Războiul din Libia şi adâncirea conflictului inter-imperialist

23 aprilie 2011

Declaraţia comună privind Libia, emisă joi de preşedintele american Barack Obama, preşedintele Nicolas Sarkozy din Franţa şi premierul britanic David Cameron nu duce doar la escaladarea războiului. Aceasta intensifică de asemenea şi diviziunile politice din Europa aflate în spatele operaţiunilor neo-coloniale din Africa de Nord. În timp ce războiul este comercializat ca fiind o acţiune "umanitară", publicul acordă prea puţină atenţie disputei din ce în ce mai aprinse dintre Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite pe o parte, şi Germania pe cealaltă parte.

Caracteristica cea mai remarcabilă a declaraţiei comune a fost că ea nu a fost emisă de către Uniunea Europeană(UE) sau alianţa militară NATO. Ea a apărut în franceză şi engleză, sub semnătura preşedintelui Sarkozy din Franţa, a prim-ministrului Cameron al Marii Britanii şi a preşedintelui SUA Barack Obama. Declaraţia nu a inclus semnătura cancelarul german Angela Merkel, al cărei guvern s-a abţinut cu ceva vreme în urmă de la votul privind rezoluţia ONU care autoriza asaltul iniţial în Libia. Această declaraţie se extinde foarte mult de la obiectivele iniţiale ale puterilor participante la război. S-a plecat de la apărarea civililor şi s-a ajuns la o politică de schimbare a regimului din Libia. Intitulată "Bombardamentele continuă până când Gaddafi va pleca" şi publicată în Washington Post, ziarul londonez The Times, Le Figaro, International Herald Tribune, şi Al-Hayat, declaraţia afirmă că "un viitor cu (generalul Muammar) Gaddafi la putere este imposibil de imaginat pentru Libia ." Oricare alt rezultat este respins ca fiind o "trădare".

Diviziunea dintre Germania şi Franţa are o importanţă mare. Cele două ţări au jucat rolul principal în istorie în crearea cadrului politic după cel de-al Doilea Război Mondial din Europa şi sunt cele mai mari economii care folosesc moneda euro, moneda europeană comună.

Deşi mulţi observatori şi-au exprimat surprinderea pentru abţinerea guvernului german de la votul de luna trecută, lucrul acesta a fost o urmare logică a divergenţelor care au apărut anterior, atunci când Germania s-a opus eforturilor lui Sarkozy de a constitui o Uniune Mediteraneană (UM) dominată de Franţa. Sarkozy a propus în timpul campaniei sale electorale din 2007 pentru prima dată crearea unei astfel de instituţii.

Berlinul a criticat propunerea ca fiind o iniţiativă independentă făcută în afara unui context european şi concepută în interesul Franţei. După cum s-a subliniat iniţial, aceasta ar fi inclus doar ţările cu acces la Marea Mediterană şi ar fi exclus Germania, Marea Britanie şi ţările scandinave. UM ar fi oferit subvenţii financiare şi un forum privilegiat pentru relaţiile Franţei nu numai cu fostele sale colonii din Tunisia, Algeria şi Maroc, dar, de asemenea, şi cu partenerii ei comerciali cheie din Germania, din Balcani şi Turcia.

Sarkozy a speculat ideea că noua uniune ar stimula influenţa strategică a Franţei şi i-ar aduce în acelaşi timp profituri gigantice de pe spatele muncitorilor de pe ţărmurile europene şi arabe ale Mediteranei. Pe măsură ce deficitele comerciale franceze au crescut faţă de cele ale Germaniei, economiştii şi politicienii francezi au sperat că planurile UM vor ajuta Parisul să urmeze o politică de relocare şi colaborare industrială cu ţări mediteraneene în care forţa de muncă este ieftină. Acest lucru ar ajuta Franţa să concureze cu firmele germane.

Citând ziarul elvetian Neue Zürcher Zeitung, clasa conducătoare nord europeană s-a opus planurilor lui Sarkozy de a "arunca la sud, peste mare milioanele”. Merkel l-a convins pe Sarkozy să permită tuturor ţărilor UE intrarea în UM în martie 2008.

Tobias Schumacher de la Institutul Universităţii din Lisabona explică în numărul din martie al Mediterranean Politics obiecţiile Germaniei:

"Merkel a susţinut că crearea unei UM care include doar ţări riverane Mării Mediterane [adică state cu litoral la Marea Mediterană] are potenţialul de a pune în mişcare forţe gravitaţionale în cadrul UE care ar putea genera un proces de fragmentare şi, în cele din urmă, de dezintegrare. Ea i-a reamintit lui Sarkozy şi tuturor celorlalte guverne din UE că utilizarea fondurilor UE pentru interese pur naţionale nu ar putea fi justificată. Pe deplin conştientă de faptul că aceste argumente vor naşte îngrijorare în rândul celorlalte guverne membre ale UE, ea nu a pierdut nici un prilej de a-şi face mesajul auzit. Scopul ei a fost acela de anihila punctele de vedere divergente şi de a semnala altor potenţiali candidaţi de veto că Germania este determinată să se opună oricărei propuneri bazate pe excluderea unor state membre ale UE. Această strategie a fost evident destinată să o înfăţişeze pe Merkel ca pe un apărator al "binelui comun" şi anume, a integrării europene şi a intereselor europene comune. Strategia aceasta a vrut, pe de altă parte, să împiedice Franţa să devină primus inter pares în materie de politică europeană externă şi să submineze astfel rolul de conducere al Germaniei în cadrul UE, dar şi excluderea unei renaşteri a ambiţiilor coloniale franceze".

