Home » Actualitate » Egipt

Un an de la revoluţia din Egipt

De Alex Lantier
26 ianuarie 2012

Ieri s-a împlinit un an de când milioane de muncitori au ieşit în stradă în oraşele din întreg Egiptul pentru a protesta împotriva preşedintelui Hosni Mubarak. Însufleţiţi de răsturnarea preşedintelui Zine El Abidine Ben Ali de către clasa muncitoare tunisiană prin protestele care avuseseră loc cu unsprezece zile în urmă, muncitorii egipteni au început optsprezece zile de luptă revoluționară. Acesta a pus capăt domniei de 30 de ani a lui Mubarak.

Mubarak a primit ajutor de la trimisul american Frank Wisner şi de la poliţie. Acest fapt a dus la pierderea a 840 de vieţi din rândul protestatarilor. Cu toate acestea, Mubarak a demisionat pe 11 februarie. Puterea a fost preluată de junta militară, susţinută de S.U.A.. Guvernele din SUA, Europa şi Israel au fost uimite de prăbușirea acestui aliat important care timp de decenii a ajutat la suprimarea opoziţiei muncitoreşti, i-a adus pe aceştia la sărăcie şi a susţinut opresiunea imperialistă din Orientul Mijlociu.

Victoria iniţială împotriva lui Mubarak - la 20 de ani după ce clasele conducătoare au pretins că lichidarea URSS de către birocraţia stalinistă a însemnat "sfârşitul istoriei" şi triumful definitiv al capitalismului asupra luptei de clasă și a socialismului - a entuziastmat clasa muncitoare la nivel internațional. În Egipt au continuat timp de săptămâni festivităţile și grevele pentru mărirea salariilor şi cererea de condiţii mai bune de viaţă. Protestele s-au răspândit în întreg Orientul Mijlociu, inclusiv în Israel, precum şi în Statele Unite. Aici, muncitorii s-au opus reducerilor sociale impuse de guvernatorul Scott Walker din Wisconsin şi au promis să "meargă ca un egiptean."

Victoria aceasta a pregătit scena pentru un an de războaie şi lupte de clasă amare. Un an mai târziu, în ciuda eliminării lui Mubarak, dictatura militară este încă la putere, întemniţând şi torturând mii de oameni şi condamnând mase de muncitori la salarii de mizerie de doar 2 dolari pe zi. În ciuda curajului şi determinării sale nemărginite, clasa muncitoare nu ar putea pur şi simplu să facă un salt peste problemele istorice ale perspectivei politice, a programului şi conducerii care s-au născut din lupta pentru răsturnarea regimului Mubarak.

În primele zile ale revoluţiei din luna februarie a anului trecut, site-ul World Socialist Web Site a explicat:"Revoluţia este în fază incipientă. Forțele de clasă dezlănţuite de această explozie abia au început să definească cereri distincte ... . Renăscând după decenii de represiune, clasa muncitoare nu şi-a formulat încă propriul program. În aceste momente de început ale desfăşurării luptei, nici nu ar putea fi altfel."

Comitetul Internațional al cele de-a Patra Internaţionale (ICFI) a încercat să formuleze o perspectivă politică independentă pentru clasa muncitoare. Această perspectivă a fost diferită de cea a altor tendinţe de clasa care au apărut în mişcarea de protest inițială. Bazându-se pe teoria revoluţiei permanente a lui Leon Trotsky, ICFI a încercat să explice, că burghezia şi mica burghezie, temându-se de clasa muncitorească şi fiind dependentă de imperialism, nu ar putea produce un regim democratic. În schimb, democraţia ar putea fi realizată ca urmare a unei lupte revoluţionare pentru socialism sub conducerea clasei muncitoare. Aceasta ar trebui să plaseze toate resursele economiei naţionale şi internaţionale sub controlul muncitorilor și a maselor asuprite.

ICFI a încercat să clarifice aprofundarea antagonismelor pe care revoluţia le naşte între muncitori și secțiuni ale altor clase sociale din viața publică: straturi burgheze - partide islamiste trecute în ilegalitate de Mubarak, secțiuni ale burgheziei liberale care îl susţin pe Mohammed ElBaradei - şi mai ales secţiuni de "stânga" care fac parte din clasa de mijloc prosperă.

Partidele burgheze au încercat să ajungă la o înţelegere cu armata care conduce Egiptul. Clasa de mijloc de "stânga", cum ar fi - greşit numiţii - Revoluţionarii Socialişti (RS) din Egipt și cei asemenea lor pe scara internaţională, au încercat să coopereze cu Washingtonul pentru a manipula şi a controla protestele populare - creând un "spaţiu democratic larg" sub conducerea militară în care ea ar fi putut să prospere.

