Perspective şi sarcini ale Partidului Egalității Socialiste in 2010

18 februarie 2010

Documentul următor este o versiune revizuită a unui raport supus unei întruniri naţionale a Partidului Egalităţii Socialiste ce a avut loc in Ann Harbor, Michigan pe 9 ianuarie 2010. David North este preşedintele naţional al SEP. Joseph Kishore este secretarul național al SEP.

1. Capitalismul mondial intră in a doua decada a secolului 21 în contextul unei crize economice si geopolitice care se agravează. În ianuarie 2009, în urma prăbușirii financiare începuta in  septembrie 2008 , Partidul Egalităţii Socialiste a explicat ca apariția crizei economice semnalează un punct de cotitura al declinului îndelungat al poziției globale al capitalismului american. SEP avertiza la acea vreme că o reabilitare economica pe fundamente capitaliste nu „poate fi realizată decât...printr-o scădere catastrofală a standardului de viaţă al clasei muncitoare...” Am insistat ca nu poate avea loc o rezolvare „neutră din punct de vedere social” a crizei si că „răspunsurile improvizate la convulsiile economice ale clasei conducătoare americane nu vor rezolva nimic.” În ajunul inaugurării lui Barack Obama, SEP a prezis ca el va căuta „o soluţie la criza care nu atinge fundațiile capitalismului şi interesele elitei financiare.”

2. Aceasta evaluare s-a dovedit a fi corectă. Nu s-a atins nici una dintre cauzele fundamentale ale crizei. Contrastul dintre magnitudinea dezastrului care a lovit in septembrie 2008 si ineficienţa răspunsului administraţiei Obama nu poate fi mai evident. În pofida neglijenţei criminale a speculaţiei financiare care a devastat vieţile a milioane de muncitori din Statele Unite şi a miliarde de oameni in jurul lumii, Obama a evitat orice acțiune care ar fi atins averile si interesele Wall Street-ului. Cea dintâi prioritate a administrației Obama a fost să asigure elita financiară că averea sa va fi protejata şi că nu va avea loc o reimplementare a constrângerilor de tip „New Deal” asupra jocurilor la bursă. A avut loc de fapt opusul acestor constrângeri. Infuzia masivă de bani în sistemul financiar mondial a dus,predictibil, la o noua rundă de speculații oarbe pe Wall Street. Valoarea acțiunilor a crescut, îmbogăţind speculanţii bogaţi, in timp ce guvernul nu face nimic pentru a uşura greutăţile cu care se confrunta marea majoritate a populaţiei muncitoare.

3. Condiţiile cu care se confruntă clasa muncitoare la nivel global sunt crunte. O porţiune substanţială din populaţia globului trăieşte in condiţii de sărăcie disperată. Cutremurul din 12 ianuarie din Haiti, in urma căruia şi-au pierdut viaţa 200.000 oameni, a şocat întreaga lume. Dar suferinţa poporului haitian nu este unică decât prin rapiditatea cu care s-a petrecut catastrofa. Mii de oameni mor în fiecare zi din cauza malnutriţiei, a bolilor sau a consecinţelor sărăciei în care trăiesc. Mai mult, dimensiunea colosală a tragediei haitiene îşi are sursa in condiţiile economice şi politice pe care aproape un secol de exploatare brutală de către companiile americane le-au creat. Guvernul Americii vede în catastrofa actuală ocazia de a trimite armata şi de a restructura economia haitiană mai direct în interesul capitalismului american. Statele Unite au blocat ajutoare de care era o nevoie disperată si au împiedicat refugiaţii să ajungă in SUA. Ca urmare zeci de mii de haitieni au murit inutil. Cutremurul din Haiti, la fel ca uraganul Catrina din 2005 si tsunami-ul asiatic din 2004, a revelat realitatea urată a capitalismului.

4. In Statele Unite, clasa muncitoare se confruntă cu un şomaj de peste 10% si cu un atac neîntrerupt asupra locurilor de munca, salariilor şi programelor sociale. Dezechilibrele structurale ale economiei mondiale inclusiv balanţa comercială şi deficitele fiscale, conflictul monedelor şi pericolul războaielor comerciale – s-au intensificat în ultimul an, contribuind la agravarea tensiunilor dintre marile puteri. Indiferent de fluctuaţiile pe termen scurt ale piețelor sau alți indici financiari, nu se va mai putea ajunge la status quo ul dinainte de 15 septembrie 2008. Criza marchează o ruptură în structura mondiala a capitalismului, aşa cum a reieşit ea din al doilea război mondial, sub conducerea politică şi economică a Statelor Unite.

