Home » Perspective » Marea Britanie

Moştenirea lui Thatcher

De Julie Hyland şi Chris Marsden
11 aprilie 2013

Margaret Thatcher, prietena dictatorului fascist din Chile, Generalul Augusto Pinochet, şi susţinătoarea sistemului Apartheid de discriminare rasială din Africa de Sud, a murit în urma unui accident vascular cerebral la vârsta de 87 de ani.

Elogiile aduse de mass-media d-nei Thatcher, privită ca o mare doamnă de stat, şi înscenarea unei zile de doliu naţional cu onoruri militare nu pot ascunde faptul că la momentul decesului său ea era, fără îndoială, cea mai urâtă figură din politica britanică.

Cei mai mare parte a muncitorilor au reacţionat la anunţul dispariţiei ei cu o indiferenţă rece, cu dispreţ, şi, în unele cazuri, sărbătorind. La doar câteva ore de la moartea sa, petreceri stradale improvizate erau în curs de desfăşurare în mai multe oraşe.

Au fost făcute în mod repetat comparaţii între Thatcher şi Winston Churchill. Acestea sunt inadecvate. Deşi a fost un apărător de dreapta al imperialismului britanic, nici chiar adversarii lui Churchill nu ar putea nega statura lui politică evidentă. La un moment de criză acută, el a fost capabil să invoce istoria şi să facă apel la straturile sociale aflate dincolo de circumscripţia sa în cadrul elitei de guvernământ. În schimb, din partea lui Thatcher nu provine nici măcar o singură remarcă inteligentă care ar putea fi citată. Singurul lucru sunt cuvintele adaptate pentru ea de către presa care o susţine, cum ar fi "doamna rămâne de neclintit."

Margaret Hilda Roberts a întruchipat tot ceea ce este limitat şi filistin în cadrul clasei de mijloc britanice. Ea a fost preocupată exclusiv de propria avansare şi îmbogăţire, datorând mare parte a succesului său unui soţ bogat. Talentele ei politice, dacă a avut unele, au constat dintr-o ură vicleană şi cruzime în vederea ascensiunii sociale.

De un interes mai mare decât biografia ei personală sunt circumstanţele istorice, care au permis unui nimeni şi unui sociopat politic - caracteristică fiind declaraţia ei, " nu există ceea ce numim societate" - să se ridice într-o astfel de poziţie importanţă.

Ascensiunea lui Thatcher la conducerea Partidului Conservator în 1975 a exprimat deplasarea spre dreapta a politicii britanice şi internaţionale, care s-a dezvoltat o dată cu dispariţia valului exploziv al luptelor de clasă care au răvăşit Europa între 1968 și 1975. Ea a fost alesă la conducerea unora dintre elementele cele mai corupte şi reacţionare din cadrul clasei britanice de guvernământ - acele forţe înverşunate, care erau înfuriate de faptul că predecesorul ei, Edward Heath, a apărat greva minerilor din 1974.

Thatcher este asociată cu preşedinţia lui Ronald Reagan prin legătura pe care a avut-o cu monetarismul lui Milton Friedman, completat de exercitarea în Statele Unite a politicii numite "Reaganomics ". Urmărind eliminarea tuturor limitelor, care opreau acumularea de avere privată, cuvântul cheie al mandatului ei de prim-ministru (1979-1990) a fost lupta împotriva socialismului. Ea a intenţionat retragerea tuturor câştigurilor sociale obţinute de clasa muncitoare în perioada postbelică.

Pe plan politic, ea a apelat în primul rând către secţiunea clasei de mijloc superioare , cărei i-a promis o îmbogăţire rapidă, finanţată prin reduceri fiscale, o vânzare a bunurilor publice şi un boom speculativ. Distrugerea industriei şi dereglementării City of London a fost însoţită de creşterea sindicatelor, atacuri asupra programelor de bunăstare şi o afirmare agresivă a intereselor imperialismului britanic. Rezultatul a fost şomajul în masă şi un conflict de clasă violent.

Printre crimele lui Thatcher, care acum sunt şterse din istorie de către mass-media, a fost rolul jucat de ea în 1981, atunci când membra mişcării Sinn Fein, Bobby Sands, şi alţi nouă prizonieri britanici din Irlanda de Nord, au fost lăsaţi să moară de foame. Un an mai târziu, ea a lansat, în scopul unui avantaj electoral, războiul împotriva Argentinei pentru Insulele Malvine/Falkland. În timpul retragerii sale, crucişătorul uşor ARA General Belgrano a fost scufundat în mod deliberat în afara zonei de excluziune arbitrar impuse de Marea Britanie. 323 de oameni şi-au pierdut atunci viaţa. Aventura lui Thatcher în Atlanticul de Sud a dus la 900 de decese şi a distrus pentru totdeauna viaţa multor altora.

