Libia şi falimentul naţionalismului arab

2 martie 2011

Încercarea disperată a regimului colonelului Muammar Gaddafi de a îneca în sânge revolta maselor libiene constituie încă o dovadă brutală şi tragică a falimentului naţionalismului arab. Ea a expus încă o dată incapacitatea oricărei părţi a burgheziei arabe de a îndeplini aspiraţiile maselor din regiune - de a se elibera de sub dominaţia imperialistă şi de a scăpa de asuprirea capitalistă.

Gaddafi s-a transformat de-a lungul celor patru decenii de când se află la conducerea Libiei dintr-un lider al mişcării anti-coloniale cu un masiv sprijin popular, într-un măcelar al propriului popor. Acest lucru nu s-a întâmplat peste noapte.

Cu un deceniu în urmă, o răscoală împotriva lui Gaddafi ar fi fost sărbătorită la Washington ca un triumf asupra "axei răului".  Astăzi, Obama rămâne tăcut iar Secretarul de Stat, Hillary Clinton, tratează masacrele din Tripoli, Benghazi şi din alte părţi ale acestei naţiuni de 6,5 milioane de locuitori cu prudenţă extremă.  În ultimul deceniu, Gaddafi a fost văzut de către Washington ca o forţă de stabilitate şi un garant al profiturilor în regiune. În mod semnificativ, revolta împotriva lui este prima din evoluţiile revoluţionare care se răspândesc în Orientul Mijlociu  care declanşeaza  o lichidare a acţiunilor pe Wall Street.

Momentul declanşator pentru hotărârea lui Gaddafi de a ordona  lovituri aeriene împotriva protestatarilor neînarmaţi şi de a dezlănţui armate de mercenari împotriva propriului popor a avut loc în septembrie 1969. El a  condus atunci o lovitură de stat fără vărsare de sânge care a răsturnat monarhia coruptă şi servilă a regelui Idris.

Gaddafi era la vremea aceea un tânăr ofiţer de armată în vârstă de 27 de ani ce provenea dintr-o familie săracă de beduini.  El a aparţinut unei generaţii a cărei concepţii politice au fost puternic influenţate de venirea la putere în Egipt a lui Gamal Abdel Nasser. Acesta din urmă l-a dat jos de la putere pe regele Farouk, printr-o lovitură de stat similară, în timpul revoluţiei egiptene din 1952. Naţionalizarea  Canalului Suez impusă de Nasser, condamnarea imperialismului occidental şi apelurile  la o unitate pan-arabă au găsit un puternic ecou în Libia. Ţara suferise sub dominaţia colonială italiană din 1911 până în 1943, timp în care aproape jumătate din populaţie a fost masacrată de fasciştii italieni sau a murit de foame.

Sentimentele puternic anti-imperialiste ale maselor au furnizat o bază largă de sprijin pentru expulzarea de către Gaddafi a armatei americane de la Wheelus Air Force Base, un punct strategic vital  şi pentru naţionalizarea firmelor petroliere americane. Însă încercările regimului de a crea o uniune pan-arabă cu Egiptul, Siria şi Tunisia au dat greş.

Asemeni tuturor statelor din Orientul Mijlociu care au ieşit din colonialism, Libia  s-a  bazat pe frontierele geografice şi pe conceptele politice impuse pentru a servi intereselor imperialismului şi nu pe cele ale popoarelor din regiune. Burghezia, aflată în curs de dezvoltare în fiecare din aceste ţări, a fost hotărâtă să menţină aceste frontiere şi individualitatea statelor deoarece acestea reprezentau baza statutului lor de clasă.

Regimul lui Gaddafi a fost doar unul dintr-un număr de guverne similare care au venit la putere în aceeaşi perioadă. Guvernele acestea  s-au proclamat  a fi revoluţionare,  avocaţi ai unei tip de"socialism", adversari ai Israelului şi a imperialismului american. Aici sunt incluse regimul lui Hafiz al-Assad în Siria şi cel al lui Saddam Hussein în Irak, ambii ajunşi la putere ca urmare a unor lovituri de stat efectuate de către facţiuni ale mişcării baathiste la sfârşitul anilor 1960.

Asemeni lui Nasser, aceştia au reuşit să exploateze tensiunile Războiului Rece dintre Washington şi Moscova. Astfel, Irakul şi Libia au obţinut un grad minim de independenţă dar şi dreptul de a folosi bogăţia ţărilor lor, petrolul,  pentru a institui reforme în domenii precum sănătatea, educaţia şi construcţiile, lucru care le-a asigurat sprijinul populaţiei.