5. Acum o sută de ani, în 1910, sistemul capitalist global se afla in faţa celei mai devastatoare crize din istorie. Cu excepţia celor mai receptivi şi cu perspectivă teoreticieni marxişti ai vremii - in special Lenin, Trotsky si Luxemburg - nici unul dintre gânditorii politici ai vremii nu şi-a imaginat că a doua decadă a secolului 20 va fi una a războiului şi revoluţiei. Cu toate acestea, acumularea contradicţiilor capitalismului mondial şi ale sistemului imperialist căruia i-a dat naştere duceau inevitabil spre catastrofă. Sistemul politic global, în cadrul căruia Imperiul Britanic ocupa prima poziţie, era dezechilibrat de apariţia unor puternice state-naţiune capitaliste: în Europa - Germania; în Asia - Japonia; în America - Statele Unite. Tensiunile geopolitice, ce îşi aveau originea în contradicţiile economice, la rândul lor intensificau aceste contradicţii. Crizele economice, ca cea din 1907,  au fost semnalul sfârșitului unei lungi perioade de expansiune a capitalismului. Cel mai important, tensiunile de clasă erau în creştere în toată lumea. Între 1911 şi 1913, o serie de tensiuni şi de sângeroase războaie regionale (mai ales în Balcani) au arătat instabilitatea sistemului capitalist mondial. În final, în iulie-august 1914, a izbucnit Primul Război Mondial. Mai puţin de trei ani mai târziu, în martie 1917, a început Revoluţia Rusă, pregătind terenul pentru cucerirea puterii de către bolşevici, în octombrie acelaşi an. Aceste evenimente istorice marcau începutul unei lungi perioade de dezagregare economică şi politică ce avea să dureze până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945.

6. În anumite aspecte critice, lumea din 2010  aminteşte condiţiile care existau in ajunul celor două războaie mondiale. Criza economică, tensiunile geopolitice şi instabilitatea socială sunt mai pregnante astăzi decât în oricare alt moment de după 1945. Un fapt esenţial conferă situaţiei existente un caracter istoric fără precedent: poziţia Statelor Unite este fundamental diferită astăzi faţă de precedentele perioade de instabilitate globală. În precedentele perioade de criză, SUA reprezentau o putere economică în ascensiune. După Primul Război Mondial, au înlocuit Europa ca centru al capitalismului mondial. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, supremaţia economică şi politică a Americii faţă de rivalii capitalişti era totală. Vastele sale resurse s-au dovedit a fi decisive în crearea unui nou fundament pentru restabilizarea capitalismului mondial.

7. Era dominanţei economice americane a luat sfârșit. În ciuda enormelor resurse militare de care dispune, Statele Unite este, in contextul economiei globale, o putere care apune rapid. Această mutaţie profundă a poziţiei economice şi politice a Statelor Unite are implicaţii importante nu numai pentru sine ci pentru întreaga lume. Eforturile din ce în ce mai agresive ale Statelor Unite de a-şi păstra dominaţia globală şi de a muta povara declinului său economic asupra rivalilor devin din ce în ce mai mult factorii cei mai nocivi asupra economiei şi politicii internaţionale.

8. Crahul din 2007-2008 a pus în mişcare o restructurare masivă a geopoliticii, economiei şi relaţiilor sociale la nivel global. Criza ce rezultă din acest proces convulsiv nu poate fi rezolvată decât în două feluri. Soluţia capitalistă necesită o reducere drastică a standardului de viaţă al clasei muncitoare americane şi internaţionale, represiune internă, distrugerea drepturilor democratice ale clasei muncitoare şi apariţia violenţei militare la o scală ce nu a mai fost văzută de la al Doilea Război Mondial.  Singura alternativă la acest scenariu capitalist este soluţia socialistă: anume preluarea puterii politice de către clasa muncitoare americană şi internaţională, instituirea controlului popular democratic asupra resurselor industriale, financiare şi naturale şi dezvoltarea unei economii globale planificate ştiinţific dedicată satisfacerii nevoilor societăţii şi nu goanei distructive după profit şi îmbogăţire personale.

Analiza deceniului

9. De Anul Nou 2000, miliarde de oameni din întreaga lume nutreau speranţa că secolul ce tocmai începea va aduce cu sine o lume mai bună - cu mai puţină violenţă, sărăcie şi suferinţă decât secolul 20- . Speranţa care a animat sărbătorirea internaţională a noului mileniu a fost sinceră şi trăită adânc. Zece ani mai târziu, nu a mai rămas mult din acele speranţe naive. Sentimentul general este că viaţa maselor de oameni s-a înrăutăţit şi că societatea se întoarce înapoi.

