Greva studenţilor din Quebec şi necesitatea unui program socialist

De Keith Jones
4 iunie 2012

Greva studenţilor din Quebec, care durează acum de şaisprezece săptămâni, a devenit un simbol şi un punct de unire a opoziției faţă de politicile de austeritate puse în aplicare la toate nivelurile de guvernare şi de către toate partidele aflate la guvernare în America de Nord.

Recentul eşec al guvernului liberal provincial, de a intimida şi de a supune studenţii în cursul săptămânii trecute, prin prezentarea unor false negocieri, dar şi opoziţia de masă care a izbucnit împotriva Legii 78, lege draconică care interzice protestele, sunt binevenite.

Cea mai importantă întrebare acum este: care este calea de urmat?

Guvernul liberal, susţinut de elitele corporative din Canada, este determinat să impună creşterea taxei de şcolarizare în ciuda opoziţiei de masă. Pentru a face acest lucru, guvernul ar trebui să încalce anumite drepturi democratice de bază: să incrimineze greva studenţilor, să introducă restricții zdrobitoare privind dreptul de a demonstra şi să treacă cu vederea violenţa fără precedent a poliţiei.

Perspectiva avansată de asociaţiile studenţeşti a eşuat. Ele doreau un protest care să vizeze o singură problemă şi care ar fi separat lupta studenţilor care demonstrează împotriva creşterii taxei de şcolarizare de o provocare mai largă, aceea de a lupta împotriva programelor de austeritate impuse de guvernele liberale şi conservatoare din Quebec. Nu doar că a eşuat, perspectiva lor le-a adus chiar în conflict cu studenţii pe care îi reprezintă.

La începutul lunii trecute, asociaţiile studenţeşti au acceptat un acord - care ulterior a fost respins de o majoritate covârşitoare de studenţi - care permitea guvernului să mărească taxa de şcolarizare după bunul său plac şi care ar fi transformat asociaţiile studenţeşti în ajutoare pentru implementarea reducerilor bugetelor universitare. În cursul negocierilor care au avut loc săptămâna trecută, asociaţiile studenţeşti au abandonat apelul pentru abrogarea Legii 78 - o lege care impune un număr fără precedent de restricții privind drepturile democratice din Canada - şi au acceptat parametrii fiscali reacţionari ai guvernului liberal.

În cele din urmă, diferenţele lor cu guvernul s-au redus la discuţii privind modul prin care se vor realiza majorările taxei de şcolarizare. Determinat să facă "plăţile pentru utilizatori" o nouă normă pentru serviciile publice din Quebec, guvernul a insistat, ca taxa de şcolarizare să crească în fiecare an pe durata următorilor şapte ani. În replică, asociaţiile studenţeşti au propus un moratoriu de doi ani pentru taxa de şcolarizare şi cerinţa, ca aceasta să fie achitată prin eliminarea unui credit fiscal oferit taxelor de şcolarizare. Apoi a convenit, ca în următorii cinci ani (adică începând din septembrie 2014 ) să aibă loc creşteri anuale de 254 de dolari pe an.

Asociaţiile studenţeşti declară, că această formulă este legată de cererea unor grupuri de studenţi - în special a celor de la FECQ sau FEUQ, sau implicit în cazul celor de la CLASSE – care doresc ca în cadrul următoarelor alegeri liberalii de la putere să fie înlocuiţi de Parti Quebecois(PQ). PQ este de fapt un partid de afaceri, un adevărat instrument de conducere burgheză, la fel cum este şi premierul Jean Charest din Quebec, compatrioţii săi liberalii sau prim ministrul canadian Harper şi conservatorii care îl susţin. Datorită legăturilor sale cu birocraţia şi a iluziilor, că PQ este "mai aproape de oameni", partidul este frecvent folosit pentru a servit drept un instrument mai bun prin care clasa conducătoare să impună agenda sa de dreapta.

Lupta împotriva majorării taxei de şcolarizare este în creştere. Pentru a putea apăra dreptul social la educaţie este nevoie de clasa muncitoare. Acestea este singura forţă socială care are puterea şi a căror interese ca şi clasă sunt acelea, de a anima principiul conform căreia, viața economică trebuie transformată astfel încât să servească nevoilor sociale, nu profitului.

Studenţii vor găsi în muncitorii din partea franceză şi engleză a Canadei, cei din SUA şi din întreaga lume aliaţii lor cei mai puternici. Măsurile de austeritate puse în aplicare de guvernul liberal - reducerea cheltuielilor sociale, privatizarea şi cresterea impozitelor şi a taxelor de utilizator - fac parte dintr-un atac împotriva la nivel mondial împotriva clasei muncitoare. Acesta vizează distrugerea tuturor câştigurilor sociale obţinute secolul trecut prin tulburările de masă ale populaţiei. Programele de sănătate publică, educaţia, pensiile şi drepturile colective sunt luate toate sub asalt.

