Una dintre cele mai izbitoare trăsături ale atacului SUA-NATO împotriva Libiei a fost sprijinul larg pe care acest "război de alegere" l-a primit din rândul partidelor liberale de stânga şi din mediul înstărit al clasei de mijloc care reprezintă o parte importantă a circumscripţiei lor electorale. Fluturând banner-ul cu "drepturile omului", cea mai ipocrită şi înşelătoare justificare pentru un război imperialist, liberalii de stânga au îmbrăţişat acest război ca fiind al lor. Ne-am putea chiar imagina că aceasta a fost prima dată în istorie când imperialismul a proclamat "drepturile omului" drept cauză şi a folosit democraţia ca pe o mantie pentru interesele sale meschine!
Justificările liberalilor de stânga pentru bombardamentele NATO-SUA din Libia sunt pline de ultraj moral împotriva colonelului Gaddafi. Ele oferă însă foarte puţine informaţii pentru a permite o analiză a motivelor şi intereselor de forţă care există atât în Libia, cât şi pe plan internaţional, şi care încearcă să îl răstoarne pe acesta de la putere. Apologeţii susţin şi scriu ca şi cum ar fi membrii ai unei societăţi de amnezici. Nu există istorie. Nu se aminteşte nimic din ceea ce a avut loc în trecut. Imensa decădere morală şi genocidul colonial imperialist sunt ignorate. În acele scrieri nu se face nici o referinţă la faptul că Italia a exterminat în timpul ocupaţiei sale din anii 1911 - 1940 aproape o jumătate din populaţia libiană. Nu se face referire nici la faptul că ultima mare acţiune militară anglo-franceză din Africa de Nord care a avut loc în octombrie-noiembrie 1956 a fost invazia din Egipt. Aceea acţiune, efectuată în complicitate cu Israelul, a încercat să răstoarne regimul naţionalist al colonelului arab Gamal Abdul Nasser şi să revendice controlul asupra Canalul Suez care fusese naţionalizat. Presa britanică l-a numit atunci pe Nasser un "câine turbat" iar primul ministru Anthony Eden a complotat la asasinarea lui. Invazia anglo-franceză a eşuat, deoarece SUA a avut planuri proprii pentru acea regiune şi nu a tolerat încercarea imperialiştilor europeni de a-şi restabili imperiile coloniale. Preşedintele Eisenhower i-a silit pe francezi, britanici şi israelieni să bată într-o retragere umilitoare.
Cei care laudă atacul asupra Libiei ca pe un triumf al drepturilor omului nu par a-şi aminti niciunul din rolurile monstruoase pe care le-a jucat SUA, atacând şi subminând ţările care au intervenit într-un fel sau altul în interesele sale politice, economice şi strategice. Nu s-a uitat doar trecutul (Vietnam, războiul sălbatic „Contras” din Nicaragua, instigarea la războaiele civile din Angola şi Mozambique, doborârea de la putere şi uciderea lui Lumumba în Congo, sprijinul îndelungat pentru regimul apartheid din Africa de Sud, invazia din Irak), şi prezentul este ignorat. „Stânga” care s-a declarat în favoarea războiului a însărcinat SUA cu îndepărtarea lui Gaddafi, deoarece acesta a tras asupra poporului. În acelaşi timp însă, avioanele Predator arunca ploi de rachete asupra Afganistanului şi Pakistanului, ucigând oameni în fiecare zi.
Declaraţia postată pe 27 martie de profesorul Juan Cole de la Universitatea din Michigan pe blogul său (http://www.juancole.com) este un răspuns semnificativ al sprijinului acordat de către intelectualii liberali de stânga acestui război. Rubrica sa “Informed Comment” se bucură de mulţi cititori şi a fost reprodusă şi în ziarul Nations. În “ O scrisoare deschisă celor de stânga” profesorul Cole, un binecunoscut istoric din Orientul Mijlociu, apăra zgomotos sprijinul pe care îl acordă atacului din Libia.
“Aş dori să-i îndemn pe cei de stânga să înveţe să mestece gumă şi să se plimbe în acelaşi timp”, scrie el sarcastic. Din punctul său de vedere, problema celor de stânga este că nu ştiu cum să adapteze principiile tradiţionale anti-război la circumstanţele existente. Cole susţine că cei de stânga ar trebui să-şi determine atitudinea faţă de războaiele lansate de SUA “caz după caz….”. Aceştia ar trebui “să evite să facă dintr- o ´intervenţie străină´ un taboo la fel cum fac cei de dreapta un taboo din avort, dacă aceasta ne face lipsiţi de inimă(cruzimea se naşte adeseori din inflexibilitate).” Cu alte cuvinte, Cole susţine pragmatic imperialismul. El adaugă că ”dacă ai o poziţie anti-imperialistă şi ignori toate celelalte valori, ajungi într-o poziţie absurdă”.
