Home » Actualitate » China

Se schimbă liderii Chinei

De John Chan
6 noiembrie 2012

La fel cum este cazul şi cu alegerile prezidenţiale de astăzi din SUA, guvernele lumii, mass-media şi conducerile corporative înţeleg că cel de-al 18-lea Congres Naţional al Partidului Comunist Chinez (PCC), care va avea loc în această săptămână şi care va dezvălui noua conducere pentru următorii zece ani, are implicaţii profunde pentru capitalismul global.

În joc sunt interese imense. Economia chineză este acum a doua cea mai mare din lume, iar cea mai mare secţiune a clasei muncitoare internaţionale se află în China. Societăţile globale sunt puternic dependente de cele 400 de milioane de muncitorii chinezi pentru forţa de muncă ieftină şi pentru profituri. Întrebarea, dacă PCC îşi va putea menţine conducerea, a devenit o problemă de viaţă şi de moarte pentru imperialismul mondial.

Doi factori interconectaţi duc la o criză profundă în interiorul PCC - impactul agravării crizei economice globale asupra economiei chineze şi "pivotul" agresiv al administraţiei Obama asupra Asiei, care vizează subminarea economică şi a poziţiei strategice a Chinei în întreaga regiune şi pe plan internaţional.

Birocrația de la Beijing este tulburată de conflicte fracţioniste - o sursă majoră de instabilitate politică. În spatele scenei au loc lupte furiose între fracţiunea Ligii Tineretului Comunist condusă de Preşedintele Hu Jintao şi premierul Wen Jiabao, gaşca "Shanghai" a fostului preşedinte Jiang Zemin şi grupări mai mici, cum ar fi cea a fostului secretar al partidului din Chongqing, Bo Xilai. Toate aceste fracţiuni sprijină capitalismul şi piaţa, însă există diferenţe tactice importante privind direcţia economică şi politica externă.

Războaiele fracţioniste iau forma unor scandaluri de corupţie. Bo a condus o presupusă tendinţă "de stânga" înainte de a fi înlăturat pentru o presupusă crimă şi corupţie, care a implicat o reţea vastă de afaceri de familie. Adversarul său şef, Wen, care este promovat ca fiind vocea unui lider de partid de aripă "liberală", a fost, de asemenea, prins într-un scandal. Pe 26 octombrie, New York Times a publicat un raport lung în care detaliază averea de 2,7 miliarde de dolari a familiei sale şi interesele sale extinse pentru afaceri.

Expunerea puterii şi bogăţiei extraordinare a unor asemenea lideri de top a dezvăluit caracterul oligarhic şi corupt al întregii conduceri "comuniste". Cruzimea luptelor care au loc în interiorul partidului sunt un avertisment puternic pentru clasa muncitoare. Elitele conducătoare ale PCC nu se vor opri de la nimic pentru a apăra existenţa lor privilegiată. Oricare dintre facţiuni ar prevala, mandatul lor, condus de cea mai mare defalcare economică din anii 1930 încocace, este de a efectua un atac violent asupra standardelor de viață ale clasei muncitoare chineze.

Bo nu a fost îndepărtat din cauza practicilor sale corupte, ci deoarece s-a prezentat ca fiind un apărător al muncitorilor. El a cerut reducerea decalajului dintre veniturile celor bogaţi şi săraci şi o întoarcere la originile "socialiste" ale PCC. Oponenţii săi au fost profund îngrijoraţi că retorica lui "de stânga" va creste aşteptările populaţiei şi va submina ordinea de zi a PCC, cea de restructurare a locurilor de muncă, de creştere a ritmului de muncă, combinate cu aprofundarea unei incursiuni în cheltuielile sociale guvernamentale.

Nu degeaba l-au acuzat susţinătorii lui Bo pe Wen că este compradorul nr.1, servind intereselor capitalului financiar din Vest. Consiliului de stat al premierului Wen a cerut ca think-tank-urile lidere din China să vină cu propuneri concrete pentru privatizarea celor 100.000 de întreprinderi de stat care mai există încă, pentru deschiderea sectoarelor cheie de proprietate pentru străini şi pentru încetarea controlului, pe care statul îl are asupra aprovizionării cu credit şi asupra terenurilor. Toate aceste sunt în conformitate cu un raport cheie elaborat în februarie de Banca Mondială.

