World Socialist Web Site sprijină lupta maselor libiene pentru răsturnarea regimului lui Muammar Gaddafi, o dictatură burgheză de dreapta care a colaborat mult timp cu puterile imperialiste, şi înlocuirea lui cu un guvern democratic cu adevărat popular. Noi respingem însă în totalitate afirmaţia conform căreia răsturnarea lui Gaddafi ar trebui şi poate să fie realizată numai prin intervenţia Statelor Unite şi a NATO.
Eliberarea poporului libian poate fi realizată numai de clasa muncitoare libiană în alianţă cu masele populare din întreaga Africă de Nord şi din Orientul Mijlociu.
Unul din principiile mişcării socialiste este acela de a se opune intervenţiilor imperialiste. Experienţele din ultimul deceniu din Irak şi Afganistan, cât şi istoria întregului secol XX, a subliniat corectitudinea acestui principiu.
Răsturnarea lui Gaddafi printr-o intervenţie SUA-NATO şi nu de către masele asuprite sub conducerea clasei muncitoare ar însemna nu numai înăbuşirea revoluţiei, ci şi instalarea unui alt regim colonial. Puterile imperialiste şi-ar poziţiona forţele militare la frontierele cu Tunisia şi Egipt unde revoltele populare au alungat de la putere dictatorii, dar au lasat încă neatins aparatul de stat şi structura societăţii capitaliste. Lucrul acesta ar facilita alte incursiuni împotriva revoltelor revoluţionare generate de căderea capitalismului global.
Acesta este motivul principal aflat în spatele planurilor de a interveni pe cale militară împotriva lui Gaddafi, şi nu simpatia pentru poporul libian.
Statele Unite şi puterile europene au dezbătut o intervenţie militară în cadrul conferinţei NATO a miniştrilor Apărării care a avut loc joi (nt: 10 martie). Forţele militare americane, britanice, franceze, italiene şi germane sunt în mişcare şi pregătesc măsuri cum ar fi impunerea unei zone "no-fly", trimiterea de bunuri militare forţelor rebele libiene sau lovituri navale şi aeriene directe împotriva guvernului Gaddafi.
Campania pentru o intervenţie militară în Libia a fost susţinută de un editorial apărut miercuri în New York Times, vocea editorială principală a imperialismului american. Aprobarea sa deschisă a acţiunilor militare este ruşinoasă, reacţionară şi necinstită.
Editorialul începe prin a critica administraţia Obama pentru că nu se mişcă suficient de repede pentru a organiza şi a justifica un rol militar american în războiul civil care a izbucnit în ultimele trei săptămâni în ţări bogate în petrol. Obama este mustrat pentru "mesajele contradictorii" şi "constrângerile oficiale" la adresa unor funcţionari guvernamentali care au indicat capcanele care s-ar ivi în urma impunerii unei zone "no-fly".
Times trece apoi la treabă şi numeşte motive "umanitare" în favoarea unei intervenţii a Statelor Unite în Libia. Editorialul respinge ideea folosirii trupelor la sol –oricum sunt doar puţine disponibile, având în vedere războaiele în curs de desfăşurare în Afganistan şi Irak - dar declară că "trebuie să fie găsită o cale pentru a sprijini revolta din Libia şi a-l opri pe colonelul Muammar el-Qaddafi să-şi sacrifice poporul".
Această preocupare solemnă faţă de victimele din rândul civililor libanezi nu are însa nici un fel de credibilitate. Editorialul nu a publicat în trecut nici o declaraţie prin care să ceară armatei SUA să oprească masacrele din Tunisia şi Egipt sau uciderea celor care protestau în Irak, Yemen, Bahrain, Oman, Algeria, Maroc sau Arabia Saudită.
Times nu a denunţat nici Israelul pentru bombardarea civililor din Gaza şi Liban, nici guvernul Statelor Unite pentru bombardarea repetată a civililor din Irak, Afganistan şi Pakistan.
Times încearcă să facă distincţie între sprijinul acordat unei intervenţii în Libia şi lansarea unui război neprovocat în Irak, cum a fost cazul sub administraţia Bush. Astfel, ziarul declară că "o aprobare a lumii arabe este absolut esenţială" pentru a da legitimitate unei noi aventuri militare americane în regiune.
În acest scop, Times laudă Consiliul de Cooperare al Golfului, o alianţă arabă dominată de monarhiile din Golful Persic, pentru sprijinul acordat impunerii unei zone "no-fly" în Libia. Din acest Consiliul fac parte Bahrain şi Oman, unde poliţia a ucis demonstranţii care protestau, precum şi Arabia Saudită, unde protestele sunt ilegale şi pasibile de pedeapsa cu moartea.
Toate aceste regimuri la care Times face apel sunt dictaturi urâte de propriul popor.
