Home » Actualitate » Italia

Fostul premier italian Berlusconi condamnat pentru fraudă fiscală

De Marc Wells
8 noiembrie 2012

La 26 octombrie, magnatul media şi fostul premier Silvio Berlusconi a fost condamnat de către o instanţă din Milano la patru ani de închisoare pentru fraudă fiscală. Pe lângă aceasta, Berlusconi nu mai are dreptul să deţină funcţii publice timp de cinci ani.

Probele prezentate în acest caz au indicat că Berlusconi a utilizat între 2002-2003 un număr de companii din afara ţării pentru a umfla preţul pe care imperiul său media l-a plătit pentru drepturile de televiziune a unor filme de la Hollywood. Suma fraudei fiscale este estimată la aproximativ 270 milioane de euro (350 de milioane de dolari).

Hotărârea judecătorească vine după aproape un deceniu de investigaţii şi şase ani de audieri şi include o penalizare de 10 milioane de euro (13 milioane de dolari), doar o parte din banii furaţi de Berlusconi.

Reacţia imediată a mass-mediei globale a fost de a sensaţionaliza hotărârea, mizând pe dispreţul la scară largă faţă de Berlusconi, un simbol al corupţiei şi a unei persoane asociate cu politicile reacţionare şi anti-sociale implementate de cele patru guverne ale sale într-un interval de 18 ani.

Mediatizarea aproape festivă a verdictului serveşte unor scopuri politice clare. În primul rând, ea caută să liniştească mânia generală pe care Berlusconi o evocă pe baza comportamentul său politic, precum şi personal. În al doilea rând, ea oferă o frunză de smochin legitimităţii procesului judiciar.

În realitate este însă doar foarte puţin probabil ca Berlusconi să petreacă chiar şi numai o zi în închisoare. În conformitate cu legea amnistiei din 2006, sentinţa a fost redusă imediat la doar un an. Fostul premier italian se laudă adesea că, deşi a fost implicat în multe procese, a reuşit întotdeauna să obţină o sentinţă favorabilă, deoarece îşi permite cei mai buni avocaţi. Deseori a mituit judecători sau a manipulat legi, iar cele care îl vizau în mod direct au fost aprobate, ca de exemplu diverse legi privind amnistia.

Împotriva ultimei sentinţe pot fi înaintate două recursuri suplimentare, care vor dura ani pentru a fi prezentate în fața instanțelor italiene. În plus, interzicerea funcţiilor publice pentru Berlusconi nu va intra în vigoare până când nu există o sentinţă finală, iar sistemul judiciar italian are o istorie lungă de figuri politice majore, salvate de la închisoare de statutul limitărilor. Un exemplu ar fi cel al fostului prim-ministru, Giulio Andreotti, a cărui acuzare pentru legăturile sale cu Mafia a fost răsturnată în 2003 pe baza unui astfel de statut.

În ciuda dovezilor incriminatorii, răspunsul lui Berlusconi faţă de recentele verdicte a fost unul previzibil arogant. El a numit verdictul "incredibil şi intolerabil, o condamnare politică," tipic pentru o "ţară barbară şi necivilizată." El a rectificat, de asemenea, şi un anunţ făcut anterior, cum că nu ar mai încerca să candideze la alegerile viitoare. El a precizat că se simte " obligat să rămână în joc pentru a reforma sistemul judiciar." Berlusconi a urmărit ani de zile schimbări constituţionale, care ar creşte puterea executivului.

Se naşte o întrebare evidentă: cum a reuşit un astfel de gangster, urât de straturi largi ale populaţiei, să fie în măsură să scape atât de mult timp? Este în întregime inadecvat să explicăm succesul său făcând referire la averea sa (aproximativ 6 miliarde de dolari) şi capacitatea sa de a influenţa întregul establishment. Apar intrebări fundamentale cu privire la rolul aşa-numitei stângi din Italia, care s-a prezentat ca fiind în opoziţie faţă de Berlusconi.

Pe parcursul carierei sale, caracterizată prin diverse eforturi pentru a apăra imperiul său media şi de a minimiza pedeapsa, Berlusconi nu s-a întâlnit niciodată în mod serios cu o rezistenţă din partea celor de "stânga".

Pentru mulţi muncitori italieni, el reprezintă un duşman de clasă josnic care a comis crime, a exploatat zeci de mii de angajaţi şi a prezidat peste apariţia unor condiţii socio-economice deplorabile, prin privatizarea şi distrugerea bunăstărilor sociale, a educaţiei publice şi a sănătăţii.

Cu toate acestea, sentimentul clasei muncitoare nu şi-a găsit expresie în politică. "Stânga" italiană s-a prezentat ca fiind în opoziţie faţă de Berlusconi, în timp ce, de fapt, a sprijinit austeritatea în general şi a implementat politici similare ajunsă ea însăşi la putere.

