World Socialist Web Site se opune categoric unei intervenţii militare în Libia. Dorinţa de război, căreia i-a fost dată joi undă verde de către Consiliului de Securitate al ONU, nu are nici o legătură cu pretextele umanitare invocate de marile puteri. Ea reprezintă mai degrabă o subjugare imperialistă violentă a unei foste colonii.
Bombardarea Libiei de către avioanele franceze, britanice şi americane nu vor proteja viaţa oamenilor, ci vor transforma ţara într-un câmp de lupta care va face mii şi mii de victime nevinovate. Acesta este un război imperialist. Libia, o fostă colonie, este o ţară asuprită. WSWS respinge categoric şi în orice împrejurări atacurile militare ale puterilor imperialiste asupra acestor ţări.
În plus, acest război se va desfăşura fără legitimitate democratică. Nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi susţinut de către populaţia ţărilor implicate. Avem însă o dată dovada în plus că se cheltuiesc sume imense pentru război în timp ce guvernele implicate declară că nu sunt bani pentru programe sociale.
Cei care declară că un atac militar împotriva lui Gaddafi ar pune în mişcare opoziţia democratică împotriva unei dictaturi sângeroase, trebuie să răspundă la următoarea întrebare: de ce nu aplică marile puteri acelaşi criteriu şi în Afganistan şi Pakistan, ţări în care regimul pe care ele îl susţin intervine cu violenţă brutală împotriva oricărei forme de opoziţie? Cum rămâne cu Bahrain, sediul central al US Fifth Fleet, unde Sheikh al Khalifa a ucis cu sprijin saudit protestatari neînarmaţi? Cum rămâne cu Gaza, unde puterile numite nu intervin pentru a opri Israelul să masacreze palestinienii? Cum rămâne cu Yemen, unde vestul îl sprijină pe preşedintele Ali Abdullah Saleh care a împuşcat vineri în jur de 50 de protestatari?
Nici un guvern sau un ziar care sprijină un atac militar împotriva Libiei nu s-a deranjat să explice aceste contradicţii bătătoare la ochi. Oricum, ţinta reală a unei acţiuni violente împotriva Libiei este evidentă, asta în cazul în care urmăm firul logic al ultimelor evenimente.
Au trecut doar doua luni de când conducătorul Tunisiei, Zine El Abidine Ben Ali a fost îndepărtat de la putere printr-o revoltă populară. El a fost urmat o luna mai târziu de preşedintele egiptean Hosni Mubarak. Ca urmare, puterile din vest au pierdut doi aliaţi din regiune.
Dacă ne gândim şi la Gaddafi, atunci putem spune că SUA şi Europa au colaborat îndeaproape şi până în ultimul minut cu toţi acesti trei dictatori. Franţa, care cere tot mai insistent o intervenţie militară în Libia, i-a chiar oferit lui Ben Ali protecţie, atunci când revolta împotriva lui era în plină desfăşurare.
Marile puteri pregătesc însă doar câteva săptămâni mai tarziu o intervenţie militară în Africa de Nord. Coincidenţă? Doar cineva orb din punct de vedere politic poate să nu observe relaţiile dintre aceste evenimente.
Opoziţia internă faţă de Gaddafi, un tiran brutal şi un aliat apropiat al puterilor din vest, a exprimat la început nemulţumiri reale ale poporului libanez. Însă, în deşertul subdezvoltat din Libia au apărut foarte repede forţe dispuse să facă treburile murdare ale marilor puteri. Lucrul acesta se regăseşte în persoanele care formează aşa-numitul Consiliu Naţional de Tranziţie. Acesta, nu numai că garantează marilor companii petroliere internaţionale exploatarea nestingherită a bogăţiei minerale a ţării, a cerut inclusiv şi bombardarea ei. Consiliul de Tranziţie este alcătuit din înalţi funcţionari ai vechiului regim care i-au întors doar cu puţine zile în urmă spatele lui Gaddafi.
Intervenţia militară din Libia, ale cărei resurse energetice au făcut-o obiectul intrigilor imperialiste timp de zeci de ani, este folosită atât pentru a asigura accesul la petrol, cât şi pentru a limita mişcările revoluţionare din regiune. Aceste mişcări sunt îndreptate din ce în ce mai mult împotriva intereselor puterilor imperialiste şi a proprietăţii capitaliste. O prezenţă militară în Libia, ţară care se învecinează cu Egiptul la est şi cu Tunisia la vest, ar ajuta marile puteri pentru a intimida mişcările revoluţionare din întreaga lume arabă.
Rezoluţia ONU exclude ocuparea militară a ţării de către trupe străine însă lucrul acesta este doar de faţadă, căci necesitatea militară îşi are propria logică. Oficial, nici Afganistanul şi nici Irakul nu sunt "ocupate" de trupele americane. Acest lucru nu schimbă însă faptul că zeci de mii de soldaţi americani şi-au stabilit reşedinţa permanentă în ambele ţări.
Este semnificativ faptul că zona "no fly" a fost cerută de Liga Arabă. Aceasta a oferit astfel SUA şi aliaţilor săi imperialişti o acoperire pentru "sprijinul regional", adică pentru intervenţia militară. Reprezentanţii din Arabia Saudită, Bahrain şi alte emirate care sunt acum în plin proces de arestare, torturare şi ucidere a adversarilor propriului regim au votat în favoarea unei intervenţii militare, căci aceasta ar presupune consolidarea democraţiei în Libia!
