Home » Perspective » Grecia

Grecia şi dictatura capitalului financiar

De Peter Schwarz
11 noiembrie 2011

Atena antică este considerată a fi leagănul democraţiei europene. Atena modernă este în pericol de a deveni mormântul său. Evenimentele care au zguduit Grecia în ultimele zile sunt o lecţie şi un avertisment pentru întreaga Europă.

O grevă generală de două zile a paralizat cu trei săptămâni în urmă toată ţara. De atunci a avut loc un summit de criză după altul - la Atena, Bruxelles,Cannes. Rezultatul este un guvern nou care este lipsit de orice legitimitate democrată, dar hotărât să impună cerinţele pieţelor financiare asupra populaţiei active.

Dacă întelegem democraţia ca fiind alegerea de către masele largi ale poporului a propriului destin sau a componenţei unui guvern, atunci în Atena nu mai există democraţie. Nu mai există nici pretextul că puterea suverană este poporul. Puterea este "Troica", formată din Uniunea Europeană (UE), Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Centrală Europeană (BCE). Noul prim-ministru, Lucas Papademos, este un fost vice-preşedinte al BCE şi a fost ales de - şi reprezintă - Troica.

Ce se întâmplă în Atena nu este o excepţie, ci o regulă. În ultimele luni, alte patru ţări din zona euro care sunt extrem de îndatorate - Irlanda, Portugalia, Italia şi Spania - fie au trecut prin, sau sunt pe punctul de a schimba guvernul. De fiecare dată, iniţiativa a venit din partea reprezentanţilor capitalului financiar şi a marilor afaceri. Condiţia cea mai importantă în alegerea unui nou guvern este capacitatea acestuia de pune în aplicare măsuri economice nepopulare şi rezistenţa sa în faţa oricăror presiuni venite din partea poporului.

Mai devreme sau mai târziu şi alte ţări europene vor fi victime ale aceluiaşi proces. În Franţa, guvernul Fillon a anunţat un nou program de austeritate de peste 65 de miliarde de euro. Iar Germania, ţară orientată spre export, este mult mai dependentă de restul Europei decât oricare altă ţară.

Situaţia este o reminiscenţă a Germaniei de la 1930. Cancelarul german de atunci, Heinrich Brüning, un politician de centru, a încercat să impună impactul crizei financiare şi economice internaţionale asupra populaţiei prin măsuri de austeritate drastice. El a domnit prin intermediul unor măsuri de urgenţă, s-a bazat pe competenţele preşedintelui şi sprijinul parlamentar al social-democraţilor şi a suprimat opoziţia faţă de politicile de austeritate prin operaţiuni brutale ale poliţiei. Brüning a deschis calea pentru ascensiunea naziştilor şi preluarea puterii de către aceştia.

Evoluţia din Grecia se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Acest lucru rezultă în mod inexorabil din logica "guvernului de unitate naţională." Declarând că programul său este o expresie supremă a interesului naţional, guvernul va denunţa orice rezistenţă, o va considera o trădare şi o va suprima cu forţa. Armata va fi încurajată să preia frâiele puterii, aşa cum a făcut şi în 1967. Demiterea bruscă a conducerii militare de câtre prim-ministrul George Papandreou este un avertisment în acest sens.

Apariţia dictaturii în Grecia şi în întreaga Europă poate fi prevenită. Elitele conducătoare sunt divizate şi slabe, iar opoziţia faţă de atacurile lor este în creştere. Această rezistenţă nu are însă în prezent o perspectivă clară, în timp ce elitele conducătoare sunt destul de conştiente de interesele lor şi au mijloace sofisticate de a paraliza şi suprima rezistenţa.

În rândul din faţa sunt partidele social-democrate care au încetat de mult să reprezinte interesele muncitorilor şi au devenit avocaţi ai reducerilor şi a măsurilor de austeritate. Ele sunt la fel de vehemente ca omologii lor conservatori.

La recentul summit G20 care a pecetluit schimbarea de guvern din Grecia, sindicatele din ţările participante (Labor 20, de fapt sunt doar 19 sindicate având în vedere faptul că acestea sunt interzise în Arabia Saudită) şi asociaţia angajatorilor (Business 20) au emis o declaraţie comună în care şi-au reafirmat cooperarea strânsă.

