SUA şi NATO încearcă să-l asasineze pe Gaddafi

29 aprilie 2011

Războiul SUA-NATO împotriva Libiei a intrat după atacul de luni dimineaţa asupra complexului Bab Al-Azizyah din Tripoli într-o fază nouă şi criminală care include asasinatul politic organizat de stat.

Două bombe ghidate de mare precizie au transformat clădirile din complex în moloz. Oficialii libieni au raportat trei morţi şi 45 de răniţi, 15 dintre ei în stare critică.

Acesta a fost al treilea atac asupra complexului în care colonelul libian Muammar Gaddafi trăieşte şi lucrează. Complexul a fost lovit prima dată pe 20 martie, în a doua zi a asaltului SUA-NATO, de o rachetă de croazieră lansată de pe un submarin britanic. Al doilea atac a avut loc pe 23 aprilie, atunci când avioanele de război au lovit o parcare aflată în faţa Bab al-Azizyah. Conform rapoartelor, parcarea s-ar fi aflat deasupra unui buncăr subteran.

Cu fiecare atac devine tot mai evident că obiectivul este asasinarea lui Gaddafi şi a membrilor familiei sale.

Clădirea care a fost lovită luni adăpostea birourile, biblioteca şi o sală de conferinţe a liderului libian. La începutul acestei luni, Gaddafi a discutat acolo, împreună cu preşedintele sud-african Jacob Zuma şi alţi lideri africani, o propunere a Uniunii Africane de încetare a focului în războiul civil din Libia. Propunerea a fost însă repede anulată de către alianţa SUA-NATO şi aşa - numiţii rebeli susţinuţi de Statele Unite şi Europa.

În ciuda faptului că au pretins legitimitate pentru acţiunile lor militare, în baza Rezoluţiei 1973 a ONU care a autorizat folosirea "tuturor mijloacelor necesare" pentru protejarea civililor, Washingtonul, Londra şi Parisul nu au făcut un secret din faptul că obiectivul lor real este "schimbarea regimului", adică impunerea unui guvern marionetă care va fi mai subordonat intereselor lor (şi celor ale conglomeratelor de energie), decât a fost regimul Gaddafi. În acest scop, ele iau în considerare orice vărsare de sânge.

Comanda militară a SUA a pretins după cinci săptămâni de bombardamente că a "uzat"- în română, a măcelarit – aproape patruzeci la sută din forţele militare loiale lui Gaddafi. Şi totuşi, realizarea scopului lor este încă îndepărtată. "Rebelii", o coaliţie fragmentată alcătuită din foştii funcţionari ai regimului Gaddafi, "active" mai vechi ale CIA şi islamişti, s-au dovedit a fi incapabili de a avansa spre vest, către Tripoli. Mai mult decât atât, speranţele declarate deschis ale puterilor imperialiste, că bombele şi rachetele lansate asupra oraşului Tripoli vor declanşa o revoltă la palat care va duce la înlăturarea lui Gaddafi, au rămas fără rezultat.

Amiralul Mike Mullen, comandantul militar al SUA, a avertizat săptămâna trecută că intervenţia din Libia condusă de SUA "se îndreaptă spre un punct mort".

Administraţia Obama şi complicii săi europeni, tot mai frustraţi de eşecul tacticii lor, nu sunt dispuşi să accepte un astfel de rezultat. Aceasta este motivul care a dus politica de asasinat în centrul calculelor lor.

Avertizarea lui Mullen a fost urmată de anunţul că drone americane Predator armate au fost trimise în Libia. Aceste avioane fără pilot sunt folosite tot mai frecvent de către administraţia Obama pentru a purta un război murdar împotriva populaţiei aflată la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan. Centrul de Monotorizare a Conflictului din Pakistan aflat la Islamabad a înregistrat în ultimii cinci ani un număr de 2200 de morţi din rândul civililor datorită atacurilor cu drone .

CIA şi apologeţii săi justifică atacurile cu drone ca fiind execuţii extrajudiciare controlate de la distanţă a "teroriştilor" şi ascund pur şi simplu dovezile care indică numărul morţilor din rândul civililor. Aceleaşi metode sunt folosite acum în Libia sub pretextul protejării vieţilor civililor.

În cadrul oficial de la Washington se mediatizează între timp constant pentru asasinarea lui Gaddafi. Unii dintre liderii Senatului SUA vorbesc în cadrul talk-show-urilor de televiziune, iar cuvântările lor par a fi scose din scriptul filmului "Naşul".

Senatorul Lindsey Graham, un membru al Comitetului Servicilori Armate ale Senatului, a apărut într-o emisiune cerând intervenţiei condusă de SUA să "taie capul acestui şarpe". Referindu-se la Gaddafi , el a îndemnat: "să-l terminăm pe tipul acesta."