10. Printre elitele conducătoare şi reprezentanții lor politici, noul secol a fost primit cu ambiții total diferite. Ei sperau că situațiile revoluționare şi crizele care amenințaseră însăşi existenţa sistemului capitalist in secolul 20 sunt de domeniul trecutului  iar istoria – înregistrarea progresului uman pe baza luptei de clasă – a luat sfârșit. Spectrul socialismului, al luptei maselor pentru egalitatea socială, fusese în sfârșit alungat. Nicăieri nu era orgoliul puterii nesfârșite mai mare ca in Statele Unite. Clasa conducătoare americana se convinsese pe sine – ca urmare a prăbușirii regimurilor staliniste din Europa de est si dizolvării Uniunii Sovietice – că forma sa deosebit de rapace de capitalism de piața libera a fost triumfător justificată, că hegemonia sa globală – ca „singura superputere” a lumii – era de necontestat şi că piaţa bursieră mereu în creştere asigura acumularea de averi personale din ce în ce mai mari. În secolul 21, preziceau cei mai îndrăzneţi economişti, chiar ciclul economic va lua sfârşit!

11. Apoi, mai repede decât şi-ar fi imaginat sau temut, a intervenit realitatea. Ultimul deceniu a dat o lovitură grea încrederii clasei conducătoare în forţele proprii. Schimbarea de atitudine – de la euforie la întristare – se reflectă în comentariile pesimiste din presă. În cover story ul intitulat „Deceniul din iad” , revista Time comentează: „Dominaţi de 9/11  la început şi de catastrofa financiară la sfârşit, primii zece ani  ai acestui secol vor fi amintiţi ca cei mai negri şi deziluzionanţi pe care i-au trăit americanii în era de după al Doilea Război Mondial”. Revista germană Der Spiegel scrie: „A fost un deceniu plin de ani de criză: 9/11, criza climatică, criza financiară şi criza democraţiei. Luate împreună, reprezintă o criză generală a Vestului. Lucrurile cu greu ar fi putut merge mai prost în ultimul deceniu.” Britanicul Financial Times adaugă, „Să compari America de la începutul secolului 21 cu America de astăzi înseamnă să fii martorul unei ţări care şi-a modificat, în unele feluri radical, viziunea despre sine şi despre relaţia sa cu lumea. Pe scurt, patina metalică a declinului şi-a făcut loc în sufletul american.”

12. În prima decadă a secolului 21, am fost martori la decăderea în criminalitate a capitalismului american în toate sferele sale de activitate, atât înăuntrul cât şi în afara graniţelor Statelor Unite. În politica externă, clasa conducătoare americană a acaparat evenimentele din 11 septembrie 2001- a căror provenienţă neclară nu a fost niciodată investigată adecvat sau explicată – pentru a-şi urmări obiectivele globale care fuseseră deja discutate intens de mult timp în cele mai înalte sfere ale guvernului, armatei şi serviciilor de informaţii. Guvernul Statelor Unite, ajutat de media, a minţit pentru a justifica invazia Afganistanului şi Irakului. Încălcând legislaţia internaţională, „războiul împotriva terorismului” a devenit o expresie folosită cu cinism pentru a justifica desfăşurarea crescândă a trupelor armate în Asia Centrală, Orientul Mijlociu şi, mai recent, în Cornul Africii.  Clasa conducătoare americană este hotărâtă să-şi apere poziţia globală impunându-şi controlul asupra regiunilor geostrategice cheie ale lumii.  Această agresiune militară a continuat prin creşterea numărului de trupe în Afganistan în 2009, sub administraţia Obama , şi prin adăugarea unei noi ţări pe lista ţintelor existente şi potenţiale, Yemen.

13. Imperialismul, aşa cum scria Lenin acum un secol, „e reacţiune pe toate liniile.” „Războiul împotriva terorismului” a dezlănţuit un război împotriva drepturilor omului. Naţiunea care se năştea o dată cu declaraţia „drepturilor inalienabile ale omului” a devenit propagatoarea fără remuşcări a violenţei, a terorii în masă şi a brutalităţii împotriva individului. În timpul ultimului deceniu, guvernul SUA şi complicii săi au introdus cuvinte şi expresii în vocabularul uzual, care au devenit sinonime cu sadismul şi lipsa de umanitate sponsorizată de stat: Guantanamo, Abu Ghraib, Blackwater, luptător inamic, interogare îmbunătăţită, tortura cu apă, delocalizarea prizonierilor, Bush, Cheney şi Rumsfeld.