Din aceasta remarcă reieste un grad semnificativ de confuzie intelectuală sau chiar lipsă de onestitate. "Anti-imperialismul" nu este o "valoare" care trebuie să fie jonglată pragmatic cu alte valori. Ea este o poziţie politică care, teoretic, se bazează pe analiza obiectivă a structurii economice, sociale şi politice a capitalismului global. Cole încearcă să evite o astfel de analiză, căci ea ar dezvălui interesele esenţiale ale elitei conducătoare capitaliste care stau la baza atacului din Libia.
Pentru Cole, justificarea războiului constă în totalitate în denunţarea regimului libanez existent, cu accent pe crimele sale actuale şi anticipate. “Aplaud mişcarea de eliberare şi sunt bucuros că CSONU [Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite] a autorizat intervenţia care a salvat-o de la zdrobire". El afirmă că fără această intervenţie,"Gaddafi şi-ar fi restabilit puterea, strivind mişcarea de eliberare, iar ţara ar fi din nou sub conducerea poliţiei secrete."
Profesorul Cole nu oferă nici o analiză serioasă a componenţei "mişcării de eliberare" şi respinge orice referire la implicarea Al-Qaida în protestele din Libia ca fiind "nefondată". Nimeni din cei familiarizaţi cu istoria recentă a Libiei, nemaivorbind de conflictele în curs de desfăşurare din Africa de Nord sau Orientul Mijlociu, nu ar accepta raţionamentul profesorului Cole în această privinţă. Activităţile Al-Qaida din cadrul Maghrebului Islamic din Algeria şi Libia joacă un rol important în politica din regiune. Grupul Libian de Luptă (LIFG) este considerat a fi o ramură Al-Qaida şi a constituit o provocare majoră a regimului Gaddafi în anii 1990. Impactul destabilizator pe care l-a avut această provocare a fost un factor major în decizia regimului Gaddafi de a-şi abandona retorica tradiţională anti-imperialistă şi de a căuta sprijin în Europa şi Statele Unite. Conform unor rapoarte recente din 2007, guvernul libian se pregătea pentru atacuri teroriste.
Problema legată de implicarea Al-Qaida în opoziţia libiană este în contextul "războiului împotriva terorii" condus de SUA o problemă semnificativă, în special dacă analizam motivele care stau la baza intervenţiei SUA-NATO. Este bine cunoscut faptul că forţele LIFG care au fost active în lupta împotriva lui Gaddafi în anii 1990 şi care au reuşit să scape după reprimarea rebeliunii, "au început să coopereze mai strâns cu reţelele transnaţionale din afara Libiei". Astfel, toate numele comandantilor Al-Qaida cunoscute în prezent sunt de origine libiană. Se pare că în Libia există între timp chiar şi un potenţial substanţial de recrutare a militanţilor islamişti .["Printre dusmanii de "aproape" şi de "departe": Al-Qaida în Maghrebul Islamic" de Guido Steinberg şi Werenfels Isabelle, Mediterranean Politics, 12:3, 407-413]
Conform aceluiaşi studiu, agenţiile europene de securitate "consideră Al-Qaida din Maghrebul Islamic ca fiind cea mai gravă ameninţare teroristă pentru ţările din Europa de Vest, în special pentru Franţa şi Spania, unde organizaţia are sub comandă o suprastructură logistică substanţială." [Ibid] De ce colaborează atunci SUA şi NATO cu aceste forţe?
Profesorul Cole este cu siguranţă conştient de aceste fapte, dar preferă să le ignore. Cu toate acestea, alianţa de facto între Statele Unite şi Al Qaida în lupta împotriva lui Gaddafi nu expune doar mitomania "războiului împotriva terorii" la nivel mondial. Ea cere, de asemenea, o examinare mai profundă a motivelor pentru atacul asupra Libiei.
Profesorul Cole respinge repede ideea că intervenţia SUA-NATO ar putea fi inspirată de orice altceva decât de motive umanitare. El devine iritat la ideea că SUA şi NATO conspiră la răsturnarea lui Gaddafi "nu pentru a proteja oamenii de acesta, ci pentru a deschide calea pentru dominarea Libiei de către SUA, Marea Britanie şi Franţa” şi adaugă că „acest argument este bizar."
Cole insistă asupra faptului că petrolul nu joacă nici un rol în calculele americane şi europene. Si asta nu e tot. Profesor declară: "Nu există nici o perspectivă care să le permită companiilor occidentale să deţină câmpuri petroliere în Libia, deoarece acestea au fost naţionalizate cu mult timp în urmă." Nu putem decât să ne întrebăm de la cine a primit profesorul Cole aceste asigurări.