Actualul prim-ministru al Italiei, Mario Monti, un slujitor credincios al bancherilor europeni, care l-au plasat în mod nedemocratic la putere, se bucură de sprijinul partidului Popolo della Liberta (PDL) a lui Berlusconi, precum şi a Partidului Democrat (PD), aparenţii "oponenţi" ai lui Berlusconi, care au profunde legături cu cei "radicali de stânga."

Măsurile de austeritate ale lui Monti reprezintă o serie de atacuri fără precedent împotriva a ceea ce mai rămâne din câştigurile sociale postbelice. La sfârşitul anului 2011 el a redus pensiile şi a implementat o serie de impozite regresive, care au efectat în mod disproporţionat muncitorii. Reforma pieţei muncii şi "restructurarea" de la începutul acestui an a distrus drepturi de muncă care au existat timp de decenii: de la normele privind siguranţa muncii până la siguranţa de a avea un loc de muncă, iar organizarea flexibilităţii ocupării forţei de muncă vine în întâmpinarea nevoilor nemiloase ale capitalului.

Aceste măsuri se bucură de sprijinul solid al PD, unul dintre moştenitorii Partidului Comunist Italian.

Matteo Renzi, primarul din Florenţa, este unul dintre cei trei candidaţi dintre care PD îşi va alege candidatul pentru viitoarele alegeri. ( Ceilalţi doi sunt secretarul naţional al partidului, Pierluigi Bersani şi Nichi Vendola, secretarul naţional al Sinistra Ecologia Liberta (SEL). Matteo Renzi a declarat: “ Mario Monti a redat Italiei autoritatea, prestigiul şi decenţa." În eventualitatea unui cabinet de centru-stânga, Renzi a afirmat că "el (Monti) va trebui să fie invitat să joace un rol important, fie într-o instituţie italiană sau una europeană."

Faptul că Vendola participă la campania celor de la PD nu este o surpriză: în luna august, el şi Bersani au format o alianţă care încearcă să domine peste cei de centru-stânga, dar care nu ezită să intre în contact cu partide de dreapta. Pierferdinando Casini, secretarul Partidului Creştin - Democrat, partidul conservator tradiţional din Italia, este privit de Vendola ca un potenţial aliat: "Celor de centru-stânga nu ar trebui să le fie frică să se alăture oricui doreşte să le îmbogăţească orizontul."

Însă posibilităţile acestei "stângi" sunt nelimitate. Vendola a continuat: "Eu nu emit un drept de veto pentru nimeni", punând astfel baza pentru o mare coaliţie, care poate include elemente chiar şi neo-fasciste, atât timp cât "ordinea de zi se concentrează pe drepturi civile şi sociale."

Rifondazione Comunista sau ce a mai rămas din ea continuă să urmeze acelaşi tip de poziţie falsă, care a caracterizat întreaga sa istorie. Secretarul național Paolo Ferrero, care cunoaşte foarte bine ordinea de zi a lui Vendola, continuă să caute suportul celui din urmă pentru crearea unei noi fraude: o "alternativă de stânga." Acest politician (Ferrero) a fost un membru al guvernului Prodi între 2006-2008, guvern care a urmărit aceleaşi politici pe care Monti le pune acum în aplicare.

Niciuna dintre aceste tocmeli nu ar fi posibile fără complicitatea confederaţiilor sindicale, CGIL [Confederaţia Generală a Muncii din Italia], CISL [Confederaţia Italiană a Sindicatelor] şi UIL [Uniunea Italiană a Muncii].

De la colaborarea deschisă a CISL în favoarea pieţei şi până la întâlnirile secrete ale FIOM-CGIL cu CEO-ul de la Fiat, Sergio Marchionne, ultimii ani au fost martorii a tot mai multe acorduri industriale, care să conducă la distrugerea a mii de locuri de muncă şi beneficii vitale. Grevele de faţadă şi protestele fără sens au avut rolul de a oferi înfrângeri majore pentru muncitori. Astăzi acestea sunt ignorate din ce în ce mai mult.

Sprijinul celor de pseudo-stânga pentru capitalul european şi mondial şi pentru politicile sale de clasă colaboraţioniste i-au permis lui Berlusconi nu numai să rămână mai presus de lege, dar chiar şi să se prezinte ca fiind el însuşi un critic populist al măsurilor de austeritate ale lui Monti!

Nici Berlusconi, oficial vinovat, şi nici Monti, care susţine o politică a reducerilor, nu se întâlnesc cu o opoziţie semnificativă din partea celor "de stânga" din Italia. O astfel de opoziţie poate şi trebuie să fie construită în mod independent de către muncitori pe baza unui program şi a unei perspective socialiste internaţionale autentice.