Războiul împotriva Libiei şi erupţia imperialismului european

9 aprilie 2011

Disponibilitatea cu care puterile europene s-au aliniat aproape în unanimitate în spatele războiul imperialist împotriva Libiei este un moment de răscruce în viaţa politică a continentului.

La data de 20 ianuarie 2003, ministrul de Externe francez Dominique de Villepin spunea referindu-se la Irak: "Noi credem că intervenţia militară ar fi cea mai proastă soluţie." Parisul a votat în cadrul Consiliului de Securitate al ONU împotriva războiului.

Lucrul acesta a dus, împreună cu cei din Germania care se opun războiului, la un spectacol în care liderii presupuselor mişcări de "stânga" anti-război şi grupurile social-democrate de stânga au salutat Europa ca pe o contrapondere la militarismul SUA şi chiar au intonat "Vive la France!"

În perioada premergătoare războiului împotriva Libiei, Franţa a fost în fruntea cererilor pentru o intervenţie militară. Guvernul Sarkozy s-a aliat cu Marea Britanie şi Washington împotriva vechiului lor aliat, Germania, şi a denunţat public reticenţa Berlinului faţă de acest război. Franţa a reuşit cu sprijinul SUA să autorizeze prin Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU 1973 un atac asupra Libiei. La data de 10 martie 2011, Franţa a devenit prima ţară din lume care recunoaştea Consiliul Naţional de Tranziţie ca guvern al Libiei. Tot Franţa a condus şi primul atac aerian din 19 martie.

Duşmania Franţei faţă de Libia şi regimul Gaddafi datează de la războiul civil din Ciad. Situaţia a fost înrăutăţită de bomba din cala avionului care a dus la prăbuşirea zborului UTA 772 în 1989, la mai puţin de un an de la prăbuşirea zborului Pan Am 103 peste Lockerbie. Este posibil ca lucrul acesta să fi jucat un rol în schimbarea atitudinii pe care a avut-o Franţa în ceea ce priveşte o intervenţie militară în Libia.

Cu toate acestea, atitudinea Franţei poate fi înţeleasă numai prin prisma mai largă a eliminării unui regim care, din punctul ei de vedere, constituie un obstacol în calea ambiţiilor sale imperialiste istorice în Africa. Mişcarea de masă împotriva dictaturilor sprijinite de Occident din Egipt şi Tunisia au fost văzute de Paris şi Washington ca o ameninţare la adresa influenţei imperialiste din Africa de Nord. Războiul împotriva Libiei oferă posibilitatea de a instala acolo un regim de marionete şi de a transforma ţara într-o bază de operaţiuni împotriva ameninţării revoluţiilor socialiste din regiune.

Libia este văzută, de asemena, ca un precedent pentru intervenţii suplimentare militare. Preşedintele Nicolas Sarkozy a afirmat pe 24 martie că "responsabilitatea de a proteja" din Rezoluţia ONU 1973 permite intervenţii suplimentare în Africa şi Orientul Mijlociu, începând cu Coasta de Fildeş. Forţele franceze şi cele ale ONU au deschis ieri focul din elicoptere asupra taberelor militare conduse de actualul lider ivorian Laurent Gbagbo. Pe lângă cei 1500 de soldaţi deja prezenţi în Libia, Parisul a mai trimis încă aproape 500 de soldaţi pentru a-şi întări prezenţa militară şi pentru a asigura victoria marionetei, Alassane Quattara, pe care a ales-o.

Şi alte puteri europene, animate de considerente de politică externă similare, sprijină războiului împotriva Libiei.

Prin intermediul puterii sale militare şi a influenţei politice asupra opoziţiei libiene, Washingtonul intenţionează să contracareze provocarea pe care China şi puterile europene o impun în vederea dominaţiei Libiei. Influenţa economică a Statelor Unite în Libia a fost minimă înainte de război, Italia fiind principalul partener comercial de la Tripoli, urmată de Germania şi China.

