Lecţii politice din greva studenţească din Quebec

De Keith Jones
22 august 2012

Greva studenţească din Quebec a creat cu doar câteva săptămâni în urmă agitaţie în cadrul elitei conducătoare din Canada şi a ameninţat cu precipitarea unei erupții politice a clasei muncitoare. Acum, acesta este pe cale de dispariţie, studenţii nereușind să obțină cererea lor imediată pentru îngheţarea taxei de şcolarizare, cu atât mai puţin a obiectivelor lor mai mari - recunoaşterea educaţiei ca fiind un drept social.

Nimeni nu le poate reproşa studenţilor un militantism sau o determinare insuficientă. Ei au făcut faţă luni de zile unei campanii fără precedent de represiune a poliţiei, inclusiv cu gaz lacrimogen şi baraje care au pulverizat piper şi gloanţe de cauciuc. Pe parcursul grevei care a durat şase luni au fost arestaţi mai mult de 3.000 de studenţi şi suporteri, marea majoritate dintre ei pentru "crima" de a demonstra fără permisiunea poliţiei. Spre dezamăgirea guvernului liberal provincial şi a mass-mediei corporative, studenţii au refuzat să fie intimidaţi de incriminarea grevei lor prin adoptarea în luna mai a unei legi flagrante şi nedemocratice, Legea 78 (Legea 12).

Cine este atunci vinovat pentru prăbuşirea grevei?

Sindicatele şi asociaţiile studenţeşti aliate Partidului Quebecois (FECQ şi FEUQ), au făcut toate, timp de câteva luni, campanie în mod deschis pentru încetarea grevei. Imediat ce Legea 78 a fost adoptată, sindicatele s-au şi grăbit să anunţe că ele respectă toate dispozițiile sale, inclusiv cele care le obliga legal să se asigure că profesorii sprijină guvernul în spargerea grevei.

În tandem cu eforturile lor de a sparge greva, sindicatele, alături de FECQ şi FEUQ, au încercat să devieze studenţii şi mişcarea de opoziţie mai largă, care a izbucnit împotriva Legii 78, în spatele Partidului Quebecois (PQ). PQ, partidul de guvernământ şi de afaceri din Quebec care a alternat la conducere, a impus cele mai mari reduceri ale cheltuielilor sociale din istoria provinciei atunci când a guvernat ultima dată.

Însă sindicatele şi aliaţii lor din cadrul asociaţiilor studenţeşti nu sunt singurii vinovaţi. Partidul social-democrat Noul Partid Democrat (PND), Quebec Solidaire şi toţi cei de pseudo-stânga din Québec li s-au alăturat din punct de vedere politic, sufocând și izolând greva.

Toate au fost neclintite, încercând să limiteze protestul la un protest studenţesc menit doar să pună presiuni asupra guvernului Charest şi asupra elitei din Quebec. Toate s-au opus unirii luptei studenţeşti cu mişcarea tot mai largă a clasei muncitoare canadiene şi internaţionale împotriva tendinţei marilor partide de afaceri şi a reprezentanţilor săi politici de a pune clasa muncitoare să plătească pentru criza capitalistă globală

Timp de luni de zile, CLASSE, grupul studenţesc care a iniţiat greva, a insistat asupra separării taxei de şcolarizare de orice luptă împotriva programelor de austeritate ale guvernului liberal şi federal conservator din Quebec. După adoptarea Legii 78, CLASSE a vorbit repede de necesitatea unei "greve sociale", o mişcare de protest mai largă. Însă odată ce sindicatele şi-au expimat în mod clar determinarea de a preveni orice acţiune a muncitorilor, indiferent cât de limitată ar fi aceasta, CLASSE a renunţat imediat la propunerea sa.

Ca orice luptă socială majoră, greva studenţească este bogată în lecţii - lecţii de o importanţă vitală pentru tinerii şi muncitorii nu doar din Quebec şi Canada, ci din întreaga lume.

În primul rând, clasă de guvernământ canadiană, la fel ca omologii săi din SUA, Europa şi Japonia, a răspuns la erupția celei mai mari crize a capitalismului la Marea Depresie încoace lansând o contrarevoluţie socială.

CLASSE a insistat asupra faptului că în cazul în care studenţii vor protesta timp îndelungat şi vor striga cu voce suficient de tare, guvernul va negocia. Însă, departe de a ceda presiunii populare, guvernul Charest, sprijinit de mass-media corporativă şi de întreaga clasă de guvernământ canadiană , a răspuns prin escaladarea represiunii de stat.

Drepturile sociale - cum ar fi dreptul la o educație, locuri de muncă sau programe de sănătate - vor fi asigurate numai printr-o luptă politică împotriva sistemului capitalist, a reprezentanţilor lor politici, a poliţiei şi instanţelor judecătoreşti.

