Home » Actualitate » Italia

Alegerile din Italia: o cenzură politică

De Peter Schwarz
4 martie 2013

Alegerile generale, care au avut loc weekend-ul trecut în Italia sunt un eveniment marcant în dezvoltarea politică a Europei.

Omul de încrederea al elitei financiare europene, Mario Monti, a suferit o înfrângere umilitoare şi nu este capabil să formeze împreună cu aliatul său, Pier Luigi Bersani din partea Partidului Democrat, un guvern funcţionabil. Aceasta este o lovitură majoră dată politicilor de austeritate ale Uniunii Europene şi ale guvernului german. Comentariile prezic o nouă erupţie a crizei euro.

Problema cea mai mare a clasei de guvernământ nu este însă legată de Beppe Grillo şi de Silvio Berlusconi, care acum sunt în poziţia de a bloca în Senat orice decizie a guvernului. Amândoi sunt - deşi imprevizibili - politicieni burghezi, care apără capitalismul şi sunt pregătiţi să sprijine măsurile de austeritate brutale. Problema este opoziţia poporului italian, care a respins decisiv o politică care nu le aduce nimic altceva decât sărăcie şi şomaj, în timp ce elita financiară se îmbogăţeşte într-un mod neruşinat.

Italia nu este singura ţară în care o astfel de rezistenţă este în curs de desfăşurare. În Europa, muncitorii dau dovadă de un militantism în creştere. Ei caută să se apere împotriva unei contrarevoluţii sociale care vizează anularea tuturor câştigurilor sociale realizate de ei în ultimii 70 de ani. În Bulgaria, demonstraţiile împotriva preţurilor exorbitante la energie electrică au dat guvernul jos de la putere. Grevele şi protestele din Spania şi Grecia, îndreptate împotriva măsurilor de austeritate ale Uniunii Europene, iau forme tot mai radicale.

În ultimii cincisprezece ani, elita financiară europeană s-a bazat în principal pe serviciile partidelor social democrate, pe sindicate şi pe apărătorii lor de pseudo-stânga pentru a reduce nivelul de trai al muncitorilor şi pentru a satisface foamea pentru profit a pieţelor financiare.

La începutul acestei perioade, Tony Blair în Marea Britanie, Gerhard Schröder în Germania şi Lionel Jospin în Franţa au implementat politici de austeritate. După criza financiară din 2008, Jos Zapatero în Spania, Jos Socrate în Portugalia şi George Papandreou în Grecia au continuat şi extins aceste politici. Ei au efectuat atacuri împotriva muncitorilor, pensionarilor şi şomerilor, care, din anii 1930 încoace, au fost fără precedent în Europa.

Sindicatele au colaborat la aceste atacuri sociale, suprimând rezistenţa populară şi disipând opoziţia prin proteste lipsite de putere. Grupurile de pseudo-stânga au criticat măsurile de austeritate doar în cuvinte. În practică însă, ele au sprijinit social-democraţii şi - în cazul Communist Refoundation în Italia şi a partidelor de stânga din mai multe landuri ale Germaniei - au făcut parte din guvernele lor.

Liderii social-democraţi responsabili pentru atacurile sociale au fost detronaţi datorită nepopularitaţii politicilelor lor. Ei au predat puterea guvernelor conservatoare, care au continuat contrarevoluţia socială. Când acestea din urmă s-au confruntat cu opoziţie crescândă, social-democraţii au revenit la putere şi au continuat aceleaşi politici de dreapta.

O astfel de manevră a fost plănuită şi în cadrul alegerilor, care au avut loc weekend-ul trecut, în Italia. Însă de data aceasta, planul nu a mai funcţionat.

Monti a condus ţara timp de treisprezece luni fără a avea legitimitate democratică. Fiind instalat la putere fără a beneficia de alegeri, el a iniţiat atacuri sociale fără precedent. Atunci când sondajele indicau o majoritate clară pentru propria sa listă de candidaţi şi pentru tabăra social-democrată condusă de Bersani, Monti a cerut alegeri anticipate. El a sperat să obţină o majoritate parlamentară stabilă, care să fie în favoarea politicilor sale de austeritate.