Semnată de către secretarul general al Confederaţiei Sindicale Internaţionale (CSI), Sharan Burro şi preşedintele federaţiei angajatorii francezi, Laurence Parisot, declaraţia a cerut liderilor prezenţi să pună accent "pe crearea unui mediu favorabil pentru întreprinderi, care vor crea la rândul lor locuri de muncă."

Sindicatele din Grecia au limitat opoziţia faţă de măsurile de austeritate la acţiuni de protest pe termen scurt pentru a nu pune în pericol guvernul PASOK. Acest lucru a permis, la rândul său, celor de dreapta să ia iniţiativa şi să schimbe guvernul.

Mai există apoi şi numeroase rămăşiţe ale organizaţiilor staliniste care operează în strânsă colaborare cu sindicatele şi social-democraţii şi care, ca şi în cazul KKE din Grecia, se bazează pe sentimente naţionaliste.

În cele din urmă, există numeroase grupări ale clasei de mijloc care declară că sunt "anti-capitaliste" sau "socialiste", dar care colaborează cu social democraţii, staliniştii şi cu sindicatele şi se opun unei rupturi de ei. Aceste organizaţii au încercat să dicteze ordinea de zi a "indignatilor" şi a mişcării Occupy prin impunerea sloganului "fără politică". Astfel au fost în măsură să suprime în mod deliberat discuţiile cu privire la necesitatea construirii unei alternative revoluţionare socialiste pe lânga partidele deja existente.

Drepturile sociale şi democratice pot fi apărate doar prin ruperea de toate aceste organizaţii. Grevele şi protestele, deşi sunt importante, nu sunt suficiente. Lupta împotriva dictaturii şi a austerităţii necesită o perspectivă socialistă şi construirea unui nou partid. Elitele conducătoare nu pot fi influenţate de presiunea de pe străzi. Ele au prea mult de pierdut şi sunt determinate să-şi apere privilegiile şi bogăţia într-un sistem capitalist care a aruncat lumea în criză.

Criza datoriilor europene nu se datorează lipsei de bani. Conform ziarului Handelsblatt, persoanele fizice bogate din Grecia au ascuns în conturi străine o valoare estimată la 560 de miliarde de euro - aproape de două ori mai mult decât datoria naţională a Greciei. Banca americană de investiţii Merrill Lynch a estimat că în 2007 şi-au avut reşedinţa în Europa nu mai puţin de trei milioane de milionari. Activele lor totale sunt de 7.500 de miliarde de euro.

Această sumă enormă de capital caută noi surse de profit şi de interes. Pentru a utiliza o expresie a lui Karl Marx, "Capitalul este forţa de muncă moartă, care, asemeni vampirilor, trăieşte numai sugând de la muncă vie." Pieţele financiare îşi cer partea zi de zi. Creşterea sumelor de plus-valoare produsă de muncitori intră în bănci, în fondurile speculative şi alte instituţii financiare care nu produc nimic de valoare.

Aici se află importanţa crizei datoriilor. Ea serveşte ca un mecanism pentru a intensifica exploatarea clasei muncitoare, a decima cheltuielile guvernamentale sociale, a reduce salariile şi de a restabili tipurile de exploatare care au prevalat în stadiile iniţiale ale capitalismului.

O rezolvare progresivă a crizei este posibilă numai pe baza transformării relaţiilor de proprietate existente. Băncile, marile corporaţii şi averile importante private trebuie să fie expropriate, supuse controlului democratic şi dedicate servirii societăţii ca un întreg. Nevoile sociale trebuie să aibă prioritate în faţa profitului privat.

Astfel de măsuri necesită o mişcare revoluţionară în cadrul clasei muncitoare. Ea va întâlni o rezistenţă acerbă din partea tuturor partidelor existente care sunt strâns legate de interesele de pe pieţele financiare şi a marilor afaceri. În sprijinul principalelor partide burgheze vor fi sindicatele şi alatii lor pseudo-socialişti.

Pe continentul european profund interconectat, o perspectivă socialistă poate fi realizată din punct de vedere economic şi social numai prin colaborarea internaţională strânsă a clasei muncitoare. Obiectivul trebuie să fie acela de a construi Statele Unite Socialiste ale Europei. Alternativa, cum a fost cazul şi în anii 1930, este balcanizarea continentului şi perspectiva dictaturii şi a războiului.