Portretizată ca fiind " Doamna de Fier", marele avantaj a lui Thatcher, care reprezintă toate victoriile ei mult lăudate, a fost faptul că ea s-a confruntat numai cu duşmani care erau determinaţi să piardă.

Acest lucru a fost cu siguranţă cazul şi în ceea ce priveşte junta argentiniană, şi, cel mai important dintre toate, asaltul ei asupra clasei muncitoare , asalt care s-a bucurat de sprijinul activ al Partidului Laburist şi al sindicatelor. Din punct de vedere electoral şi ca să ajungă la putere, ea s-a bazat pe Partidul Social-Democrat, care fusese format dintr-o secţiune a Partidului Laburist. Însă, mai presus de toate, ea a depins de demobilizarea sistematică a opoziţiei de masă faţă de guvern cu ajutorul Partidului Laburist şi a sindicatelor din Trade Union Congress.

Aceasta a atins apogeul în izolarea şi trădarea grevei minerilor care a durat aproape un an(1984-85) şi în timpul cărei au fost răniţi aproximativ 20.000 de mineri, 13.000 au fost arestaţi, 200 închişi, aproape 1.000 concediaţi şi doi ucişi în timpul protestelor.

Înfrângerea minerilor a fost semnalul pentru abandonarea deschisă din partea sindicatelor şi a Partidului Laburist a oricărui mijloc de apărare a intereselor sociale ale clasei muncitoare. " Noul realism" a devenit cuvântul de cod pentru renunţarea la orice noţiune a luptei de clasă şi a solidarităţii muncitoreşti, pentru îmbrăţişarea "pieţei libere" şi transformarea Partidului Laburist într-un partid de dreapta, pro marile afaceri.

Însă perspectiva ei s-a dovedit a fi una care eşua încă din timpul când Partidul Laburist era preocupat cu adoptarea "Thatcherism-ului".

În 1990, pentru a stăvili dezastrul electoral şi în absenţa oricărei opoziții din partea Partidul Laburist şi a sindicatelor, partidul ei, profund divizat, a abandona-o fără mari ceremonii. Pe atunci, consecinţele social distructive ale programelor ei economice şi sociale retrograde erau evidente. În puţin mai mult de un deceniu, condiţiile clasei muncitoare scăzuseră în mod semnificativ - în avantajul aristocraţiei financiare. Zone întregi ale ţării au fost transformate în zone industriale pustii, zguduite de sărăcie şi de locuri de muncă cu salarii reduse. Marea Britanie era pe cale de a fi transformată într-un centru mondial pentru activităţile criminale ale celor super-bogaţi - un paradis pentru cei asemănători lui Rupert Murdoch şi a nenumăraţilor oligarhi ruşi.

Viaţa intelectuală şi culturală fusese degradată şi era aproape de nerecunoscut.

În anii următori, bazele instabile ale modelului economic a lui Thatcher - acumularea masivă a capitalului fictiv, care nu avea nicio legătură cu dezvoltarea producţiei economice şi o explozie a datoriilor susţinute de credite - vor produce o serie de crize pe pieţele bursiere globale. Cu toate acestea, politicile lui Thatcher au fost continuate şi adâncite de Partidul Laburist sub Tony Blair, autoproclamatul ei moştenitor politic.

Mai sunt multe de spus şi acestea vor fi spuse. Însă la cinci ani de la accidentul financiar din 2008, când austeritatea de masă este la ordinea zilei, orice evaluare obiectivă indică clar că adevarata moştenire a lui Thatcher este criza economică şi socială adusă de capitalismul din prima jumătate a secolului XX.

Nimic nu a mai rămas din promisiunea ei stupidă şi în întregime nesinceră privind un " capitalism popular" sau faptul că Marea Britanie va "deţine o democraţie de stat" în care prosperitatea va fi asigurată pentru toţi prin " trickle down economics” (nt. metoda de pompare a banilor în firmele mari în speranţa că acestea vor angaja oameni şi vor reporni economia; cu alte cuvinte "banii" or să se scurgă în jos) şi "miracolul pieţei." Posteritatea o va ţine minte ca fiind cea care a prezidat peste stadiile iniţiale ale unui curs continuu de putrefacţie a vieţii sociale şi politice burgheze.