Ceea ce este frapant este faptul că acest limbaj nu provoacă niciun indiciu al unui dezacord sau al unui protest din partea clasei politice din SUA sau a mass-mediei.

Cu greu ar putea cineva contrazice faptul că astfel de metode marchează o schimbare fatală de la ceea erau considerate, nu cu mult timp în urmă, principiile esenţiale ale dreptului internaţional. Asasinarea conducătorilor străini folosită ca instrument de putere a fost bine cunoscută în Evul Mediu. Însă din secolul al optsprezecelea şi de la începuturile revoluţiilor burgheze, lucrul acesta a fost considerat ca fiind neacceptabil.

Au existat, desigur, şi considerente pragmatice, printre care teama unor acte de răzbunare. Asasinarea unor lideri ai marilor puteri putea duce la legitimarea practicii şi la crearea posibilităţii ca cineva să îi asasineze şi pe ei. Conducătorii armatelor puternice s-au temut şi că asasinatele ar avea tendinţa de a echilibra disputele cu rivalii lor mai puţin bine înarmaţi.

Dar au existat, mai ales în istoria Statelor Unite şi alte argumente înrădăcinate în principiile democraţiei.

Thomas Jefferson descria asasinatul politic într-o scrisoare din 1789 adresată lui James Madison ca fiind un "principiu legitim al perioadei întunecate dintre antichitate şi era modernă, dar care a fost înlăturat în secolul al optsprezecelea deoarece răspândea, pe bună dreptate, groază."

Codul de conduită al armatei Statelor Unite semnat de Abraham Lincoln la apogeul Războiul Civil din 1863 a avertizat că "naţiunile civilizate privesc cu groază" metoda de asasinare a duşmanilor şi consideră astfel de practici o "recidivă a barbariei."

Această atitudine faţă de asasinate - definite ca "ucidere trădătoare"- a fost scrisă în legile internaţionale de război adoptate la Convenţia de la Haga în 1907 şi a fost reluată, în mare parte în aceeaşi formă, şi în tratatele şi convenţiile ulterioare.

Comitetul Bisericesc a efectuat după 1976 o anchetă condusă de Senatul SUA privind organizarea de către CIA a unor asasinate împotriva liderilor lumii cum ar fi Fidel Castro în Cuba şi Patrice Lumumba în Congo. S-a concluzionat că această practică sângeroasă "încalcă preceptele morale fundamentale ale modului nostru de viaţă ... [şi] noţiunile tradiţionale americane de fair-play. "

Viziunea exprimată în rapoartele comisiei pare, în contextul dezbaterii publice de la Washington, atât de anacronică de parcă ar fi fost scrisă în secolul al optsprezecelea.

La aproape un deceniu de la începerea aşa-numitului "război împotriva terorii" pornit de Bush şi escaladat de Obama, asasinatul - împreună cu războaiele de agresiune, tortură, predări extraordinare, detenţia fără acuzare - a devenit un instrument în plus acceptat de către politica externă a SUA.

Decretul prezidenţial emis în urma anchetelor făcute de Comitetului Bisericesc a interzis agenţiilor de informaţii asasinatele. Decretul a fost însă abrogat de administraţia Bush în numele eliminării pretinşilor terorişti, iar dreptul de a ucide a fost reintrodus şi extins de administraţia Obama chiar şi asupra cetăţenilor SUA. Acum se susţine chiar că asasinatul este un instrument legitim pentru urmărirea misiunilor "umanitare" sau a altor pretexte pentru jafurile imperialiste.

Războiul aflat în curs de desfăşurare în Libia marchează o escaladare a criminalităţii elitei conducătoare americane care mizează pe metode ca crima şi banditismul pentru a-şi atinge obiectivele în străinătate. Pentru a-şi pune în aplicare planurile în ţară, ea se bazează pe fraudă politică, înşelăciune financiară şi intimidare.

Aprobarea deschisă a asasinatului trebuie luată ca un avertisment. Nicio secţiune a oligarhiei financiare şi corporative a Statele Unite nu susţine respectarea principiilor democratice. În condiţiile unei crize inexorabile a sistemului capitalist mondial, combinate cu o polarizare fără precedent între acumularea unor averi nesimţite şi a condiţiilor din ce în ce mai disperate cu care se confruntă masele de muncitori, clasa conducătoare se vede obligată să-şi apăra statutul de clasă prin utilizarea unei violenţe neînfrânate.

Lupta împotriva războiului şi împotriva ameninţărilor tot mai grave ale drepturilor democratice din SUA poate fi purtată doar prin mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare într-un partid propriu care să lupte pentru puterea muncitorilor şi transformarea socialistă a societăţii.

26 aprilie 2011

Bill Van Auken