"Nu este întotdeauna în interesul Big Oil să aibă mai mult petrol pe piaţă, deoarece se reduc preţurile şi implicit şi profiturile companiei. Într-o lume în care ofertele au fost lăsate la mână liberă, iar preţurile ridicate au adus profituri record, un război în Libia pentru obţinerea de contracte pentru petrol mai mult care să ducă la scăderea preţurilor, nu are nici un sens”, adaugă el. „Nu am auzit nici un argument care să dea sens ideii că războiul din Libia este pentru obţinerea de mai mult petrol".
Noi presupunem că profesorul Cole nu este numai împotriva criticilor "marxişti vulgari" care insistă că ar exista o legătură între militarismul imperialist şi interesele economice ale corporaţiilor transnaţionale. Dacă facem referire la scrierile sale anterioare, profesorul se contrazice pe el însuşi.
Într-un "Informed Comment" postat pe blog în data de 6 august 2006 , el se opunea "distrugerii în totalitate a Libanului de către Israel şi Pentagon". Profesorul Cole a prezentat atunci o analiză profetică a relaţiei dintre petrolul din Orientul Mijlociu şi operaţiunile militare ale Statelor Unite. Analiza a fost demonstrată de evenimentele care au avut loc ulterior. El a explicat că evenimentele din Liban fac parte dintr-o strategie pe termen lung a Statelor Unite de a dobândi controlul asupra surselor majore de petrol şi gaze naturale. Cole a explicat că SUA doreşte să atingă acest obiectiv nu numai pentru că are nevoie de petrol şi gaze naturale, ci şi pentru a limita accesul potenţialilor concurenţi, cum ar fi China şi India, la aceste resurse.
Cole a răspuns cererilor care susţineau că activitatea normală a pieţei reduce nevoia de control fizic al resurselor de petrol: "Ar trebui să precizez faptul că "fungibilitatea"(schimbul uşor) de petrol nu mai este în noul mediu la fel de importantă cum obişnuia să fie. Companiile petroliere ale SUA ar prefera să deţină din nou câmpuri petroliere în Orientul Mijlociu, deoarece se pot face profituri mari atunci când poti decide singur când să extragi petrolul din pământ. ... Petrolul devine în noul nostru mediu un produs pentru care merită să lupti ca să-l ai sub control."(sublinierea noastră)
Profesorul Cole a avertizat că lupta pentru a deţine controlul asupra resurselor de petrol era un factor major în pregătirile americane pentru războiul împotriva Iranului. „Washington va dori, în cel mai rău caz, să păstreze opţiunea unei acţiuni militare împotriva Iranului astfel încât să aibă acces la resursele sale, dar să refuze rivalilor săi acelaşi lucru", a mai adăugat el.
Cole a făcut legătura între operaţiunile israeliene sprijinite de SUA din Liban şi concepţiile geostrategice mai largi şi a oferit acest rezumat al planurilor pe termen lung ale Americii:
"S-ar putea ca ulii se gândescă în felul acesta: Distruge Libanul şi Hezbollahul şi vei reduce puterea strategică a Iranului. Distruge programul nuclear iranian şi îl vei lăsa neajutorat şi vulnerabil pentru a face cu el ceea ce au făcut israelienii cu Libanul. Lasă-l vulnerabil la schimbarea regimului şi Iranul va intra din nou în sfera de influenţă a Statelor Unite şi nu a Chinei. Astfel, cele 500 de trilioane de metrii cubi de gaze naturale de care China are nevoie vor aparţine corporaţiilor din SUA. După ce Saddam şi Khamenei vor fi plecaţi de la putere, întregul Golf poate fi reorientat politic spre SUA. Şi uite aşa eviţi crizele de petrol din Statele Unite până ce se va gasi o soluţie tehnologică. Astfel se poate evita şi o situaţie în care China şi India ar avea acces în Iran şi în Golf.
Aşa se naşte cel de-l doilea secol american. `Noul Orient Mijlociu` înseamnă `Orientul Mijlociu American´.
Şi totul începe cu distrugerea Libanului.
Vor mai fi şi alte războaie deoarece atacarea Libanului a fost asemeni atacării unui bodyguard care lucrează pentru un politician. Nu ucizi un bodyguard doar ca să ucizi un bodyguard. Este doar o fază dintr-o operaţiune mai amplă.”
Fără a da o explicaţie, profesorul Cole respinge acum propria analiză. Însă cu toate că şi-a schimbat părerea, scrierile sale din 2006 resping eficient poziţia sa actuală pro-război.
