Războiul monetar al Japoniei

De Peter Symonds
30 ianuarie 2013

Noul guvern din Japonia, alcătuit din Partidului Democrat Liberal (LDP), a început punerea în aplicare pe doua fronturi a unui program naţionalist agresiv. Extinderea armatei liberă de restricţiile constituţionale este dublată de o politică monetară unilateralistă, care vizează slăbirea yenului şi extinderea exporturilor în detrimentul rivalilor săi.

Sub presiuni intense din partea prim-ministrului Shinzo Abe, Banca Japoniei (BoJ) a anunţat marţi că va extinde "cât mai curând posibil" ţinta sa de inflaţie de la 1 la 2 la sută. Acest lucru va fi realizat prin cumpărarea unui număr nelimitat de obligaţiuni de stat şi a altor active. Acestă politică este denumită de către Federal Reserve din SUA "facilităre cantitativă".

Cu toate acestea, Banca Centrală, care opus rezistenţă cererilor pentru facilitare monetară, a amânat achiziţionarea de obligaţiuni până în ianuarie anul viitor. Pieţele monetare au răspuns în mod corespunzător. În aşteptarea noii politici monetare a lui Abe, pietele au coborât începând cu luna noiembrie valoarea yenului cu 12 la sută faţă de dolarul SUA. Acum însă, după anunţul BoJ, pieţele au ridicat valoarea yenului.

Abe a lăudat decizia Bancii Centrale, spunând că acesta reprezintă " un pas hotărât spre o uşurare monetară." Cu toate aceastea însă, această mişcare monetară nu va fi de lungă durată. Abe a avertizat în cadrul campaniei electorale din ultima lună că, dacă va fi necesar, el va da o lege care va forţa BoJ să efectueze politicile sale monetare. În plus, el are posibilitatea de a instala un nou guvernator BoJ atunci când perioada, care îi revine actualului guvernator, expiră în luna martie.

Decizia BoJ a fost urmată imediat de avertismente din partea rivalilor economici ai Japoniei, că acest lucru ar putea declanşa o rundă de devalorizări competitive - un "război monetar." Guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, a declarat că în cazul în care alte ţări vor urma acest exemplu, va fi "dificil să fim optimişti despre cât de uşor ar fi să gestionăm tensiunile care ar urma." Michael Meister, un membru senior al partidului de guvernămînt din Germania , a avertizat că decizia ar putea "crea o spirală, care ne va dăuna tuturor" şi a indicat că Berlinul ar putea cere sprijinul G20 pentru a face presiune asupra Japoniei să-şi schimbe cursul.

Într-o delcaraţie pentru Financial Times, ministrul economiei japonez, Akira Amari, a respins preocupările legate de "încălcările alarmante" ale independenţei BoJ exprimate de Jens Weidmann, Preşedintele Bundesbank Germania. Respingând acuzaţia care i-a fost adusă, Akira a declarat: "Germania este țara a cărei exporturi au beneficiat cel mai mult de pe urma sistemului de schimb valutar fix al zonei euro. Ea nu se afla în poziţia de a critica."

Politicile guvernului lui Abe sunt conduse de agravarea crizei economice din ţară. Stagnarea îndelungată urmată căderii bulei imobiliare speculative şi cea a activelor de la sfârșitul anilor 1980 se intersectează cu defalcarea economica globale, care a început cu criza financiară din 2008. Încercările repetate de a stimula creşterea economică prin programe de lucrări publice a eșuat. Rezultatul este o datorie publică nesustenabilă, în prezent în valoare de 240 la sută din produsul intern brut - cel mai înalt nivel înregistrat într-o ţară industrializată.

Unul din factorii, care a ajutat Japonia să facă faţă furtunii economice, a fost excedentul său comercia.Însă în ultimii doi ani, balanţa comercială s-a transformat brusc în una negativă. În 2012, Japonia a înregistrat cel mai mare deficit comercial din toate timpurile. În general, exporturile s-au prăbuşit cu 5,8 la sută. Pe fondul tensiunilor ascuţite legate de disputatele insulele din Marea Chinei de Est, exporturile înspre China au scăzut cu 15, 8 la sută. În urma dezastrului nuclear de la Fukushima şi a închiderii centralelor nucleare, importurile au crescut, în special în domeniul energetic.

