Română

Orientul Mijlociu în 2013

Muncitorii și cei oprimaţi din Orientul Mijlociu se confruntă cu perspectiva unui război sectar sângeros, cu represiunea de stat şi continuarea alunecării în sărăcie lucie. Totul depinde de reînnoirea avântului revoluţionar care a început în 2011, însă de această dată, pe baza unui program care articulează independenţa politică a clasei muncitoare.

 

De doi ani încoace, naiva iluzie care a însoţit "Primăvara Arabă" - convingerea că toate clasele din Orientul Mijlociu au în comun dorinţa pentru democraţie care a fost susţinută de marile puteri - a dispărut.

 

2013 a început cu dislocarea a şase baterii de rachete Patriot la graniţa siriano- turcă. Acest lucru este cel mai clar indiciu că lumea se află la un pas de o intervenţie militară a Statelor Unite şi a aliaţilor săi din NATO în războiul civil sectar, pe care ei l-au provocat în mod deliberat.

 

Rachetele sunt însoţite de aproape 1.200 de militari, care complează astfel zecile de mii de soldaţi deja staţionaţi în Bahrain, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Liban, Jordan şi Israel, precum şi forţele speciale şi agenţii de informaţii aflaţi pe teren în Siria. Şaptesprezece nave de război din SUA, Marea Britanie şi Franţa sunt acum în apele Siriei. Forţele militare occidentale se află şi ele acolo pentru a sprijini orice intervenţie a Turciei şi a monarhiilor din Golf, prin care acţioneaza Washingtonul.

 

Chiar şi fără o agresiune militară, puterile occidentale au comis o crimă îngrozitoare prin sponsorizarea insurgenţilor suniţi, care cuprind mişcările Frației Musulmane şi cele în stil Al-Qaeda, cum ar fi Jabhat al-Nusra. Preţul plătit pentru aceste intrigi imperialiste a fost de zecide mii de morţi şi răniţi şi distrugerea economiei şi infrastructurii Siriei.

 

ONU a fost obligată să recunoască realitatea unui război civil sectar, care pune în pericol comunităţi întregi şi în care au loc purificări etnice în stilul celor din Iugoslavia. Însă această admitere va fi folosită ca un argument în favoarea intervenţiei. Marea parte a mass-mediei funcţionează doar ca o cutie de rezonanţă a propagandei de război. Ea ignoră alianţa SUA cu Al- Qaeda şi urmează o cale în zig-zag, întâi acuzând regimul Assad cp se pregăteste pentru a folosi arme chimice şi balistice şi apoi avertizând asupra pericolelor reprezentate de fortele de opoziţie, care ar sechestra aceste arme.

 

Căderea regimului Assad nu ar duce la linişte. Acesta ar fi înlocuit cu un guvern brutal care ar urmări o vendetă împotriva minorităţilor alawite, a creştinilor şi a altor minorităţi. Acest lucru ar putea duce la dezmembrarea statului în cantoane etnice. Libia este un avertisment. Prim-ministrul Ali Zeidan a ameninţat săptămâna trecută că, în cazul unor conflicte între clici rivale, va " utiliza forţa pentru a proteja statul". Conflictele ar fi legate de controlul vital al rezervelor de petrol.

 

Prăbuşirea lui Assad este un element-cheie a eforturilor americane pe termen lung de a asigura hegemonia sa în Orientul Mijlociu. Hegemonia sa a fost intensificată în mod dramatic ca urmare a răspunsului dat în urma răsturnării în 2011 a aliaţilor săi cheie regionali: Ben Ali în Tunisia şi Hosni Mubarak în Egipt. Politica SUA combină intervenţia militară agresivă, cum ar fi cea efectuată în Libia, cu asigurarea unei alianţe a regimurilor arabe sunite şi mişcări împotriva teocraţiei şiite şi a aliaţilor săi din Iran. Scopul este de a asigura schimbarea de regim în Damasc şi Teheran şi de a da naştere unor diviziuni în întreaga regiune. Acestea ar preveni acţiunea comună a clasei muncitoare şi ar construi autoritatea islamiştilor ca un bastion împotriva revoluţiei sociale.

 

În acest scop, Washingtonul apără acreditările democratice ale opoziţie siriene, în timp ce sprijină suprimarea opoziţie faţă de aliaţii săi în Bahrain, Yemen, Arabia Saudită şi alţii. În acest proces, Washingtonul se asigură că aceste regimuri devin din punct de vedere politic şi militar dependente de SUA, gata să acţioneze asemeni unui bloc în faţa ambiţiilor regionale ale Teheranului, Moscovei şi Beijingului.