În al doilea rând, numai clasa muncitoare are puterea socială de a rupe strânsoarea băncilor şi a marilor afaceri care este exercită asupra vieţii socio-economice. Acest lucru necesită stabilirea unor guverne muncitoreşti dedicate reorganizării socialiste a economiei, astfel încât îndeplinirea necesităţilor sociale, şi nu îmbogăţirea unei elite mici, să devină principiul animator. Însă mobilizarea clasei muncitoare pentru a valorifica interesele sale fundamentale de clasa necesită construirea unor noii organizaţii de luptă, independente de şi opuse aparatului sindical existent, care pe parcursul ultimelor trei decenii s-a integrat în managementul corporativ şi de stat.

Greva studenţească a oferit o nouă demonstraţie a rolului perfid jucat de sindicate.

Elita conducătoare din Canada a fost zguduită de faptul că studenţii au sfidat Legea 78 și datorită sprijinului pe care l-au primit din cadrul clasei muncitoare. La doar patru zile de la adoptarea Legii 78, peste 250.000 de oameni au demonstrat în Montreal. În zilele care au urmat, acestora li s-au alăturat alte mii de oameni în cadrul unor proteste antiguvernmentale spontane în Quebec.

Recunoscând că încercarea de a aplica pe deplin sancţiunile din Legea 78 ar putea provoca o situație asemănătoare cu cea care a erupt în Franţa în mai-iunie 1968, clasa conducătoare a făcut o schimbare tactică. Ea nu a apelat la sancțiunile sălbatice ale Legii 78, ci a ales să se bazeze pentru subminarea grevei în primul rând pe sindicate şi aliaţii lor politici.

Această încredere a fost acordată corect. Federaţia de Muncă din Quebec a răspuns la erupția opoziţiei clasei muncitoare faţă de Legea 78 adresând Congresului Laburist Canadian cererea de a nu acorda niciun sprijin studenţilor grevişti. Câteva zile mai târziu, cea mai mare federaţie de muncă din Quebec a adoptat sloganul " De pe stradă, la urne" şi a condus o campanie din partea tuturor uniunilor menită să tempereze opoziţia faţă de guvernul de dreapta aflat în spatele PQ.

În al treilea rând, greva studenţească a subliniat importanţa luptei pentru construirea unei conduceri revoluţionare bazată pe o perspectivă socialist-internaţionalistă, în opoziţie cu diversele organizaţii de pseudo-stânga ale clasei de mijloc, care rostesc fraze radicale în timp ce susţin autoritatea sindicatelor şi a burgheziei "de stânga" din cadrul partidelor de guvernamant, promovând naţionalismul şi insistând asupra necesităţii ordinii capitaliste.

Mulţi studenţi au apelat la CLASSE crezând că aceasta este o organizație opusă FECQ și FEUQ, care s-au aliniat în spatele clasei conducătoare. Dar orientarea naționalistă a protestului CLASSE nu a fost fundamental diferit. Aceasta s-a opus îndreptării înspre clasa muncitoare, a refuzat să critice sindicatele pentru ca au lăsat studenţii să se confrunte singuri cu statul sau pentru că au aderat la campania de a aduce studenţii în spatele PQ. Purtătorii de cuvânt ai CLASSE au declarat în repetate rânduri că înfrângerea PQ a liberalilor ar fi un câştig, dacă nu chiar o victorie categorică pentru studenţi.

Politica CLASSE a fost puternic influenţată de Quebec Solidaire (QS) şi de diverse grupuri anarhiste. În timp ce elita conducătoare a încercat sa suprime greva studenţilor prin redirecţionarea acestora în spatele PQ, QS a încercat să formeze o alianță cu acest partid al marilor afaceri. L-a vrut, în primul rând, ca pe un aliat electoral , iar acum ca pe un partener junior în cazul în care PQ formează un guvern minoritar după alegerile din 4 septembrie.

Fiind oponenţi ai luptei pentru mobilizarea clasei muncitoare şi pentru eliberarea ei de sub dominaţia politică și organizatorică a sindicatelor, anarhişti sunt susţinătorii cei mai înverşunaţi ai "acţiunii directe" - confruntări individuale cu poliţia şi ocupaţii şi blocade simbolice. Aceştia denunţă toate politicile și partidele. Însă acest lucru serveşte doar pentru a bloca lupta clasei muncitoare pentru a se despărţi de partidele clasei de guvernământ şi pentru a articula un program pentru reorganizarea societăţii în interesul muncitorilor.

Greva studenţească a întâlnit aceleaşi probleme politice esențiale ca şi valul luptelor muncitoreşti care au zguduit lumea începând cu anul 2011, din Egipt în Grecia, Spania și Wisconsin. Luptele clasei muncitoare sunt ţinute sub control şi suprimate de către sindicate, de partidele aparent de stânga și de organizaţiile pseudo-radicale care acţionează drept apologeţii şi recuzita lor. Partidul Egalităţii Socialiste, organizaţia sa de tineret, International Students for Social Equality şi World Socialist Web Site se luptă pentru a depăşi criza conducerii din cadrul clasei muncitoare şi pentru a dezvolta o conducere revoluţionară care va pregăti politic şi va conduce clasa muncitoare în lupta pentru un guvern muncitoresc și pentru socialism.