După război, Consiliul Naţional de Tranziţie va fi invitat să se asigure că este stabilit un nou echilibru. Cele mai multe puteri europene s-au aliniat pentru o campanie militară sub conducerea SUA în speranţa de a nu fi lasate deoparte la împărţirea prăzii de război. Au însă, asemeni Franţei, şi un interes major în precedentul creat de intervenţiile coloniale similare.

Faptul că Germania este o excepţie nu se datorează pur şi simplu continuării poziţiei sale din 2003. În anii care au urmat, Berlinul s-a orientat spre noi alianţe care să-i consolideze poziţia faţă de Statele Unite.

Germania, alături de Brazilia, Rusia, India şi China - cunoscute sub numele de BRIC - s-a abţinut să voteze Rezoluţia 1973 a Consiliului de Securitate al ONU şi s-a opus aliaţilor săi din NATO. Germania se bazează pe Rusia pentru livrările de gaze naturale şi a încercat ani de zile să aibă relaţii mai strânse cu aceasta. Comerţul cu China este însă în exces, 100 de miliarde de dolari pe an.

Berlinul ar putea crede că influenţa sa economică în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu este cel mai bun mijloc de a-şi atinge interesele la nivel mondial. Însă, asemeni omologilor săi europeni, Germania trebuie să facă faţă în mod inevitabil decalajului dintre ambiţiile sale şi lipsa puterii militare. Altfel riscă să fie marginalizată de către SUA. Tensiunile geopolitice aflate în creştere duc în mod inevitabil, la fel ca în anii 1930, spre reînarmarea europeană.

Ce reprezintă această noua campanie de înarmare pentru dominaţia imperialistă?

Prăbuşirea financiară din 2008 a distrus mii de miliarde de active şi s-a dovedit a fi un punct de cotitură în soarta capitalismului mondial, ducând la o creştere nouă şi intensă a antagonismelor între marile puteri.

Prăbuşirea financiară a fost punctul culminant al unui proces de lungă durată în care SUA s-a transformat din cea mai mare puterea economică şi un garant al stabilităţii capitaliste, în naţiunea cu cele mai mari datorii şi principala sursă de instabilitate economică şi politică pe arena mondială. Ea nu are nici o modalitate de a inversa acest declin şi de a face faţă provocării venite de la puterile aflate în ascensiune, în special China, precum şi rivalii săi tradiţionali din Europa şi Japonia. Pentru a-şi asigura hagemonia globală, SUA nu poate decât să aprofundeze ofensiva începută în Irak. China şi Europa vor trebui să o urmeze. Această luptă intensificată pentru pieţe, profituri şi resurse ameninţă în cele din urmă erupţia unui al treilea război mondial.

Aceasta criză dicteaza şi escaladarea războiului de clasă.

Salvarea băncilor prin golirea trezoreriilor guvernamentale au costat SUA şi puterile europene trilioane. Acesta a fost însă doar începutul unei crize economice care nu are egal din anii 1930 încoace. După scoaterea băncilor din dificultatea financiară vine impactul macroeconomic - debutul recesiunii şi creşterea datoriei de stat la 50 la sută, 80 la sută, sută la sută din PIB.

Singura modalitate a burgheziei de a recupera o parte din aceste venituri pierdute este prin reducerea drastică a nivelului de trai al clasei muncitoare - o politică a războiului de clasă în ţară, însoţită de războiul imperialist din străinătate. Guvernele din întreaga Europă au intenţia de a impune o realiniere fundamentală a forţelor de clasă în interesul marilor corporaţii şi a celor foarte bogaţi prin intermediul unor măsuri de austeritate fără precedent în istorie. Acestea implică sute de miliarde de euro din reduceri, tăierea salariilor şi a exploatării.

Există şi o legătură între noua etapă a eruperii militarismului imperialist şi începutul războiului de clasă împotriva muncitorilor. Acesta este reflectat în utilizarea tot mai frecventă de către mass-media a terminologiei militare atunci când se discută măsurile de austeritate impuse.