 14. În economie, limitele dintre afacerile legitime, speculaţii şi frauda evidentă au fost şterse. Un deceniu care a început cu deflaţia bulei dot.com în 2000, urmată de falimentul Enron spre sfârşitul anului 2001, s-a terminat cu spargerea bulei ipotecare, o panică financiară mondială si o salvare a băncilor cu mai multe trilioane de dolari. Pe lângă concentrarea unor bogăţii uimitoare în mâinile câtorva, inegalitatea socială în SUA a atins dimensiuni sociale obscene. De ceva timp a fost dezbătut de către susţinătorii capitalismului că imensa creştere a inegalităţii a fost un fenomen temporar, legat de noile tehnologii şi de tranziţia de la industrialism la o societate „bazată pe informaţie”. Desfăşurările de evenimente din ultimul deceniu au clarificat faptul că nivelurile extreme de inegalitate sunt ireversibile în cazul sistemul bazat pe profit şi este foarte probabil să crească şi mai mult.  Societatea americană a degenerat într-o oligarhie, controlată de paraziţii financiari ai corporaţiilor, ale căror interese şi dorinţe sunt reacţionare politic, iraţionale economic, înapoiate cultural şi dăunătoare sănătăţii şi progresului societăţii în toate felurile imaginabile.

15. Situaţia instituţiilor democratice în SUA reflectă presiunea cauzată de militarismul dezlănţuit, parazitismul financiar şi inegalitatea financiară. Ultimul deceniu a început cu fraudarea alegerilor prezidenţiale din 2000. O decizie a curţii supreme cu 5 la 4 voturi de a opri renumărarea în Florida l-a plasat la putere pe candidatul care a avut cu jumătate de milion de voturi mai puţin decât oponentul său şi care pierduse în mod evident alegerile. La alegerile următoare poporul american a căutat să-şi exprime opoziţia faţă de politica de război a guvernului, dar în fiecare situaţie sentimentele maselor au fost suprimate, răstălmăcite şi ignorate, un proces în care partidul Democrat şi diverşii săi suporteri liberali din clasa mijlocie au jucat un rol important.

16. După 8 ani de Bush, care a părăsit Casa Albă ca cel mai urât preşedinte din istoria SUA, poporul american l-a ales pe Barack Obama. Apelând la nemulţumirea generalizată şi vânzându-se ca un candidat al „speranţei” şi al „schimbării”, Obama a devenit primul preşedinte afro-american. Dar în cursul primului său an de guvernare a devenit evident că nimic cu adevărat nu se va schimba - cel puţin nu în bine. Alegând un om ale cărui origini etnice se spera ca îl vor face mai sensibil la nevoile oamenilor de rând, muncitorii au descoperit însă un preşedinte cu inima de piatră, care simpatizează doar cu cei bogaţi. Continuitatea evidentă cu administraţia Bush, în fiecare aspect al politicii, a îndepărtat rapid opinia publică având ca rezultat uimitoarea înfrângere a partidului Democrat în recentele alegeri pentru Senat din Massachusetts. Candidatul „schimbării” demonstrează în faţa a milioane de oameni că schimbarea este imposibilă în cadrul instituţiilor politice deja existente. Singura schimbare în care oamenii „pot crede” este aceea care reiese din lupta politică revoluţionară a clasei muncitoare pentru socialism.

Situaţia mondiala în 2010

17. Criza capitalismului mondial îşi are originea în contradicţiile sistemului capitalist: dintre producţia socializată şi deţinerea privată a mijloacelor de producţie, dintre o economie globală şi sistemul naţiunilor stat. Astăzi, aceste contradicţii îşi găsesc cea mai concentrată expresie în Statele Unite, care sunt conduse de o elită hotărâtă să-şi apere interesele prin război în afara graniţelor şi intensificarea exploatării în interiorul ţării. În discursul său de acceptare a Premiului Nobil pentru Pace, Obama a arătat în mod evident că expansiunea agresivă a imperialismului american va continua neabătută sub noua administraţie. La numai o săptămână după escaladarea războiului din Afganistan, Obama a insistat în discursul său că SUA au dreptul să „acţioneze unilateral dacă este necesar” şi să pornească războaie al căror scop „depăşeşte autoapărarea sau apărarea unei naţiuni împotriva unui agresor”. Cu alte cuvinte SUA, al căror preşedinte a subliniat că sunt „singura superputere militară”, îşi proclamă dreptul de a invada orice ţară pe baza practic oricărui pretext.

18. Oricare ar fi însă speranţele elitei conducătoare americane, credinţa că îşi poate echilibra declinul economic prin forţă militară este o cruntă amăgire reacţionară ale cărei consecinţe -  doar dacă nu vor fi oprite de intervenţia politică conştientă a clasei muncitoare - nu pot duce decât la catastrofă. În Irak, după ce au măcelărit peste 1 milion de oameni şi au distrus o societate cândva modernă, SUA au reuşit să instaureze un regim marionetă instabil, jonglând cu diverse interese sectare aflate in competiţie care ameninţa în orice moment să declanşeze un război civil. În Afganistan, mai mult de 8 ani de război au oferit SUA un regim la fel de instabil şi o situaţie care pentru imperialismul american seamănă din ce în ce mai mult cu Vietnamul.