Aceste forțe au dat o uşoară tentă "de stânga" creanţelor de propagandă ale imperialismului american: că Washingtonul a ajutat Primîvara arabă să efectueze o tranziţie spre democraţie în întreg Orientul Mijlociu prin faptul că a finanţat grupuri politice şi aşa-numitele sindicate "independente."

O caracteristică critică a anului trecut a fost aprofundarea conflictului dintre acest strat reacţionar şi luptele revoluționare ale clasei muncitoare. În primăvară, când nemulţumirile populare faţă de conducerea armată au crescut şi au dus la apeluri pentru o a "doua revoluției", RS s-a opus acestei cereri. În schimb, ea a ajutat la organizarea unei campanii pentru partidele "de opoziţie", inclusiv pentru forţele islamiste de ultra stânga, cum ar fi Gamaa Islamiyah. Acest fapt a îndepărtat sprijinul popular şi a permis în cele din urmă ca armata să zdrobească proteste din lunile iunie-iulie din Piaţa Tahrir.

Grevele au reînceput din nou în toamnă ţi au explodat la sfârşitul lunii noiembrie, chiar înainte de alegerile parlamentare din Egipt. Ele au reflectat furia populară faţă de falsa "tranziţie democratică" efectuată sub legea marţială. Alegerile au fost marcate de o prezență slabă la vot, în ciuda propagandei electorale masive. Balanța puterii din parlament a trecut în mâna islamiştilor. Acest lucru nu reflectă doar rolul marginal avut de islamişti în cadrul revoluţiei, ci şi suportul pe care l-au primit din partea clasei de mijloc și finanțarea de care s-au bucurat şi care a venit din partea claselor conducătoare din Egipt și din ţinuturile Golfului Persic conduse de şeici.

Cu toate acestea, RS face acum presiuni pentru ca puterea să fie predată unui regim civil care ar fi condus de forţele islamiste precum Frația musulmană şi de salafiţi.

Un astfel de guvern, ales sub ameninţarea puştii şi ostil aspiraţiilor sociale care au condus muncitorii în lupta împotriva lui Mubarak, nu ar putea fi altceva decât un regim contrarevoluționar violent care ar servi drept front pentru conducerea armată care ar continuă. Oficialii islamişti au afirmat recent că armata "are dreptul de a beneficia de o poziţie specială în viitoarea constituţie, iar această pozitie ar fi superioară celei anterioare."

Clasa de mijloc "de stânga" este la fel de ostilă intereselor clasei muncitoare din afara Egiptului. RS şi filialele sale internaţionale, cum ar fi Partidul Socialist Muncitoresc din Marea Britanie (SWP) și Noul Partid Anticapitalist din Franța (NPA), au sprijinit afirmaţiile puterilor occidentale, că ele ar lupta pentru democraţie şi drepturile omului atunci când au intervenit în Libia. NATO s-a folosit de aceste afirmaţii pentru a începe un război în Libia şi o intervenţie mai amplă în întreg Orientul Mijlociu.

Forţele conduse de NATO au răsturnat în octombrie regimul libian printr-un război care a facut cel puțin 100.000 de victime. Acesta s-a încheiat cu uciderea lui Gaddafi, iar occidentul a preluat controlul corporativ al câmpurilor petroliere din Libia. Imperialismul american a continuat prin instigarea unui război civil în Siria și continuă cu un impas militar cu Iranul, în Golful Persic. Acesta din urmă ameninţă să explodeze într-un război regional sau global chiar mai devastator. Imperialismul mondial şi aliaţii săi din clasa de mijloc se prezintă în faţa clasei muncitoare îmbibaţi în petrol şi sânge.

De teama unei explozii revoluționare a maselor junta egipteană a luat acum în considerare ridicarea "parţială" a legii marţiale. Însă evoluțiile marcante care au avut loc în 2011 în Africa de Nord şi Orientul Mijlociu au justificat teoria revoluției permanente. Imperialismul american, burghezia egipteană şi aliaţii lor din clasa de mijloc nu au reuşit să creeze democraţia în Orientul Mijlociu şi nici să dea un răspuns cererilor sociale ale muncitorilor. Viitorul aparţine clasei muncitoare internaţionale şi luptei sale revoluționare continue împotriva opresiunii capitaliste și a războiului imperialist.