 

În acest scop, administraţia Obama furnizează în prezent Egiptului 200 de tancuri Abrams M1A1 şi 20 de avioane de luptă F-16 pe baza unui contract aprobat sub Mubarak. Luna aceasta, Libanul a primit 200 de transportatoare blindate de personal M113 (tab-uri). Acestea au mărit puterea armatei la un total de 1.200 de tab-uri. Scopul declarat este acela de consolidare a capacităţii forţelor armate "de a proteja graniţele şi stabilitatea internă."

 

Iranul este vizat în prezent de sancţiuni care au un impact devastator şi destabilizator. Ele au dus la o scădere cu 55 la sută a importurilor cruciale de petrol şi la prăbuşirea valorii monedei sale. Cu toate acestea, Israelul a ameninţat în mod repetat cu un atac militar.

 

Nu exista nicio ţară în Orientul Mijlociu în care regimurile despotice să nu se confrunte cu o creştere a opoziţiei populare. Însă clasa muncitoare nu a fost în măsură să-şi afirme dorinţele politice. Ea a fost mereu prinsă în spatele grupărilor care reprezintă facţiuni ale elitei de guvernământ - islamiste, naţionaliste sau liberale. Dacă acest lucru nu este contestat, coşmarul sectar care a fost creat în Siria, poate şi se va repeta în Irak, Iordania, Libia, Liban şi Turcia.

 

Impulsul de bază pentru răsturnarea lui Mubarak a venit din partea clasei muncitoare. Mubarak a fost înlăturat doar atunci când milioane de muncitori au acţionat în lupta pentru a redresa deceniile de asuprire socială şi politică. Însă astăzi, aproape 25 la sută din populaţia de 80 de milioane de oameni a Egiptului trăieşte în sărăcie disperată. În acelaşi timp, inflaţia creşte şi Preşedintele Morsi este pregătit să impună - conform instrucţiunilor primite de la Fondul Monetar Internaţional - reduceri sălbatice.

 

Nici unul dintre aceste aspecte nu preocupă însă opoziţia burgheză liberală. Scopul ei este de a-şi asigura poziţia în noua conducere politică şi economică, alături de Fraţie şi de armată. Acelaşi impuls de bază animă fiecare curent burghez de opoziţie din Orientul Mijlociu - acela de a-şi asigura dreptul de a exploata muncitorii şi relaţiile cu puterile occidentale, cu corporaţiile transnaţionale şi cu băncile.

 

Sarcina politică centrală a muncitorilor şi tinerilor din regine este de a forţa constituirea unei mişcări socialiste unificate împotriva regimurilor de guvernământ, a rivalilor lor burghezi şi a puterilor imperialiste, care le finanţează pe ambele. Scopul clasei muncitoare, mobilizarea fermierilor săraci şi a straturilor oprimate din clasa de mijloc, trebuie să fie formarea Statelor Socialiste Unite din Orientul Mijlociu prin construirea propriul partidul revoluționar independent, bazat pe teoria revoluţiei permanente a lui Troţki.

 

Muncitorii din Statele Unite şi Europa trebuie să facă tot ce stă în puterea lor pentru a se opune obiectivelor de ruinare ale guvernelor şi elitelorconducătoare din Orientul Mijlociu. Pentru aceasta trebuie să fie construită o nouă mişcare anti - război, în directă opoziţie cu diversele partide de pseudo-stânga ale micii burghezii, partide afiliate la Secretariatul Unit şi Socialiştii Internaţionali. Acestea acţionează acum ca avocaţi ai schimbării de regim inspirată de imperialişti şi condusă de agenţi CIA , figuri din fostul regim şi islamişti susţinuţi de puterea armată a NATO.

 

Denunţarea “anti-americanismului obsesional”(nt. knee-jerk) a devenit un obicei în aceste cercuri. Adversarii intervenţiei militare sunt denunţati de Pham Binh ca fiind " în contradicţie cu interesele şi cererile explicite ale poporului libian şi ale revoluţionarilor din Siria" care, în cuvintele Organizației Socialiste Internaționale, " vor accepta orice ajutor pe care îl pot primi."

 

Aceste tendinţe au intrat toate în tabăra reacţiunii imperialiste. Responsabilitatea de a conduce o mişcare anti- război şi de a da glas străduinţelor anti-imperialiste şi socialiste ale clasei muncitoare revine Comitetului Internaţional a celei de-a Patra Internaţionale.