Războaiele monetare umbresc reuniunea G20

De Nick Beams
18 februarie 2013

Reuniunea miniştrilor de Finanţe G20 şi a bancherilor centrali în Moscova, pe parcursul următoarelor două zile, are loc pe fondul unei contradicţii adânci în cadrul economiei capitaliste globale.

Pe de o parte, pe pieţele financiare a revenit cel puţin temporar o anumită stabilitate. Pieţele bursiere sunt în creştere, însă pe de altă parte, creşterea economică continuă să stagneze. Secţiuni mari ale lumii sunt în sau aproape de recesiune, iar ţările dezvoltate luptă acum peste ceea ce Financial Times a descris ca fiind "adierea unei creşteri economice."

Această contradicţie aflată în creştere este forţa motrică din spatele avertismentelor înnoite privind "războiul monetar" global - o problemă care va domina aproape sigur reuniunea din Moscova.

Pericolul unui război monetar global a fost ridicat prima dată în 2010 de către ministrul de Finanţe brazilian Guido Mantega. Acesta a avertizat că politica Federal Reserve Board de "facilitare cantitativă" (imprimare de bani) reduce valoarea dolarului american, subminând astfel poziţia economică a altor puteri şi deschizând calea pentru posibile represalii.

Problema a devenit din nou evidentă după schimbarea de guvern din Japonia care a avut loc în luna decembrie a anului trecut. Administraţia Abe a luat decizia de a cere Băncii Japoniei să exercite propria versiune a " facilitării cantitative" pentru a încerca să stimuleze economia japoneză aflată în stagnare. La începutul acestei luni, pe foc a fost adăugat combustibil suplimentar de declaraţia preşedintelui francez Francois Hollande. El a declarat că valoarea ridicată a monedei euro este dăunătoare pentru economie.

Nivelul tensiunilor legate de problemele valutare a fost subliniat în ajunul reuniunii G20, când G7 - Marea Britanie, SUA, Japonia, Germania, Franţa, Italia şi Canada - a emis o declaraţie insistând asupra faptului că valorile valutare ar trebui să fie stabilite de forţele pietei şi nu de către băncile centrale. Declaraţia a fost iniţial interpretată ca fiind un sprijin pentru Japonia, însă pieţele au fost aruncate în turbulenţe atunci când un oficial a spus că a fost destinată ca o critică a recentelor acţiuni din Japonia.

Declaraţia celor din G7 a spus că scopul băncilor lor centrale nu este devalorizarea propriilor monede. "Noi reafirmăm că politicile noastre fiscale şi monetare au fost şi vor rămâne orientate înspre îndeplinirea obiectivelor noastre interne prin folosirea instrumentelor interne şi că noi nu vom urmări ratele de schimb."

Însă datorită interconecţiunii economiei mondiale şi a sistemului financiar, această declaraţie este la fel de ridicolă ca şi afirmaţia că poluarea cu carbon dintr-o ţară nu va contribui la încălzirea globală, deoarece ea este doar o măsură de politică “internă".

De la erupţia crizei financiare mondiale în 2008 încoace, Federal Reserve din SUA a triplat achiziţia titlurilor de valoare. Ea adăuga acum bilanţului său 80 de miliarde de dolari pe lună , aproape un trilion de dolari pe an. Aceste achiziții de active financiare se adaugă rezervelor sale de dolari şi împing în jos cursul de schimb valutar. De această situaţie beneficiază exportatorii americani în detrimentul rivalilor lor.

Chiar dacă interesele SUA sunt direct sau indirect influenţate de acest aspect, rolul dolarului american ca moneda globală primordială înseamnă că scăderea lui creşte valoarea relativă a altor valute şi agravează poziţia acestor ţări în lupta pentru pieţele de export. În acelaşi timp, deschiderea pieţelor interne sporeşte presiunile competitive internaţionale .

