Home » Perspective » Africa

2013 şi noua competiţie pentru Africa

De Chris Marsden
19 ianuarie 2013

Agresiunea militară franceză în Mali este doar cea mai recentă expresie a unei lupte reînnoite pentru Africa. La această luptă participă toţi foştii stăpâni imperialişti ai continentului. Acest lucru nu implică numai acele puteri, care au condus direct Africa începând cu secolul al XIX-lea şi până în anii 1960, cum ar fi Franţa şi Marea Britanie, ci, mai presus de toate, Statele Unite ale Americii.

Cele mai recente intervenţii în Rwanda şi Libia demonstrează într-un mod brutal că Parisul nu a abandonat niciodată pe deplin planurile sale imperialiste pentru Africa. Franţa mai are încă 9.000 de soldaţi staţionaţi în Coasta de Fildeş, Senegal, Gabon, Republica Central Africană, Ciad şi Djibouti. Reîntoarcerea franţei în Mali nu are de-a face cu combaterea Al -Qaeda şi a fundamentalismului islamist, ci este mai degrabă un mijloc de a încerca sîă pună mâna pe uraniul, aurul şi depozitele neexploatate de petrol pe care le deţine acea ţara, dar şi cele din regiunea vest-africană şi de-a lungul unei suprafaţe recent proclamate de către preşedintele Francois Hollande drept "continentul viitorului."

Este încă neclar, dacă SUA nu va face altceva decât să acorde Franţei sprijin aerian în Mali. Dacă va face doar acest lucru este numai pentru că nu vrea să ajute o putere prădătoare rivală. Anul 2013 începe în mijlocul un număr întreg de operaţiuni militare purtate de Washington pe un continent de care America depinde acum complet pentru un sfert dintre materiile prime - inclusiv petrol, aur, diamante, cupru, fier şi sume bani multi scoşi din recoltele de cacao.

Africa este în joc atât pentru Washington, cât şi pentru toate celelalte mari puteri. SUA ţinteşte spre asigurarea hegemoniei sale asupra întregului continent, un conflict în care marele său rival este China.

China a depăşit SUA, devenind cel mai mare partener comercial al Africii. Totalul comerţului său cu Africa s-a ridicat în 2009 la 90 de miliarde de dolari. Cel al SUA a fost de 86 de miliarde de dolari , iar cel al investiţiilor străine directe, de peste 50 de miliarde de dolari. Comerţul bilateral a depăşit în 2011 suma de 160 de miliarde de dolari şi este de aşteptat ca acesta să ajungă la 200 de miliarde de dolari în acest an. În plus, China a cheltuit aproximativ 101 miliarde de dolari pentru proiecte comerciale, dintre care aproximativ 90 de miliarde de dolari pentru investitii în construcţii şi afaceri privind resursele naturale.

Aflată în imposibilitatea de a concura economic cu Beijingul, Washington apelează din nou la militarism pentru a-şi asigura avantajul. După cum demonstrează Mali, războiul dezastruos din 2011 împotriva Libiei ar trebui să fi văzut ca un indiciu al războailor din viitor.

Multe din războaiele din regiune, care au luat viaţa a milioane de oameni, sunt înrădăcinate în conflicte legate de resurse strategice, în care puterile imperialiste rivale îşi joacă rolul mai mult sau mai puţin deschis - în Republica Democrată Congo, Nord şi Sudul Sudanului, Republica Central Africană, Somalia, Mali în sine - lista este lungă.

La rândul său, SUA întreprinde în prezent numeroase operaţiuni militare în Africa, inclusiv în regiunea bazinului somalez, în Camerun, Golful Guineei, Botswana, Senegal, Africa de Sud, Maroc, Ghana, Tunisia, Nigeria şi Liberia. Ea a finanţat şi instruit trupe pentru Misiunea Uniunii Africane, care protejează guvernul somalez, iar forţele sale joacă rolul central în patrularea apelor strategice de pe Cornul Africii. În plus, directorul pentru afaceri publice a AFRICOM, colonelul Tom Davis, s-a lăudat că America “are un angajament militar sau efectuează operaţiuni militare cu aproape toate ţările de pe continentul african."