Vulnerabilităţile economice inerente ale Japoniei sunt expuse. Fiind o ţară insulară, în mare parte lipsită de resurse naturale, capitalismul japonez a fost întotdeauna puternic dependent de pieţele de export și de accesul la materii prime ieftine. Aerul de disperare din jurul politicii monetare agresive a guvernului lui Abe şi măsurile de stimulare economică reînnoite sunt asemănătoare răspunsului dat de Japonia în anii 1930.

Lovit greu de Marea Depresie şi de o scădere bruscă a preţurilor la export, guvernul japonez care a ajuns la putere în decembrie 1931 a pus capăt acoperirii date yenului de către aur, a extins foarte mult cheltuielile publice, mai ales pe cele militare, şi a redus ratele dobânzilor pentru a stimula afacerile. Valoarea yenului a scăzut cu 60 la sută faţă de dolarul SUA şi cu 44 la sută faţă de lira sterlină.

Scriind pentru ziarul britanic Daily Telegraph, comentatorul de afaceri Ambrose Evans-Pritchard a descris politicile lui Abe ca fiind " o copie a ceea ce s-a întâmplat la începutul anilor 1930 sub [ministrul de Finanţe] Korehiyo Takahashi. Acesta a primul din epoca sa care a lăsat toate legile deoparte şi a smuls ţăra sa afară din Marea Depresie... Sunt puţini cei care contestă faptul, că Japonia a întreprins cel mai de succes experiment [economic] din anii 1932-1936. Trucul a fost acela de a lovi dur şi de a combina toate formele de stimulare, fiecare susţinându-o pe celalaltă."

Cu toate acestea, aceast aşa-numit "succes" a venit la un preţ teribil. Politicile lui Takahashi au fost în concordanţă cu agenda de sărăcire a vecinului şi a fost urmărită tot mai mult de toate puterile imperialiste. Aceast aspect a sporit tensiunile geo-politice. În plus, programul economic din Japonia a fost însoţit de o represiune poliţienească de stat împotriva clasei muncitoare la domiciliu şi agresiunea militară în străinătate. Urmarea a fost deschiderea pieţelor ceea ce a permis accesul la materiile prime. Invazia Manciuriei în 1931 şi a Chinei în 1937 a pregătit scena pentru erupţia războiul din Pacific în 1941, cu consecinţe devastatoare pentru clasa muncitoare.

Astăzi, guvernul de aripă dreapta a lui Abe urmăreşte un amestec la fel de periculos de politici economice naţionaliste şi de militarism. Iar acesta nu este singurul. Administraţia Obama recurge la o facilitarea cantitativă nelimitată. Atenţia sa agresivă spre Asia, pentru a ţine China sub control, l-au încurajat pe Abe să facă propria mutare în cadrul războaielor monetare internaţionale aflate în curs de dezvoltare, precum şi pentru o remilitarizare a Japoniei. După un deceniu de războaie neo-coloniale conduse de SUA în Orientul Mijlociu şi o luptă emergentă pentru Africa, clasă conducătoare japoneză a ajuns la concluzia că are nevoie de o armată puternică pentru a urmări interesele sale economice şi strategice.

Acesta alunecare înspre un război mondial chiar mai devastator este însoţit de instigarea în fiecare ţară la un naționalism otrăvitor. Singura forţă socială, care poate preveni războiul, este clasa muncitoare internaţională. Printr-o luptă unificată, aceasta trebuie să elimine sistemul de profit şi divizarea planetei în state naţiuni rivale şi să stabilească o economie planificată în mod socialist la nivel mondial. Acesta este singurul mod prin care pot fi satisfăcute nevoile sociale ale umanităţii ca un întreg.