Guvernele conservatoare şi liberale din Ontario pun în aplicare propriile programe care includ măsuri de austeritate, inclusiv mari reduceri ale cheltuielilor sociale, ocrestere a vârstei de pensionare și reducerea prestațiilor pentru şomeri. În Grecia, Spania şi Europa, guvernele distrug serviciile publice, reduc salariul minim și elimină toate interdictiile privind reducerea locurilor de muncă şi a vitezei de producţie. În SUA, preşedintele Obama se laudă că a "revigorat" industria auto - adică a făcut-o mai profitabilă pentru investitori - impunând reduceri draconice ale salariilor şi ale beneficiilor, inclusiv salarii foarte mici pentru cei nou angajaţi.

Acest atac global este menit să impună clasei muncitoare să plătească pentru cea mai mare criză a capitalismul global de la Marea Depresie din anii 1930 încoace. Şi, la fel ca în anii 1930, elita capitalistă face apel la metode autoritare de conducere pentru a-şi impune pe ordinea de zi austeritatea şi războiul. Pe parcursul anului trecut, guvernul conservator din Canada a folosit în mod repetat legislaţiile de urgenţă pentru a sparge grevele împotriva austerităţii.Vizate au fost grevele de la Air Canada, Canada Post şi, săptămâna trecută, cea a muncitorilor de la căile ferate, Canadian Pacific Railway.

O apropiere de clasa muncitoare înseamnă o transformare a grevei studenţeşti într-un catalizator pentru o mobilizare politică independentă a clasei muncitoare din Quebec, din Canada şi America de Nord împotriva tuturor reducerilor care vizează cheltuielile sociale, salariile şi locurile de muncă, ca parte a unei expansiuni a luptei de clasă la nivel mondial împotriva capitalismului.

Aceast lucru înseamnă acordarea de sprijin muncitorilor pentru a se rupe de strânsoarea politică și organizatorică a sindicatelor pro-capitaliste. Aceste organizaţii nu vorbesc şi nu reprezintă clasa muncitoare. Timp de zeci de ani ele au suprimat lupta de clasă si au impus reduceri ale locurilor de muncă şi concesii în contractele de muncă. La sfârşitul lunii trecute, atunci când preşedinţii celor trei federaţii principale de muncă din Quebec i s-au alăturat lui Charest în hărţuirea şi ameninţarea liderilor studenţilor pentru a-i forţa să accepte un acord, aceştia jucau un rol pe care l-au mai jucat de nenumărate ori în ultimul sfert de secol.

NDP, partidul sindicatelor din partea engleză a Canadei, a lucrat în mod deschis pentru înfrângerea studenţilor, ca parte a eforturilor sale de a convinge elita conducătoare din Canada, că aceasta poate înlocui liberalii aflaţi la putere cu un partid de guvernare de "stânga". Partidul a refuzat să sprijine grevă studenţească sau să denunțe draconica Lege 78. Declarându-se "neutral" în luptă dintre studenţi şi guvernul liberal de afaceri, partidul s-a abţinut de la voturi cruciale şi a facilitat adoptarea unui buget de austeritate al guvernului minoritar liberal din Ontario.

Greva studenţilor a demonstrat, că o luptă pentru anumite nevoi sociale importante sau pentru un drept democratic elementar pune tineretul şi clasa muncitoare faţa în faţă cu guvernul, statul, poliţia şi instanţele acestuia, dar şi cu întreaga conducere capitalistă socială. Clasa muncitoare se confruntă cu o luptă politică şi cu necesitatea de a construi un partid socialist revoluţionar de masa care să o conducă.

Partidul Egalităţii Socialiste(SEP) luptă pentru formarea unor comitete studenţeşti şi muncitoreşti independente care să sfideze în mod organizat şi sistematic Legea 78, să lupte pentru dezvoltarea unei contraofensive în întreaga Canada şi pe plan internaţional împotriva cerinţelor angajatorilor pentru concesii, a măsurilor de austeritate ale guvernului şi pentru pregătirea unei acţiuni a clasei muncitoare pentru a da jos de la putere guvernul liberal al lui Charest şi cel conservator a lui Harper.

Aceste acțiuni vitale pot servi pentru a dezvolta unitatea, combativitatea şi puterea clasei muncitoare doar dacă sunt concepute şi organizate ca parte a luptei pentru mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare în lupta pentru guverne muncitoreşti şi pentru reorganizarea socialistă a societăţii.