În acest an, SUA va stabilit permanent o brigadă de cel puţin 3.000 de soldaţi în Africa. Aceştia se vor alătura celor cel puţin 2.000, eventual 5.000 de soldaţi deja staţionaţi acolo într-un mod mai puţin formal şi uneori clandestin. Este programat ca America să efectueze mai mult de 100 de exerciţii militare în 35 de ţări. Aceasta va începe, de asemenea, să intervină cu propria forţă de reacţie rapidă. Comandantul AFRICOM, Gen. Carter Ham a declarat că America nu se va mai limita la colaborarea cu EUROCOM.... Noi avem acum propriile noastre trupe."

Ham a declarat că “ sarcina cea mai importantă a armatei Statelor Unite [este] de a proteja interesele Americii, a americanilor şi America."

Numărul soldaţilor este relativ mic, însă mulţi sunt implicaţi în rolul de instruire şi echipare a armatelor din Africa, pentru ca acestea să fie utilizate ca proxy ale forţelor americane. Într-adevăr, toate planurile imperialismului pentru jefuirea Africii depind în cele din urmă de rolul jucat de burghezia africană.

Guvernele şi corporaţiile cu sediul în Washington, Paris, Londra şi Beijing se bazează pe numărul mare al regimurilor locale corupte şi pe manevrele acestora de a duce războaie pradătoare şi de a controla exploatarea brutală a muncitorilor şi a ţăranilor săraci.

În ciuda recentei creşteri economice din Africa, înspre muncitori şi cei săraci au curs beneficii reduse sau chiar deloc. Africa rămâne un continent în care 60 la sută din oamenii săi trăiesc cu mai puţin de 2 dolari pe zi. Pentru a aparţine clasei de mijloc este suficinet să îţi poţi permite să cheltui între 2 şi 20 de dolari pe zi. Marea majoritate are însă numai între 2 şi 4 dolari de cheltuit. Între timp, naţiunile din Africa rămân în partea de jos a oricărei statistici privind activitatea economică. 34 din 50 de naţiuni se află pe lista ONU, care curpinde ţările cel mai puţin dezvoltate, şi în partea de sus a oricărei liste care indică inegalitatea şi sărăcia.

Numai elita conducătoare coruptă a fost îmbogăţită, deoarece ea îşi primeşte partea din prada acumulată în primul rând de puterile imperialiste. În aceste condiţii, o explozie socială este inevitabilă.

Orice mişcare a muncitorilor şi a masei oprimate trebuie să fie îndreptată în mod inevitabil împotriva clasei de guvernământ. Aceasta funcţionează ca poliţişti ai unei inegalităţi sociale groteşti şi susţine naţionalismul, antagonismele etnice, religioase şi tribale, care se termină invariabil în crime fratricide.

Valul de greve care a cuprins minele din Africa de Sud semnalează cursul necesar pe care trebuie să îl aibă luptele viitoare. Valul a vizat Congresul Naţional African şi Federația Sindicatelor COSATU. Acestea sunt lacheii şi organele de control ale corporaţiilor miniere şi au oprit grevele prin represiune criminală.

La fel cum este cazul şi în regimurile naţionaliste şi mişcările din Africa şi pe plan internaţional, rolul contemporan al ANC mărturiseşte imposibilitatea de a te opune jefuirilor imperialiste şi de a apăra chiar şi doar un singur câştig social-democrat altfel decât printr- o luptă politică independentă a clasei muncitoare.

Istoria a dovedit că burgheziei naţionale aflată în cadrul naţiunilor asuprite, care este legată organic de capitalism, nu îi poate fi încredinţată lupta pentru democraţie şi eliberarea de sub dominaţia imperialistă. Muncitorii şi tinerii africani trebuie să se angajeze pentru a construi propria lor conducere revoluţionară. Aceasta va prelua puterea şi va uni continentul pe baza socialismului, plasând băncile, corporaţiile majore, industriile strategice de extracţie şi întreaga ţară sub controlul democratic al muncitorilor şi celor asupriţi.

În concluzie, anul 2013 trebuie să fie anul în care avangarda clasei muncitoare se plasează sub egida Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.