19. Pe lângă aceste războaie, SUA se confruntă cu o pleiadă de puteri regionale sau chiar globale în ascensiune care îi ameninţă poziţia – inclusiv Iranul, India, Brazilia şi mai ales China – dar şi mai vechile puteri din Europa şi Rusia. Încercările SUA de a domina puterile mai mici ameninţă din ce în ce mai mult să aprindă o conflagraţie mai largă. Nu ar fi dificil să-ţi imaginezi o mulţime de scenarii pentru izbucnirea unui nou război mondial.

20. Relaţia Statelor Unite cu China este printre cele mai volatile elemente ale scenei geopolitice mondiale de azi. China este un competitor al SUA nu numai în Asia de Est, unde este implicată în înfiinţarea unor organizaţii de comerţ regional dar şi în Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa şi chiar în America Latină. Declinul Statelor Unite a fost acompaniat de ascensiunea economică enormă a Chinei, care acum a devenit a doua economie a lumii şi tocmai a depăşit Germania ca cel mai mare exportator al lumii. În timp ce SUA au devenit, din cel mai mare creditor, cel mai mare debitor al lumii China, care acum deţine din datoria Americii aproape un trilion de dolari, a acumulat cel mai mare surplus de cont curent al lumii.

21. În condiţiile crizei, interdependenţa economică dintre SUA şi China e otrăvită de tensiune. Sumitul din decembrie despre schimbarea climei de la Copenhaga a scos în evidenţă tensiunile din relaţia dintre cele două ţări, cât şi pe cele dintre SUA şi Europa. La începutul acestui an, China a reacţionat cu înverşunare cu privire la planurile SUA de a vinde noi arme Taiwanului şi la intenţiile lui Obama de a se întâlni cu Dalai Lama. SUA au făcut cereri repetate ca moneda chineza să crească în valoare, în timp ce China avertiza că politica monetară a Rezervei Federale a SUA ameninţă să submineze valoarea dolarului şi să destabilizeze piaţa monetară mondială. Există o posibilitate foarte reală de război monetar sau comercial. SUA a impus deja noi tarife unui număr de exporturi chineze, cum ar fi oţelul şi cauciucurile. Editorialistul liberal Paul Krugman de la ziarul New York Times a încheiat anul cu un editorial belicos îndreptat asupra Chinei („Chinese New Year”, 31 decembrie). Acuzând că politica economică şi comercială a Chinei este „prădalnică”, Krugman a avertizat, „Mercantilismul chinez este o problemă din ce în ce mai mare si victimele acestui mercantilism au foarte puţin de pierdut dintr-o confruntare comercială. Aşadar aş îndemna guvernul Chinei să-şi revizuiască încăpăţânarea .Altfel, protecţionismul slab de care se plânge acum va fi începutul a ceva mult mai mare.” Într-un editorial anterior comentatorul ziarului Financial Times, Martin Wolf, l-a făcut pe Obama să spună, ceea ce Wolf credea că ar fi trebuit spus preşedintelui chinez Hu Jintao: „Ceea ce poate tu nu reuşeşti să înţelegi este viteza cu care democraţiile îşi pot schimba atitudinea de la o mână deschisă la un pumn încleştat.”

22. Ascensiunea economică a Chinei, Indiei, Braziliei şi a altor ţări se suprapune unor societăţi măcinate de sărăcie cruntă şi niveluri impresionante de inegalitate. Structurile lor politice sunt foarte vulnerabile în faţa nemulţumirii populare. Unul dintre factorii principali din spatele refuzului Chinei de a îndeplini cererile americanilor de a creşte valoarea monedei proprii este teama că scăderile corespunzătoare ale exporturilor vor duce la creşterea şomajului, ceea ce ar putea destabiliza total regimul politic.

23. Acestea nu sunt singurele puncte importante al conflictului geopolitic. Căderea Uniunii Sovietice a fost văzută de către SUA ca o oportunitate  de a intervenii in regiuni – inclusiv Asia Centrală. Europa de Est şi Caucazul – considerate în mod tradiţional sub influenţa Rusiei. SUA au susţinut o serie de „revoluţii colorate”, mai ales în Georgia şi Ucraina în încercarea de a aduce la putere regimuri mai flexibile la interesele sale. Tensiunile dintre SUA şi Rusia au fost aproape de a se manifesta deschis când Georgia, susţinută de Statele Unite, a invadat republica autonoma pro-rusă, Ossetia de Sud în vara lui 2008.

24. Cât despre relaţiile SUA cu Europa, tensiunile care au apărut înaintea războiului din Irak continuă să supureze. În timpul Războiului Rece, Statele Unite subliniau importanţa unei alianţe cu Europa de Vest. Reconstruirea Europei şi promovarea instituţiilor internaţionale erau o parte integrata a încercării clasei conducătoare americane de a îngrădi Uniune Sovietică şi de a preveni revoluţia socialistă în Europa însăşi. Acum tendinţele cele mai de bază în relaţia SUA – Europa, în care puterea americana vine în detrimentul Europei, sunt reafirmate. Speranţele nutrite de puterile europene că alegerea lui Obama va marca o întoarcere la „multilateralism” au fost zdrobite.

