de Şase Zile cu Israelul, Anwar Sadat a devenit presedinte. Noul regim a repudiat atât politicile pseudo-socialiste ale lui Nasser, precum şi acele elemente ale politicii lui externe  care i-au atras mânia Statelor Unite. Pe plan economic, Sadat a adoptat politicile sale la cerinţele Fondului Monetar Internaţional.

Sadat a făcut însă schimbări dramatice în politica externă. El a vizitat Ierusalimul în noiembrie 1977 şi a semnat în 1978 la Camp David tratatul de pace cu Israelul, o acţiune care a garantat distrugerea Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi a dus la o trădare totală a aspiraţiilor naţionale ale poporului palestinian. În semn de răzbunare, Sadat a fost asasinat în octombrie 1981,  însă succesorul său, Hosni Mubarak, a continuat într-o formă chiar mai nemiloasă politicile lui Sadat.

Pe frontul economic a fost înrădăcinat neo-liberalismul. Segmente mari ale economiei  naţionalizate de către Nasser au fost transformate în proprietate privată, iar în mediul rural, o mare parte din redistribuirea terenurilor efectuată anterior a fost inversată.

În ceea ce priveşte politica externă, Sadat şi Mubarak au pus Egiptul la dispoziţia imperialismului american.

Politicile regimului Sadat-Mubarak nu diferă în nici un fel de acţiunile desfăşurate în ultimii 30 de ani de alte guverne capitaliste în fostele ţări coloniale care au avut o dezvoltare capitalistă întârziată.

Astăzi, în mijlocul unei crize globale a sistemului capitalist care are un impact profund în toate ţările capitaliste, împotriva clasei muncitoare se desfăşoară o ofensivă la nivel mondial. Direcţia politicii capitaliste nu este spre reforma, ci spre reacţie. Nici un guvern burghez din Egipt nu va contrazice această tendinţă la nivel mondial.

Lupta care se desfăţoară  în Egipt va avea un caracter prelungit. Responsabilitatea marxiştilor revoluţionari este de a dezvolta în rândul clasei muncitoare  care trece trintr-o experienţă politică colosală   înţelegerea  necesităţii de a lupta pentru putere independentă. Marxiştii revoluţionari trebuie să explice muncitorilor că aspiraţiile lor democratice vor rămane iluzii deoarece ele nu pot fi realizate sub egida partidelor burgheze. Ei trebuie să expună fără milă promisiunile false ale reprezentanţilor politici ai clasei capitaliste. Ei trebuie să încurajeze crearea unor organe independente de putere care pot deveni, după ce lupta politică se intensifică, baza pentru transferul de putere către clasa muncitoare. Ei trebuie să explice că realizarea cerinţele democratice esenţiale ale muncitorilor este inseparabilă de punerea în aplicare a politicilor socialiste.

Mai presus de toate, marxiştii revoluţionari trebuie să ridice orizonturile politice ale muncitorilor egipteni dincolo de graniţele ţării lor. Ei trebuie să explice că luptele care se desfăşoară acum în Egipt sunt legate în mod inextricabil de începutul procesului care stă la baza revoluţiei socialiste mondiale şi că victoria revoluţiei din Egipt nu necesită o strategie naţională, ci o strategie internaţională. La urma urmei, lupta împotriva regimului Mubarak-Suleiman şi a clasei conducătoare egipteane este de fapt o luptă împotriva întregii burgheziei arabe, a regimului sionist din Israel şi a imperialismului american şi european. În această luptă la nivel mondial, cel mai mare şi indispensabil aliat al populaţiei egipteane este clasa muncitoare internaţională.

Prezentarea de  mai sus este perspectiva şi strategia Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.

10 februarie 2011

David North