Times îndeamnă miniştrii de Externe din Liga Arabă să urmeze exemplul Consiliului de Cooperare din Golf, observând că, dacă va fi impusă o zonă "no-fly", " Egiptul şi câteva alte state membre au resurse militare pentru a se implica”. Acestă perspectivă are implicaţii sumbre. Armata militară a fost baza dictaturii lui Mubarak şi ea continuă să conducă Egiptul şi după demisia acestuia, fiind un gardian atât pentru clasa capitalistă egipteană, cât şi pentru stăpânii săi imperialişti.
Implicarea Egiptului în punerea în aplicare a unei zone "no fly" în Libia ar însemna stabilirea de contacte operaţionale directe cu Pentagonul. Acesta ar furniza armatei egiptene resurse suplimentare şi ar consolida-o pentru o inevitabilă confruntare cu muncitorii şi ţăranii egipteni.
Editorialul laudă în mod repetat rebelii libieni însa nu ia în considerare forţele conflictuale care sunt implicate în opoziţia faţă de Gaddafi. Pe de o parte se afla muncitorii oprimaţi şi ţăranii săraci, mânaţi de ură fata de regimul despotic. Pe de altă parte sunt purtătorii de cuvânt şi liderii care până acum câteva săptămâni au făcut parte din guvernul şi anturajul lui Gaddafi. De la acest ultim grup vin cele mai insistente solicitări pentru o intervenţie imperialistă.
În cadrul forţelor rebele există însă neîncredere pe scară largă faţă de puterile imperialiste şi manevrele acestora care sunt menite să le asigure influenţă politică şi acces la petrolul libian. Un purtător de cuvânt al rebelilor, Iman Bugaighis, a declarat pentru Guardian: "Tinerii nu vor o intervenţie militară. Consiliul revoluţionar a luat asta la cunoştinţă. Ca popor arab avem o istorie nefastă a intervenţiilor militare străine. Oamenii o privesc ca pe o invazie".
Editorialul din Times concluzionează că "ar fi un dezastru dacă colonelul Gaddafi şi-ar masacra poporul pentru a rămâne la putere". Dar cum să rămână altfel la putere marionetele SUA ca de exemplu Maliki în Irak şi Karzai în Afganistan? Times nu consideră însă o "catastrofă" supravieţuirea monarhiei saudite care practică decapitarea oponenţilor politici, mai ales dacă aceştia provin din clasele cele mai asuprite.
Care este rolul real al imperialismului american în evenimentele din Libia? După ce l-a tratat pe Gaddafi în ultimul deceniu cu îngăduinţă, primind la schimb concesii lucrative şi contracte în industria petrolieră, Statele Unite a profitat de mişcarea populară care a izbucnit pe data de 15 februarie în Benghazi şi a transformat-o foarte repede într-un pretext pentru o intervenţie a puterilor imperialiste.
Forţele speciale, navele militare şi aeronave militare a mai multor ţări au încălcat deja în mod repetat suveranitatea libiană. Iniţial, lucrul acesta a fost justificat ca fiind o " misiune de salvare" a cetăţenilor străini prinşi de revolta. Ulterior s-a făcut sub pretextul acordării unui ajutor umanitar civililor libanezi.
Puterile imperialiste nu s-au impus însă pentru o reducere a numărului de morţi, ci au incitat războiul civil, stimulând forţele rebele să gonească prin deşert spre cetăţile fortificate a lui Gaddafi din Surt şi Tripoli. Baia de sânge inevitabilă în astfel de coliziuni a implicat şi civili fără pregătire militară, devenind o sursă pentru campania media de promovare a intervenţiei SUA-NATO.
Publicaţia Times sau alţi avocaţi ai unui atac SUA-NATO privind Libia nu fac însă nici o încercare de a face faţă contradicţiilor din propriile raţionamente. Africa de Nord şi Orientul Mijlociu au fost cuprinse de nelinişte şi în fiecare caz, cu excepţia Libiei, puterile imperialiste au luat apărarea regimurilor de dreapta.
Poziţia agresivă faţă de Libia este dictată de interesele economice şi considerentele geopolitice strategice care nu au nimic de-a face cu drepturile poporului libian. De fapt, Statele Unite şi puterile europene ar face din nou afaceri cu Gaddafi – chiar dacă situaţia le-ar displace – dacă s-ar ajunge la concluzia că ameninţările legate de o intervenţie militară au fost inoportune şi nepotrivite.
Dictatorii care conduc în numele imperialismului nu pot fi răsturnaţi de la putere nici în Libia, nici în oricare altă parte a lumii prin folosirea puterii militare a Statelor Unite şi a Europei.
Aşa cum au insistat Marx şi Engles la începutul mişcării socialiste, eliberarea clasei muncitoare este sarcina clasei muncitoare însăşi.
10 martie 2011