Home » Perspective » Irak

Zece ani de la protestele internaţionale împotriva războiului din Irak

De Joseph Kishore
22 februarie 2013

Săptămâna trecută a marcat a zecea aniversare de la demonstraţiile internaţionale de masă, care au avut loc împotriva planurilor pentru un război împotriva Irakului. La sfârşitul săptămânii din 15-16 februarie 2003, aproximativ 10 milioane de oameni au participat la proteste coordonate în marile oraşe ale lumii.

Cel mai mare miting anti-război din istorie a avut loc la Roma şi a strâns aproximativ 3 milioane de oameni - un număr mai mare decât populaţia oraşului în sine. Un milion şi jumătate de oameni au participat la un marş în Madrid şi un milion de oameni au ieşit în stradă în Londra. În Statele Unite au fost organizate demonstraţii în peste 200 de oraşe, inclusiv unul în New York, la care au participat 400.000 de oameni.

New York Times a fost atât de uimit şi revoltat de amploarea acestor manifestaţii, încât s-a văzut nevoit să admită că protestele "ne amintesc că pe planetă există două mari superputeri: Statele Unite şi opinia publică." Prin acest lucru, principalul organ al imperialismului american s-a referit la faptul că aşa-numitul " moment unipolar" - visul clasei de guvernământ ale SUA, de a avea mână liberă după căderea Uniunii Sovietice să efectueze agresiune fără restricţii la scară mondială - era ameninţat de opoziţia marii majorităţii a omenirii.

Luând în considerare importanţa celei de-a zecea aniversări a acestor proteste, întrebarea care apare imediat este: unde este astăzi mişcarea anti-război?

La urma urmei, ultimii zece ani au fost martorii unei enorme escaladări a militarismului condus de Statele Unite ale Americii. Războaiele din Afganistan şi Irak au fost urmate, sub conducerea administraţiei Obama, de răsturnarea guvernului din Libia şi de un război civil în Siria. Acestea au fost puse la cale de Washington pentru a elimina regimul lui Bashar al-Assad şi pentru a instala un guvern mai maleabil faţă de interesele SUA. Acestea includ izolarea aliatului Siriei, Iranul, ca pregătire pentru un posibil atac asupra acestei ţări. Războiul din Siria intră, în acelaşi timp, într-o nouă fază, deoarece SUA ia în considerare înarmarea directă a aşa-numiţilor "rebeli."

În acelaşi timp, Casa Albă sub Obama a escaladat foarte mult programul de război cu drone din Afganistan, Pakistan, Yemen şi Somalia. SUA şi-a declarat dreptul de a asasina pe oricine este considerat a fi un "terorist," inclusiv cetăţeni americani, oriunde în lume. “Pivotul” SUA înspre Asia de Est şi Asia Pacific vizează China, pe care o vede drept principalul său concurent pe plan geo-politic.

SUA nu este singură. Franţa a preluat conducerea în intervenţia din Mali, iar presa germană cere o extindere a militarismului german pentru a avansa interesele industriei germane în următoarele "războaie pentru resurse."

Sentimentul de masă care a erupt acum 10 ani nu a dispărut. Cu toate acestea, organizaţiile care au condus atunci aceste proteste au lucrat de atunci sistematic pentru a sufoca acest sentiment şi pentru a-l direcţiona înapoi în cadrul establishmentului politic.

În ultimele săptămâni, de exemplu, revista The Nation a sprijinit nominalizarea lui John Brennan, principalul arhitec al "listelor de crime" al lui Obama şi un susţinător al asasinării extrajudiciare a cetăţenilor americani, în funcţia de şef al CIA-ului. Regizorul de "stânga" Michael Moore, a cărui documentar anti-război Fahrenheit 9/11 a atras mulţimi mari atunci când a fost lansat în 2004, a salutat filmul Zero Dark Thirty, un film care glorifică tortura şi care a fost regizat de liberalul Kathryn Bigelow.

Acest lucru este valabil mai ales în Statele Unite, unde, prin mecanismul administraţiei Obama, partidul liberal şi forţele de "stânga" nu numai că au facut pace cu imperialismul, dar au devenit şi cei mai mari susţinători ai acestuia.