Dacă Cole ar proceda asemeni unui istoric, el ar atrage acum atenţia cititorilor săi că duşmănia dintre Libia şi Statele Unite ale Americii datează de la decizia lui Gadaffi de a creşte în mod substanţial preţului petrolului. El a luat această decizie la scurt timp după ce a condus lovitura de stat din septembrie 1969 care a răsturnat regimul regelui Idris, regim sprijinit de SUA. Înainte de venirea la putere a regimului naţionalist radical a lui Gaddafi, preturile OPEC erau controlte efectiv de SUA prin intermediul marionetelor sale din Arabia Saudită. Măsurile luate de regimul lui Gaddafi au marcat faptul că preţul petrolului nu se mai află sub control american şi că putea fi influenţat de calcule politice ale naţionaliştilor radicali.
Dr. Henry Kissinger, consilier de securitate naţională al CIA (şi ulterior secretar de stat) în administraţia Nixon a fost printre primii care au recunoscut pericolul reprezentat de această nouă relaţie de forţe. In memoriile sale, Kissinger îl prezintă pe Gaddafi ca pe "un radical declarat" care "era pornit să extirpeze influenţa occidentală". Lui nu-i păsa dacă în cadrul acestui proces va slăbi economia globală." [Ani ai revoltelor (Boston: 1982), p. 859] Kissinger a trecut imediat la acţiune. El îşi aminteşte: " Am întrebat în cadrul întâlnirii din 24 noiembrie 1969 dacă cele 40 de comitete nu ar trebui să dezbată posibilitatea de a acţiona sub acoperire."[Ibidem, pp. 859 - 86] Spre regretul său, el nu a fost în măsură să obţină o aprobare la acel moment. Administraţia Reagan a folosit însă un decenui mai tarziu un incident terorist de la Berlin drept pretext pentru a ordona un atac aerian asupra orasului Tripoli, atac în care era vizat Gaddafi.
Cole trece în tăcere peste istoria ultimilor 40 de ani. El nu spune nimic despre rolul crucial pe care petrolul libian îl joacă în calculele strategice ale Europei şi Statelor Unite, deşi acest lucru a fost obiectul unor analize extinse în reviste ştiinţifice dedicate geo-politicii contemporane. El nu menţionează şi nici nu explică de ce a fost sărbătorit "câinele turbat" Gaddafi de către Uniunea Europeană la Bruxelles în 2004, la Paris în 2007 şi la Roma în 2009. Nu se spune nici un cuvânt nici despre faptul că fiul lui Gaddafi, Seif el Islam a fost primit de Hillary Clinton la Departamentul de Stat în 2009.
Profesorii Derek Lutterbeck şi Georgij Engelbrecht, experţi în geo-politica Africii de Nord, au dat o explicaţie. Ei au observat în noiembrie 2009 că Libia “ se situează acum la mijlocul intereselor energetice ale Vestului şi ale Rusiei….” Într-o analiză care fundamentează argumentele avansate de Cole în 2006, ei atrag atenţia asupra faptului că Vestul este preocupat de intenţiile Libiei referitoare la eforturile Rusiei de a-şi asigura accesul la rezervele ei vaste de petrol şi gaze naturale. ["Occidentul şi Rusia în Marea Mediterană: o rivalitate reînnoită"; Mediterranean Politics, 14:3, 385-406]
Statele au memorie bună şi acţionează în linii mari de timp. Tulburările din Libia care au izbucnit în luna februarie au oferit Statelor Unite ale Americii şi Europei oportunitatea de a se debarasa de un iritant politic şi economic care le-a subminat în ultimii 40 de ani controlul la nivel global a pieţei petrolului. Sub acoperirea unor mişcări populare pentru democraţie şi transformare socială din ţările vecine Egipt şi Tunisia, Statele Unite şi Europa au acţionat pentru răsturnarea lui Gaddafi. În ultimul deceniu acesta a acordat cu disperare favoruri puterilor imperialiste şi a avut relaţii economice şi de securitate strânse cu acestea. Totuşi, Washington, Londra şi Paris au decis să-l înlocuiască cu un regim marionetă în stil colonial şi cu drepturi depline şi să dea ceasul înapoi cu 42 de ani. Astfel, indiferent de obiectivele iniţiale care au făcut valuri de protest popular în Benghazi, mişcarea a fost preluată sub aripa protectoare a puterilor imperialiste. Pentru a-şi asigura pretextul cu "drepturile omului" şi astfel, intervenţia militară SUA-NATO, agenţii săi au încurajat confruntări în stil militar cu regimul aflat la putere. Acest scenariu a fost folosit cu succes de către imperialism de nenumărate ori şi în trecut.
Uitând de istorie, negând ceea ce a scris mai în urmă şi ignorând problemele contemporane geostrategice şi de clasă, profesorul Cole dă impresia unui om care şi-a pierdut complet raţionamentul. Într-un blog ulterior, postat pe 30 martie, el scrie: "Dacă NATO are nevoie de mine, eu sunt acolo".
Ce păcat că profesorul Cole, un savant distins, nu găseşte o cauză mai demnă căreia să îi dedice viaţa.
4 aprilie 2011