Ediţia din 24 martie a ziarului The Economist arată cât de departe a ajuns deja acest război economic:

"Autorităţile au aplicat şocuri şi veneraţie sub formă de stimulare fiscală şi monetară. Ele au împiedicat prăbuşirea completă a sectorului financiar - plăţile bancherilor au fost însă, desigur, bune. Şi sectorul corporatist s-a descurcat, de asemenea, bine .... Însă beneficiile din redresarea băncilor par să fi fost distribuite aproape în întregime doar proprietarilor de capital, nu muncitorilor. În America, totalul salariilor reale a crescut cu 168 miliarde dolari de la începutul acestui proces, dar lucrul acesta a fost depăşit de departe de saltul a 528 miliarde de dolari în profituri. Dhaval Joshi de la BCA Research recunoaşte că aceasta este prima dată în 50 de ani când profiturile au depăşit în termeni absoluţi salariile.

În Germania, profiturile au crescut cu 113 miliarde de euro de la începutul redresării economice, dar salariile angajaţilor au crescut cu doar 36 miliarde de euro. Lucrurile stau chiar mai rău pentru muncitorii din Marea Britanie, unde profiturile au crescut cu 14 miliarde lire sterline, dar salariile reale au scăzut cu 2 miliarde de lire sterline. Începând cu anul 1980, cota forţei de muncă a fost în declin în întreaga OCDE. Diferenţa a fost vizibilă în special în America: productivitatea a crescut cu 83 la sută între 1973 şi 2007, dar salariile medii reale ale angajaţilor de sex masculin au crescut cu doar 5 la sută."

Acesta este doar începutul a ceea ce elita conducătoare intenţionează să pună în aplicare.

Atacurile formulate împotriva muncitorilor se vor aprofunda, chiar şi în timp ce regimurile slăbite de criză, cum ar fi cel a lui Sarkozy din Franţa sau coaliţia condusă de conservatorii din Marea Britanie flutură drapele peste Libia, ca un mijloc de a abate atenţia de la agenda lor de interese interne.

Clasa muncitoare trebuie să-si formuleze propriul răspuns la această schimbare politică fundamentală. Aşa cum politica internă şi externă a burgheziei este dictată de interesele globale ale marilor corporaţii şi de elita celor bogaţi, la fel trebuie şi muncitorii să-şi elaboreze propriile strategii unitare internaţionale.

Opoziţia faţă de război nu poate fi limitată la îndemnul la pace a guvernelor sau a Organizaţiei Naţiunilor Unite, căci războiul împotriva Libiei se desfăsoară sub patronajul acestora. Nu se poate aştepta o poziţie anti-război nici din partea unei secţiuni a muncii sau a birocraţiei sindicale. Asemeni luptei pentru apărarea locurilor de muncă şi a serviciilor sociale, lupta împotriva războiului este o luptă de clasă şi trebuie purtată de către muncitorii înşişi.

Singurul răspuns viabil la războiul imperialist este mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare în lupta pentru înlocuirea statul capitalist cu un sistem bazat pe egalitate socială şi democraţie autentică. Muncitorii trebuie să preia puterea şi să coreleze opoziţia faţă de război cu o luptă pentru locuri de muncă decente, servicii sociale, asistenţă medicală şi educaţie pentru toţi, plata prin redistribuirea bogăţiei de la elita conducătoare la oamenilor muncii, exproprierea oligopolurilor corporative şi financiare şi transformarea lor în întreprinderi controlate democratic de către public.

Principiul fundamental al tuturor muncitorilor şi tinerilor progresişti trebuie să fie unitatea internaţională a clasei muncitoare în lupta împotriva inamicului comun-imperialismul. Realizarea acestei unităţi se înfăptuează prin crearea unor secţiuni ale Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale ca o nouă conducere revoluţionară a clasei muncitoare internaţionale.

5 aprilie 2011

Chris Marsden