Criza socială din America

25. Acum multe decenii, Leon Trotsky descria Statele Unite ca fiind cea mai înspăimântată ţară din lume. Această observaţie ironică, scrisă pe vremea când Statele Unite erau cea mai mare putere industrială, este mai actuală ca niciodată. Clasa conducătoare americană vede provocări, ameninţări şi pericol mortal în toate colţurile lumii. Şi totuşi, cea mai mare ameninţare la adresa dominaţiei sale constă în tensiunile sociale crescânde chiar din SUA. Gradul extraordinar în care bogăţia extremă e concentrată la un procent foarte mic din populaţia americană nu e compatibil cu stabilitatea socială. Faptul din ce în ce mai evident că inegalitatea flagrantă e un atribut de bază al societăţii americane duce la schimbări profunde şi de durată în conştiinţa socială a maselor largi de muncitori.  Abilitatea sindicatelor reacţionare de a înăbuşi rezistenţa clasei muncitoare la exploatare şi nedreptate este întinsă la maxim. Se apropie rapid o nouă perioadă de lupte sociale explozive.

26. Condiţiile pentru masa covârşitoare a populaţiei din SUA continuă să se deterioreze. Aproximativ 40 milioane de oameni trăiesc acum în sărăcie, în timp ce 6 milioane de oameni(2% din populaţie) nu au nici un venit, supravieţuind doar cu ajutorul cupoanelor de masă. Până la sfârşitul deceniului cifra oficială a şomajului în SUA ajunsese la 10%, cu aproximativ 4,2 milioane de locuri de muncă dispărute doar în 2009. Ultimele cifre făcute publice pe 8 ianuarie arată că alte 85000 de locuri de muncă au fost pierdute în decembrie. Rata oficială a şomajului a rămas constantă în mare parte datorită faptului că zeci de mii de oameni pur şi simplu au renunţat să mai caute de lucru. Forţa de muncă oficială –aceia pe care guvernul îi consideră a-şi căuta de lucru – în realitate s-a contractat cu 661000 pe lună, contribuind la creşterea gradului de şomaj la 17,3%, această cifră incluzând şi milioanele de oameni care lucrează part-time involuntar.

27. În unele state şi oraşe criza deja a atins parametrii asemănători recesiunii. În Michigan rata şomajului este oficial 14,7%. În cel mai mare oraş al statului, Detroit, şomajul real este de aproximativ 50%. California, cel mai populat stat al ţării, are o rată oficială a şomajului de 12,3%. Şomajul de lungă durată devine un aspect obişnuit al vieţii americane, având în vedere faptul că aproximativ 40% dintre şomeri neavând de lucru timp de 27 de săptămâni sau mai mult. Prăbuşirea preţurilor imobilelor, care a început în 2007, a dus la creşterea prescrierii caselor, atingând nivelul record de un milion în ultimele trei luni ale anului 2009.  Se aşteaptă ca alţi 3 milioane de americani îşi vor pierde casele anul acesta.

28. Din punct de vedere al locurilor de muncă, deceniul a fost unul dintre cele mai nefaste din istoria SUA.  Washington Post nota recent : „Din decembrie 1999 au fost create zero noi slujbe .În nici un alt deceniu, din anii ’40 şi până acum, nu s-a înregistrat o creştere a slujbelor mai mică de 20%.De asemenea, producţia economică a crescut cu cea mai mică rată faţă de orice alt deceniu din anii ’30.”

29. Veniturile muncitorilor americani au scăzut, la fel şi valoarea netă a gospodăriilor americane. În termeni reali, salariile medii săptămânale au scăzut cu 1% în 2009, chiar dacă productivitatea a crescut. Un articol din Los Angeles Times comentează: „Neluând în considerare retorica triumfătoare a Wall Street-ului şi a Casei Albe, acesta a fost, material vorbind, un deceniu dezastruos pentru familiile americane. Pentru prima oară de la cel de-al Doilea Război Mondial, conform Departamentelor de Comerţ şi Muncă, valoarea netă medie a unui american de fapt a scăzut cu un ameţitor 13%.” Aceasta contrastează cu creşterea valorii nete de ’40% în anii ’90; 35% în anii ’80; 12% în anii ’70; 25% în anii ’60; şi 26% în anii ’50.