Însă cu cât alegerile s-au apropiat mai mult, cu atât mai repede a dispărut această majoritate. Consecinţele dezastruoase ale politicii lui Monti au devenit mai clare cu fiecare zi care a trecut. Economia italiană este într-o recesiune profundă. A devenit practic imposibil pentru tineri să-şi găsească un loc de muncă. Pensionarii sunt scufundaţi în sărăcie cumplită. Familiile cu venituri mici sunt împovărate de taxe ridicate.

Falimentul celor oficial de "stânga" a ajutat un demagog de dreapta, precum Berlusconi, şi un pseudo-populist lipsiti de scrupule, precum Grillo, să profite de opoziţia faţă de politicile de austeritate anti- clasa muncitoare ale lui Monti şi Bersani. Însă Berlusconi şi Grillo nu au niciun răspuns la criza socială. Ei apără capitalismul şi îşi vor arăta curând adevărata lor faţă.

Lupta de clasă va presupune forme din ce în ce mai militante şi deschise. Politicienii europeni au răspuns afirmând public că ei nu vor acceptă dorinţa împotriva politicilor de austeritate ale UE exprimată de electorat în votul său. Cele mai flagrante declaraţii în acest sens au venit de la Preşedintele Comisiei Europene , Jose Manuel Barroso.

Comentând cu privire la alegerile din Italia, el a declarat: "Greşeala pe care am putea-o face acum ar fi aceea de a ceda în faţa populismului. Noi trebuie să adresăm însă întrebarea: ar trebui să definim politica noastră economică pe baza unor considerente electorale pe termen scurt sau conform ceea ce este necesar pentru a conduce Europa pe calea unei creşteri durabile? Pentru mine, răspunsul este clar. Nu trebuie să ... cedăm în faţa unor consideraţii politice ale unui partid."

Cu alte cuvinte, oamenii pot vota cum doresc ei, însă acest lucru nu va avea un impact asupra politicii statului. Noi vom continua contrarevoluţia socială. Declaraţii similare au fost făcute şi de alţi politicieni şi comentatori din mass-media.

Cercurile conducătoare europene vor reacţiona faţă de dezastrul electoral al lui Monti îndreptându-se tot mai mult înspre metode autoritare de conducere şi prin suprimarea forţată a rezistenţei faţă de politicile lor reacţionare.

Muncitorii şi tinerii trebuie să se pregătească învăţând lecţiile care indică falimentul social-democraţilor, al sindicatelor şi a apărătorilor lor de pseudo-stânga şi să se organizeze în mod independent. Grupurile de pseudo-stânga, precum Communist Refoundation în Italia, Noul Partid Anticapitalist în Franţa, Socialist Workers Party din Marea Britanie, SYRIZA în Grecia şi Organizaţia Socialistă Internaţională în SUA reprezintă straturile bogate ale clasei de mijloc, ale căror venituri şi statut social sunt în strânsă legătură cu statul capitalist. Cu cât rezistenţa clasei muncitoare este mai militantă, cu atât mai mult acestea se vor muta la dreapta.

În prezent, cea mai urgentă sarcină este aceea de a construi o nouă conducere revoluţionară în cadrul clasei muncitoare, conducere care să o pregătească pentru luptele viitoare.

Drepturile sociale şi democratice pot fi apărate doar prin reorganizarea societăţii pe o bază socialistă. Marile corporaţii şi băncile trebuie să fi expropriate şi plasate sub control democratic. Producţia trebuie să fie organizată în funcţie de nevoile societăţii şi nu conform lăcomiei pentru profit. În centrul acestei perspective este stabilirea unor guverne muncitoreşti şi a Statelor Socialiste Unite din Europa.