La un moment dat, aceste presiuni dau naştere unor cereri pentru represalii. Acesta este motivul pentru care măsurile japoneze sunt considerate ca fiind semnificative, ele conducănd la creşterea tensiunilor şi la avertismente reînnoite privind războaiele monetare.

Există însă şi alte consecinţe pe termen lung care indică faptul că prăbuşirea financiară din anul 2008 a reprezentat o defalcare a ordinii capitaliste globale.

Programul de facilitare cantitativă a Fed şi, ca şi consecinţă a acestuia, devalorizarea dolarului american, este fără precedent. Dolarul a fost devalorizat şi în trecut - de exemplu, prin aşa-numitul Acord Plaza din 1985 – însă acest lucru a fost realizat cu acordul formal şi cu colaborarea altor mari puteri capitaliste.

Acum însă, SUA urmăreşte agenda sa economică în mod unilateral şi într-un mod total neglijent. Subminarea din partea sa a bazelor sistemului monetar global aduce cu sine ameninţarea colapsului privind încrederea în monedele de hârtie şi o întoarcere la blocuri economice, care au caracterizat anii 1930. Acestea aduc consecinţe incalculabile pentru lumea comerţului şi cea a investiţiilor.

O ameninţare şi mai imediată este dată de achiziționarea în curs de desfăşurare a activelor financiare de către Fed şi alte bănci centrale. Acest lucru va recrea, pe o scară mai largă, condițiile care au dus la accidentul din 2008. De la începutul anului 2008, Fed a extins totalul activelor sale cu 220 la sută, Banca Angliei cu 350 la sută şi Banca Centrală Europeană cu aproximativ 98 la sută.

În absenţa unor politici care să sporească creşterea economică, dependenţa de manipulare financiară crează contradicţii noi şi explozive în însăşi inima economiei mondiale - un fapt recunoscut de unii dintre responsabilii sistemului financiar. Într-un discurs recent, şeful Autorităţii Serviciilor Financiare din Marea Britanie, Adair Turner, a avertizat că "încrederea totală" într-o politică monetară şi de credit "aduce riscuri semnificative pe termen lung - un pericol care, în încercarea de a scăpa de capcana devalorizării creată de excesele din trecut, poate da naştere în viitor altor vulnerabilităţi."

În criza din 2008, băncile centrale din întreaga lume au fost capabile să acţioneze ca "creditor de ultimă instanţă" şi să salveze băncile şi alte instituţii financiare, care altfel ar fi intrat în faliment, dacă nu ar fi primit asistenţă. Băncile centrale au putut efectua această funcţie, deoarece ele nu au fost direct implicate pe pieţele financiare afectate.

Aceasta situaţie s-a schimbat însă dramatic. Băncile deţin acum trilioane de dolari sub forma unor obligaţiuni de stat şi a altor forme de datorii. Un colaps al acestor pieţe ar pune băncile centrale în situaţia de a încerca să salveze marile bănci şi investitorii în timp ce propriile lor viabilităţi financiare ar fi subminate.

Cu alte cuvinte: măsurile luate în ultimii cinci ani nu au creat doar condiţiile pentru escaladarea unor războaie monetare, ele au dus şi la situaţia în care, o altă criză financiară majoră, va implica şi băncile centrale.

Unii dintre cei care participă la reuniunea G20 vor recunoaşte, cel puţin în discuţiile purtate în spatele scenei, aceste pericole care pândesc. Însă ei nu vor avea nicio putere pentru a avansa politici care să vina în ajutor, deoarece criza este înrădăcinată în bazele sistemului de profit şi a statelor naţiuni, pe care ei le apără. Singurul răspuns la pericolele enorme generate de defalcarea capitalistă aflată în curs de desfăşurare este iniţierea unei lupte politice a clasei muncitoare pentru programul unui socialism internaţional şi înlocuirea sistemului de profit arhaic cu o planificare conştientă a economiei.