Marile puteri acţionează cu nechibzuinţă extremă. Cu excepţia lăcomiei pentru petrol şi dominaţie, acestea par să nu aibă nici o strategie bine gândită. Preşedintele Sarkozy, care l-a primit în urmă cu patru ani pe Gaddafi cu mare fast la Paris pentru a negocia oferte comerciale în valoare de miliarde, a recunoscut Consiliul Naţional de Tranziţie ca reprezentant oficial al Libiei fără ca măcar să se consulte cu propriul său ministru de Externe, ca să nu mai vorbim de aliaţii săi din NATO.
Nimeni nu pare să fi luat în considerare posibilele implicaţii economice, geopolitice şi de securitate ale unui război de lungă durata în Libia, o ţară la Marea Mediterană, în imediata vecinătate a Europei. Avertismentele cu privire la consecinţele unor acţiuni militare în zonă vin mai ales din cercurile conservatoare ale militarilor care, după Afganistan şi Irak, nu mai au dorinţa unei noi aventuri militare.
Atât preşedintele Sarkozy, cât şi premierul britanic David Cameron au însă propriile motive politice interne pentru a interveni. Cu un an înainte de următoarele alegeri prezidenţiale, Sarkozy este în scădere în sondajele de opinie şi speră să recupereze printr-o politică externă agresivă.
Cameron se confruntă cu o opoziţie crescândă faţă de măsurile de austeritate impuse şi speră, asemeni lui Margaret Thatcher în 1982 cu războiul din Malvine, ca un război împotriva Libiei să distragă atenţia de la acest aspect. Având în vedere că armata britanică a fost slăbită de războaiele din Irak şi Afganistan şi că nu este în măsură să intervină fără ajutor, Cameron a facut tot ce a putut pentru a implica şi SUA.
Aventura imperialistă împotriva Libiei renaşte vechile diviziuni din Europa. Politica Externă şi de Securitate Comună(PESC) se află la marginea prăpastiei. Germania s-a abţinut în cadrul Consiliului de Securitate ONU de la vot şi a subliniat că nu va lua parte la o intervenţie militară. Astfel, s-a plasat într-un bloc cu Rusia, China, India şi Brazilia împotriva aliaţilor NATO - Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite. Acest lucru are o dezvoltare cu implicaţii profunde.
Diviziunile rezultă din caracterul imperialist al războiului. Este semnificativ faptul că pentru prima dată de la al Doilea Război Mondial încoace, Marea Britanie şi Franţa sunt implicate împreuna într-un conflict militar şi au o poziţie opusă faţă de Germania. Ar trebui să amintim, de asemenea, şi faptul că ultimul război între armatele germane şi britanice au inclus bătălii majore în Africa de Nord.
În principiu, Germania nu respinge luarea de măsuri militare împotriva Libiei şi a cerut în mod repetat sancţiuni economice dure. Însă, cu toate acestea, Germania şi-a bazat influenţa din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu pe factori economici, nu militari şi se teme acum de o pierdere în cazul unei aventuri militare. Pentru a justifica abţinerea Germaniei de la vot, ambasadorul ONU Peter Wittig a declarat că "Germania sprijină pe deplin sancţiunile economice deoarece conducerea lui Muammar al-Gaddafi s-a terminat şi trebuie oprită. Utilizarea de forţă militară este însă întotdeauna dificilă şi noi vedem riscuri mari."
În timp ce în cadrul clasei conducătoare europene şi americane există dezacorduri privind o ofensivă militară împotriva Libiei, printre imperialiştii "umanitari" există aprobare deplină şi entuziasm. Această categorie include, de asemenea, tendinţe politice care sprijină operaţiunile militare în numele unei "umanităţi" abstracte, ignorând problemele de clasă şi întrebări ale istorie. Printre ele se numără Partidul Verde, Social Democraţii, Partidul de Stânga, etc.
Partidul Verde din Germania a sprijinit în 1999 bombardamentele NATO din Iugoslavia şi a devenit de atunci un susţinător entuziast al războiului, jucând un rol de neînlocuit în propaganda imperialistă de război. Acelaşi lucru se aplică şi in pregătirea pentru o intervenţie militară împotriva Libiei.
Verzii l-au atacat ministrul de Externe Guido Westerwelle deoarece acesta nu a susţinut rezoluţia Consiliului de Securitate ONU. "Noi avem responsabilitatea de a apăra drepturile omului", a declarat liderul fracţiunii parlamentare Renate Kuenast. Westerwelle a fost atacat şi de social-democraţi pentru că nu a favorizat efortul în favoarea războiului.
Reprezentantul Partidului Verde Daniel Cohn-Bendit, totodată şi reprezentant în Parlamentul UE, a fost o figură majoră în mişcarea studenţească din 1968. El a militat agresiv pentru recunoaşterea Consiliului National de Tranzitie libian şi pentru instituirea unei zone no-fly. Pe 10 marite Parlamentul a adoptat în cele din urmă, cu o majoritate covărşitoare, o astfel de rezoluţie.
Verzilor li s-au alăturat o varietate de organizaţii pseudo-de stânga din Franţa care au cerut recunoaşterea Consiliului Naţional de Tranzitie. O rezoluţie în acest sens venită de la Comitetul de solidaritate cu poporul libian poartă semnăturile Partidului Comunist, Partidului de Stânga şi Noul Partid Anticapitalist. Preşedintele Sarkozy le îndeplineşte acum cererea şi lansează o ofensiva militară.
World Socialist Web Site cere muncitorilor şi tinerilor să respingă această propagandă de război desfăşurată sub pretext umanitar, cu dezgustul pe care o merită. Lupta împotriva opresiunii politice, a exploatării sociale şi a războiului este inseparabilă de fondarea unei mişcări socialiste care uneşte clasa muncitoare internaţională într-o luptă împotriva capitalismului şi a imperialismului.
Consiliul Editorial al World Socialist Web Site
19 martie 2011