Grupări precum Organizaţia Socialistă Internaţională fac tot posibilul pentru a înfăţişa operaţiunea din Siria, care este sprijinită de CIA şi efectuată în alianţă cu forţele legate de Al-Qaeda, drept o "mişcare populară", criticând administraţia Obama pentru că nu furnizează armament mai avansat "rebelilor" pro-imperialişti. Acea au sprijinit deja "Revoluţia Verde" din Iran şi exploatarea neo-colonială din Libia.

Integrarea celor de "stânga" în estalishmentul imperialist este un fenomen internaţional. Socialist Workers Party din Marea Britanie, care a jucat un rol major în Coaliţia Stop the War şi care a organizat protestul din 2003 din Londra, se numără printre suporterii cei mai înflăcăraţi ai "rebelilor” sirieni.

În Italia, ţara în care în 2003 au avut loc cele mai mari proteste, Rifondazione Comunista a devenit începând cu 2006 un partid de guvernământ şi a votat în favoarea sprijinirii prezenţei militare în Afganistan. Alternativele socialiste din Australia au denunţat recent reacţia automată a anti-imperialismulului a celor de stânga.

Deplasarea acestor tendinţe politice în lagărul imperialismului este o expresie a schimbării aliniamentelor politice, care sunt legate de problemele de clasă de bază.

Pe parcursul ultimului secol şi jumătate a avut loc o dezvoltare semnificativă a politicii a ceea ce, în general, se poate numi " mişcarea anti-război" . Când a apărut în anii 1960, această mişcare a fost dominată de secţiuni ale clasei de mijloc radicale. Organizaţiile care au jucat un rol semnificativ în protestele împotriva războiului din Vietnam, cum ar fi Students for a Democratic Society şi Socialist Workers Party din SUA, au încercat să separe problema legată de război de o luptă politică pentru mobilizarea clasei muncitoare împotriva sistemului capitalist. Ele au insistat ca mişcarea împotriva războiului să fie un protest cu un singur scop, facilitând orientarea înspre Partidul Democrat.

Sfârşitul mişcării de protest împotriva războiului din Vietnam a marcat un punct de cotitură important. În deceniile care au urmat, şi în special prin anii 1990, straturile sociale care au condus această mişcare s-au mutat brusc la dreapta. După căderea Uniunii Sovietice, opoziţia morală împotriva războiului s-a transformat într-un sprijin pentru război justificat prin lupta pentru drepturile omului. Destrămarea de către NATO a Iugoslaviei în anii 1990, efectuată sub administraţia Clinton, a fost susţinută de secţiuni semnificative a celor de "stânga" care erau împotriva războiului.

Perioada recentă a fost martora unei noi etape în cadrul aceastei dezvoltări. Protestele împotriva războiului din Irak din 2003 au reprezentat un fel de confuzie. Site-ul World Socialist Web Site a scris în 2003, că protestele, prin mărimea şi caracterul lor global, au reprezentat un eveniment istoric important. Mobilizările au "expus prăpastia politică, socială şi morală de netrecut care separă elitele conducătoare şi propagandiştii lor din mass-media de restul oamenilor".

Clasa de mijloc de "stânga" a răspuns la apelul împotriva războiului prin încercarea de a încheia rapid aceste proteste. Apoi, după invazia din martie 2003, ea a încercat să canalizeze sentimentul de opoziţie în spatele Partidului Democrat. Rezultatul a fost alegerea lui Obama în 2008.

Orientarea de clasă a unei organizaţii îşi găseşte cea mai clară exprimare în politica externă. Sprijinirea imperialismului dă naştere în fiecare ţară ostilităţii faţă de organizarea independentă a clasei muncitoare.

Semnificaţia obiectivă a demonstraţiilor din 2003 îşi păstrează forţa şi astăzi. Ultimii doi ani au fost martorii unei intensificari imense a luptei de clasă, deoarece guvernele din întreaga lume răspund la criza capitalistă cu măsuri de austeritate brutale efectuate în interesul elitei corporativ-financiare.

Opoziţia faţă de război poate fi dusă mai departe numai ca parte a unei mişcări exclusive a clasei muncitoare, una care vede militarismul şi războiul dus împotriva sa ca fiind două părţi ale aceleaşi politici de clasă, două produse ale falimentului sistemului capitalist.