În mod semnificativ, şi Gaddafi s-a împotrivit sincer planurilor UM ale lui Sarkozy. El a numit iniţiativa "o insultă" care "vrea să ne ia drept proşti" şi a insistat ca puterile europene "să aleagă drumul prin Cairo şi Addis Abeba", cartierul general al Ligii Arabe şi al Uniunii Africane.

Presimţind interesele vaste şi pericolele pe care astfel de planuri le implică, Gaddafi a renunţat la achiziţionarea avioanelor de vânătoare franceze Rafale. Acest lucru a înfuriat şi mai mult guvernul francez care dorea să comercializeze aceste avioane.

După prăbuşirea ipotecară din anul 2008 din SUA, dezechilibrele financiare din interiorul Europei au condus la criza datoriilor care a început în 2009 în Grecia. Tensiunile au crescut când puterile europene s-au certat privind politica economică şi gratificaţiile bancare. După o întâlnire din luna mai în care Sarkozy ar fi ameninţat să retragă moneda euro din Franţa cu scopul de a forţa Germania să contribuie la un fond de salvare, seful Bancii Centrale Europene Jean-Claude Trichet a declarat că Europa se confruntă "cu cea mai dificilă situaţie de la al Doilea Război Mondial încoace."

În ciuda întristării franceze legată de răsturnarea regimului Ben Ali din Tunisia din luna ianuarie, neliniştea care a urmat în Egipt şi în întreg Orientul Mijlociu i-a oferit lui Sarkozy o oportunitate. El s-a folosit de răscoala din Libia pentru a urmări aceleaşi interese franceze din Africa de Nord blocate anterior de către Germania. Pe 10 martie Sarkozy a devenit primul şef de stat care a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie din Benghazi ca şi guvern al Libiei. Ulterior el a presat Consiliului de Securitate al ONU să îi dea permisiunea de a începe un război cu Gaddafi.

Urmărind acest joc, Sarkozy a ştiut că va putea să se bazeze pe sprijinul celor de pseudo-stânga, cum ar fi Partidul Socialist, Noul Partid Anticapitalist şi organizaţiile Verzi pentru a beatifica un război imperialist ca pe un exerciţiu umanitar menit să protejeze vieţile civilor. Prin combinaţia lor tipică de prostie şi înşelăciune, aceste partide i-au făcut pe plac, jucând rolul de unelte de încredere în cadrul maşinăriei de propagandă imperialistă.

Este însă greu de crezut că guvernele occidentale au fost complet oarbe în faţa implicaţiilor istorice mai vaste ale acţiunilor lor. Marea Britanie a încurajat ambiţia lui Sarkozy în scopul de a rupe legăturile Franţei cu Germania şi pentru a submina influenţa politică din Berlin. Consimţind la asaltul Franţei în Libia, Washingtonul speră că nu va trebui să se confrunte cu o opoziţie franceză faţă de viitoarele sale operaţiuni militare. Frontul comun a ceea ce fostul Secretar al Apărării Rumsfeld lua în derâdere ca fiind "vechea Europa" s-a rupt. Cu toate acestea, nu se poate presupune că Obama este pe deplin conştient de implicaţiile pe care sprijinul său pentru schemele lui Sarkozy le poate avea. Prin participarea la un război la care Berlinul s-a opus în mod public, Washingtonul a repudiat politica susţinută timp de decenii, aceea de menţinere a unităţii politice şi militare în Europa de Vest. Sunt exacerbate tensiunile intra-europene pe un continent care deja este tensionat de conflicte asupra politicilor economice. Dacă Germania se va teme - cum a fost cazul în trecut - că a fost manevrată şi izolată de către adversarii săi, ea va căuta alte mijloace şi căi pentru a-şi proteja interesele. Washingtonul a pus din nou în mişcare evenimente care vor avea consecinţe dezastruoase.

Războiul din Libia este doar o mişcare pe tablă de şah imperialistă globală. Dar cei care nasc războaie nu se joacă cu piese de lemn, ci cu vieţile a milioane de oameni din Libia şi din întreaga lume. Războiul are un impact de anvergură asupra stabilităţii geo-politice a întregii ordinii capitaliste internaţionale şi pregăteşte scena pentru conflicte mult mai largi şi mai devastatoare.

16 aprilie 2011

Alex Lantier şi David North