Administraţia Obama

30. Barack Obama s-a dovedit a fi o imensă dezamăgire pentru milioane de muncitori care l-au ales preşedinte. Ei îşi dau seama că promisiunile sale din campanie erau lipsite de conţinut şi neadevărate. În toate componentele politicii sale, administraţia Obama şi-a confirmat loialitatea faţă de cei extraordinar de bogaţi. În politica internă, singurul ţel al administraţie a fost acela de a salva aristocraţia financiară şi de a abate  întreaga povară a crizei asupra clasei muncitoare. La mai puţin de un an de la începutul prăbuşirii financiare care a avut implicaţii atât de devastatoare in toată lumea, aristocraţia financiară americană se simte mai bine ca niciodată, mulţumită trilioanelor de dolari oferiţi de Obama. Administraţia a refuzat să pună vreo piedică serioasă asupra compensaţiilor directorilor iar ca urmare cele mai mari firme de pe Wall Street au împărţit bonusuri record la sfârşitul lui 2009. Obama conduce acum o campanie pentru a reduce consumul, dar doar al clasei muncitoare. Semnalul pentru o campanie naţională de reducere a salariilor a fost dat la începuturile administraţiei o data cu falimentul forţat al General Motors şi Chrysler, lucru care a fost folosit pentru a impune, cu ajutorul conducerii sindicale, o nouă rundă de concesii draconice asupra muncitorilor auto.

31. În ultimul deceniu priveau guvernul federal ca fiind un instrument pentru implementarea de reforme sociale şi pentru extinderea drepturilor democratice. În anii ’30, ca răspuns la Marea Depresie şi la creşterea tensiunilor de clasă, preşedintele Roosevelt a implementat o serie de reforme New Deal, inclusiv Protecţia Socială, Autoritatea Tennessee Valley şi noi restricţii bancare. Mai târziu, în anii ’60, guvernul federal a introdus legislaţia drepturilor civile şi crearea programelor Medicare şi Medicaid. În ambele situaţii burghezia răspundea crizei sociale şi escaladării conflictului de clasă implementând reforme menite să salveze sistemul capitalist. Adevărata fundaţie a acestor reforme era puterea economică a Statelor Unite. Această putere economică aparţine acum istoriei îndepărtate. Timp de 4 decenii guvernul federal a condus un atac masiv asupra clasei muncitoare încă de la începutul anilor ’70, când administraţia lui Richard Nixon a încercat să impună controale ale salariilor.

32. Acţiunile guvernului pun la îndoială însăşi structura Statelor Unite. Toate instrumentele statului federal – Congres, judiciar şi ramura executivă – se află sub dominaţia unei aristocraţii financiare. Washington consumă din ce în ce mai multe resurse pentru a finanţa armata şi recuperarea băncilor. Administraţia Obama a refuzat să acorde ajutor statelor, care se confruntă in acest an cu o nouă rundă de deficite bugetare. Partenerii juniori din guvernele statale ai elitei financiare ale corporaţiilor răspund prin scăderea cheltuielilor pentru sănătate, educaţie şi alte servicii sociale.  Sărăcia fondurilor disponibile pentru programul educaţional „raise to the Top”, condiţionate de implementarea unor politici educaţionale de dreapta, subliniază determinarea administraţiei de a forţa statele să elimine deficitele bugetare pe spinarea clasei muncitoare. În mai multe state şi regiuni acest atac va fi respins de muncitori. Va fi nevoie de noi forme de organizare politică, în frunte cu construirea unei mişcări revoluţionare socialiste, pentru a unifica muncitorii din toată ţara într-o luptă comună.

33. Principala reformă încercată de administraţia  Obama – restructurarea sistemului de sănătate -  demonstrează hotărârea elitei financiare de a reduce cheltuielile pentru programele sociale. Principalul scop al acestei iniţiative esenţialmente reacţionară este de a reduce cheltuielile guvernamentale pentru programelor speciale, în special Medicare. Răspunsul clasei conducătoare la îmbătrânirea populaţiei şi creşterea speranţei de viaţă împreună cu apariţia de noi teste şi proceduri de a trata boala este de a impune un sistem de sănătate bazat mai mult pe statusul social. Obama s-a concentrat pe reducerea cheltuielilor în sănătate ca fiind cheia redresării deficitului fiscal crescând, deficit mărit de recuperarea băncilor. El a declarat într-un discurs din septembrie : „Problema noastră în sănătate este problema noastră de deficit. Nimic altceva nu se compară.” Ca urmare a înfrângerii democraţilor în Massachusetts, administraţia Obama se îndreaptă şi mai mult către dreapta, abandonând rapid chiar şi pretenţia reformelor şi „acoperirea universală” conţinută în restructurarea sănătăţii.