Cu toate că a declarat că regimul său este “Marea Jamahiriye Arabă Libiană Populară şi Socialistă” şi că se bazează  pe o "democraţie directă", Gaddafi şi-a menţinut dominaţia reprimând nemilos orice opoziţie politică, în special lupta independentă a clasei muncitoare. Grevele au fost interzise iar închisorile din ţară s-au umplut cu deţinuţi politici.

Pe scena mondială, Gaddafi şi-a asumat cel mai radical rol dintre cei care s-au opus "procesului de pace" promovat de către Washington cu scopul de a suprima lupta palestiniană, de a da mână liberă Israelului pentru război şi de a asigura dominaţia imperialismului american în regiune.

Sprijinul lui Gaddafi pentru palestinieni a fost unul sporadic, el a oscilat  între acordarea unui sprijin financiar pentru OEP (n.t. Organizaţia de Eliberare a Palestinei) şi expulzarea în masă a refugiaţilor palestinieni. Însă opoziţia sa faţă de hegemonia americană din regiune şi sprijinul pentru diferitele mişcări naţionaliste radicale l-au transformat  în ochii Washingtonului într-un paria.

Ostilitatea  imperialismului SUA faţă de regimul său a dus la atacuri armate din partea guvernului  Ronald Reagan care l-a numit pe  Gaddafi "câinele turbat al  Orientului Mijlociu".  În 1986, flota SUA a fost trimisă să execute manevre provocatoare în largul coastei libiene. Rezultatul a fost doborârea unor avioane libaneze şi scufundarea unei nave libaneze în urma căreia au murit 35 de marinari. Această acţiune militară a fost urmată de un bombardament asupra oraşelor Tripoli şi Benghazi care s-a soldat cu rănirea mai multor cetăţeni şi uciderea a 60. Printre morţi s-a numărat şi un copil, o fetiţa adoptivă a lui Gaddafi.

Nu atât ameninţările imperialiste, ci mai degrabă schimbările bruşte în situaţia internaţională şi în special contradicţiile interne sociale şi politice din Libia l-au făcut pe Gadhafi să renunţe la ambiţiile sale revoluţionare anterioare.

Dizolvarea Uniunii Sovietice prin  birocraţia stalinistă a luat regimului naţionalist arab posibilitatea de a profita de pe urma influenţei sovietice ca o contrapondere la hegemonia americană. În Libia, acest lucru s-a manifestat printr-o tendinţă de scădere a preţului petrolului şi apariţia unei opoziţii care a împins regimul lui Gadaffi spre dreapta şi l-a facut să se alăture imperialismului american.

Secretarul de Stat pentru afaceri din Orientul Apropiat  a scris ulterior că Gaddafi ar fi bătut la sfârşitul anilor 1990 la uşa Washingtonului. "Reprezentanţii din Libia ar fi dispuşi să dea cărţile pe faţă şi au spus că Gaddafi şi-ar fi dat seama ... că Libia şi Statele Unite sunt ameninţate în egală măsura de fundamentalismul islamic. Ei au spus că în acest context Libia ar vrea să coopereze activ împotriva  al-Qaeda, să oprească orice sprijin oferit  "grupurilor de rezistenţă" palestiniene, să sprijine eforturile de pace ale SUA în Orientul Mijlociu şi să ajute la soluţionarea conflictelor din Africa".

Alianţa aceasta a fost finalizată după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 iar poliţia secretă a lui Gaddafi a fost  transformată  într-un instrument al CIA.

Au urmat "reforme" politice interne în cadrul cărora au avut loc privatizări extinse. Totodată s-au întors în Libia şi marile companii petroliere, băncile internaţionale, dealerii de arme şi alte societăţi transnaţionale.

Rezultatul a fost o creştere a inegalităţii sociale şi corupţia autorităţilor într-o ţară în care 35 la sută din populaţie trăia în sărăcie şi 30 la sută era şomeră. Revolta actuală a fost declanşată de aceste condiţii şi a primit sprijin puternic din partea clasei muncitoare şi a celor săraci.

Dezvoltarea lui Gaddafi şi a omologilor săi din regimurile naţionaliste ale Orientul Mijlociu, a altor foste colonii şi a ţărilor asuprite demonstrează în mod clar corectitudinea teoriei revoluţiei permanente. Aceasta teorie elaborată de Lev Troţki presupune că burghezia naţională din aceste ţări - chiar şi reprezentanţii  cei mai radicali sau bogaţi ai acestora - nu sunt capabili să conducă masele pentru a  depăşi asuprirea colonială şi moştenirea feudală. Ea este legată de interesele  de clasă ale imperialismului şi se teme de ameninţarea internă care vine din partea clasei muncitoare. Masacrele actuale din Libia sunt un rezultat inevitabil al acestui fapt. Numai lupta de clasă independenta bazată pe un program socialist poate găsi o cale de ieşire din acest impas sângeros.

23 februarie 2011

Bill Van Auken