Facţiunea "Shanghai" s-a opus planurilor lui Wen, dar din punct de vedere protecţionist şi naţionalist- economic. Asemeni lui Bo, aceasta solicită transformarea celor mai mari 120 de întreprinderi de stat chineze în "campioni naţionali" - cum sunt Hyundai şi Samsung în Coreea de Sud - printr-o intensificare nemiloasă a exploatării muncitorilor. Această perspectivă nu are nimic de-a face cu socialismul. În timp ce guvernul este cel mai mare acţionar, aceste corporatii uriaşe sunt de fapt întreprindericare fac profit conform cerinţelor pieţei capitaliste.

Toate fracţiunile PCC au sprijinit restaurarea capitalismului care a început în China în 1978 sub Deng Xiaoping şi sunt profund ostile oricărei mişcări independente a clasei muncitoare. În interiorul PCC au apărut diviziuni profunde legate de modul în care ar trebui să se ocupe de protestele de masă ale studenţilor şi muncitorilor. În 1989 acestea au fost înăbuşite cu brutalitate de către armată. Dar PCC s-a reîntregit sub Jiang şi patronul său Deng şi a iniţiat în anii 1990 un program zdrobitor pro restructurare. Un val de privatizări a dus la concedierea a 60 de milioane de muncitori. Întreprinderile de stat care au rămas au fost transformate în societăţi pe acţiuni. Clasa muncitoare a fost deposedată de garanţia unui loc de muncă stabil, de îngrijirea copiilor, educaţie, locuinţe, asistenţă medicală şi pensii.

În ciuda grevelor militante împotriva distrugerii proprietăţii de stat, PCC sub conducerea lui Jiang a fost capabil să evite o explozie socială ca urmare a extinderii locurilor de muncă în sectorul privat, care a fost orientat spre exporturile în America şi Europa. Aceste pieţe au continuat să se extindă în 2000 printr-o vastă expansiune de credit, care a alimentat spirala speculaţiilor cu acţiuni şi pe piaţa imobiliară. În China au fost făcute averi uriaşe, adesea de către cei strâns legaţi de liderii PCC din top. În 2002, când Hu a fost numit preşedinte, China nu avea miliardari în dolari. Acum, ea are cel mai mare număr de astfel de miliardari din afara SUA.

Războiul fracţionist, care are loc momentan în interiorul PCC, este înrădăcinat în desfăşurarea crizei economice globale, care a erupt în 2008. Regimul a iniţiat un program masiv de stimulare în speranţa că Europa şi America vor recupera rapid. Stagnarea economică şi recesiunile din economiile acestor ţări duce însă acum la încetinirea creşterii în China. În plus, sumele vaste de credite ieftine, care au fost puse la dispozitie, au alimentat un balon imobiliar speculativ, care se prăbuşeşte.

Diferenţe tactice privind politicile economice au fost agravate de ofensivele diplomatice agresive şi de creşterea militarismului efectuată de administraţia Obama împotriva Chinei în întreaga Asie. Strategia economică susţinută de Wen vizează, de asemenea, să calmeze Washingtonul. Acestui lucru i se opun secţiuni ale PCC şi din conducerea militară, care insistă pe o apărare mai puternică a intereselor naţionale chineze.

Indiferent de rezultatul Congresului PCC, conducerea este de acord ca clasa muncitoare să fi pusă să suporte toate noile sarcini. Singura alternativă pentru muncitorii chinezi este să îşi construiască o mișcare politică independentă de toate fracţiunile PCC. Această mişcare trebuie să exproprieze miliardarii şi multi-milionarii şi să reorganizeze economia de-a lungul liniilor socialiste, pentru a nu mai fi o instituţie gigant în care se munceşte până la epuizare pentru capitalismul global. Întreaga istorie a Chinei, de la revoluţia din 1949 încoace, este o mărturie a eşecului perspectivei reacţionare staliniste a "socialismului într-o singura ţară", pe care se bazează PCC. Muncitorii chinezi trebuie să apeleze la fraţii şi surorile lor de pe plan internaţional, în special la cei din țările capitaliste avansate, pentru a intra într-o luptă comună pentru abolirea capitalismului şi pentru crearea unei lumi în care economia să fie planificată în mod socialist.

Acest lucru înseamnă că trebuie să fie învăţate lecţiile necesare din îndelungata luptă a mişcării internaţionale troţkiste împotriva stalinismului şi maoismului şi că este necesară construirea unei secţiuni chineze a Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale, care să ducă luptele revoluţionare mai departe.