34. Asigurarea îngrijirii medicale decente, a educaţiei şi a serviciilor sociale pentru clasa muncitoare este pur şi simplu incompatibilă cu contextul exploatării de masă pe care aristocraţia financiară este hotărâtă să o impună. Într-un articol recent în Foreign Affairs, C. Fred Bergsten, preşedintele Institutului Peterson, un think tank foarte influent întreţinut de strategi ai Partidului Democrat, descrie unele dintre planurile clasei conducătoare. Pentru a reduce deficitele federale, Bergsten insistă că cel mai important pas este „de a îngrădi costurile medicale pe termen lung, parte integrată a reformei sănătăţii, care ar putea economisi câteva puncte procente de GDP.” Alte propuneri înaintate de Bergsten includ „o reforma cuprinzătoare a protecţiei sociale, inclusiv creşterea treptată a vârstei de pensionare şi modificarea formulei beneficiilor financiare pentru a reflecta creşterile preţurilor mai degrabă decât creşterile salariale” şi „creşterea taxei pe consum, ceea ce ar genera venitul necesar şi ar oferi noi stimulente pentru economiile private”.

Reaprinderea luptei de clasă şi sarcinile Partidului Egalităţii Socialiste

35. Sistemul capitalist mondial intră acum într-o nouă perioadă de convulsii revoluţionare. Continuarea capitalismului nu va duce doar la sărăcirea clasei muncitoare ci şi la un război imperialist global care ameninţă însăşi viitorul civilizaţiei umane. Totuşi, există o ieşire din această criză. Condiţiile obiective pentru o revoluţie socialistă – atât ca tehnologie cât şi ca personal – sunt mai dezvoltate ca oricând.  Greutatea socială a clasei muncitoare a crescut enorm în ultimul secol, în timp ce progresele revoluţionare în domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei au creat condiţiile unei acţiuni coordonate la nivel mondial.

36. Pe măsură ce criza se intensifică, caracterul degenerat al structurilor politice devine din ce în ce mai evident. Partidele şi instituţiile politice tradiţionale nu oferă mijloace cu ajutorul cărora clasa muncitoare să se poată apăra împotriva asaltului capitalist. În interiorul Statelor Unite, Partidul Republican ţi cel Democrat reprezintă interesele aceleiaşi clase. Împreună formează un sistem bipartizan al reacţiunii politice şi sociale. Neluând în considerare diferenţele de istorie şi tradiţii politice, aceasta este o situaţie care predomină la nivel mondial. Vechile etichete politice, cum ar fi „al muncii”, „socialist” sau „comunist”, pe care diferite partide încă şi le anexează în Europa, Asia, America Latină şi Australia, nu mai reprezintă o formă autentică de opoziţie împotriva capitalismului – nici măcar o diferenţă politică semnificativă faţă de principalele partide burgheze de dreapta.

37. Cât despre sindicate, analiza făcută cu mai bine de 20 ani în urmă de către Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţională – aceea că pentru a rezista atacului corporaţiilor asupra slujbelor şi salariilor, clasa muncitoare trebuie mai întâi sa se elibereze de influenţa sindicatelor – s-a dovedit a fi întrutotul corectă. În SUA AFL-CIO şi Coaliţia Change to win nu sunt „organizaţii ale clasei muncitoare” ci sunt organe auxiliare ale statului şi instrumente secundare folosite în exploatarea clasei muncitoare, conduse de directori aparţinând păturii superioare a clasei mijlocii pentru care „mişcarea muncitorească” e o afacere, un mijloc de a-şi spori averea personală. Niciuna dintre aceste organizaţii nu s-a angajat în vreo luptă socială semnificativă de mai bine de o generaţie. Ei consideră că responsabilitatea lor cea mai importantă este de a impune concesii, de cel mai multe ori în schimbul unor avantaje financiare pentru directorii de sindicate – ca de exemplu în cazul programului UAW VEBA.

38. Absenţa oricărei forme organizate de exprimare a protestelor de masă creează o aparenţă înşelătoare a stabilităţii politice. Dar dincolo de suprafaţă, nemulţumirea populară creşte constant şi caută o formă de exprimare. Se apropie momentul în care această opoziţie va ieşi din actualul cadru discreditat al vieţii politice oficiale. Ea se va dezvolta în directă opoziţie cu partidele Democrat şi Republican, cu administraţia Obama, cu sindicatele şi cu sistemul capitalist. Partidul Egalităţii Socialiste va face tot ce îi stă în putere pentru a încuraja formarea unor organizaţii noi şi independente ale luptei populare şi de a le asista în dezvoltarea programelor şi tacticilor lor. Criza socială care se adânceşte va provoca nenumărate lupte şi forme de rezistenţă populară. Dar problema decisivă rămâne aceea a conducerii revoluţionare. Sarcina de a organiza o mişcare socialistă internaţională a clasei muncitoare, de a educa o generaţie nouă de muncitori şi tineri în perspectivele şi istoria marxismului, îi revine Partidului Egalităţii Socialiste şi celorlalte partide din Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.

David North şi Joseph Kishore