Libia: SUA şi aliaţii săi pregătesc operaţiuni militare şi de informare

De Ann Talbot
11 martie 2011

Raportul potrivit căruia opt membri  SAS  ai Marii Britanii au fost reţinuti pentru scurt timp în Benghazi  confirmă faptul că SUA şi aliaţii săi europeni îşi intensifică eforturile de a stabili legături ferme cu elementele de opoziţie din regimul preşedintelui Muammar Gaddafi cu scopul de a-şi asigura control resurselor petroliere din Libia.

Săptămâna trecută, trei soldati ai marinei olandeze au fost reţinuţi de forţele loiale regimului Gaddafi. Aceştia au declarat că ar fi implicaţi în salvarea civililor olandezi. Forţe speciale britanice au fost desfăşurate pentru a crea un pod aerian şi a salva cetăţenii aflaţi pe câmpurile petroliere îndepărtate din deşert. Nu s-a precizat însă niciodată clar dacă trupele au fost retrase sau nu după această operaţiune.

Secretarul britanic de Externe, William Hague, a refuzat să confirme sau să nege prezenţa SAS în Libia. Acest lucru este în conformitate cu politica din Londra de a nu  comenta oficial cu privire la desfăşurarea forţelor sale speciale.

Întrebat în cadrul emisiunii lui Andrew Marr de duminică dimineaţa de la BBC  în legătură cu acest aspect, Secretarul Apărării, Liam Fox, a spus doar că Marea Britanie a avut o "misiune diplomatică scurtă" la sol. Potrivit Sunday Times de la care a izbucnit povestea, SAS ar fi escortat un "tânăr diplomat" la o întâlnire cu membrii marcanţi ai opoziţiei. Obiectivul a fost acela de a pregăti terenul pentru o vizită a unor figuri mai înalte.

Personalul SAS a fost aparent îmbrăcat în haine civile, a transportat arme şi muniţii şi a deţinut paşapoarte a cel puţin patru ţări diferite. Potrivit Sky News, cele opt persoane reţinute făceau parte dintr-o echipă de 22 de soldaţi care au fost debarcaţi dintr-un elicopter la sud de Benghazi.

Detenţia lor a fost urmată de anunţul Marii Britanii potrivit căruia se intenţionează stabilirea unei prezenţe diplomatice în vederea  construirii unor legături cu opoziţia. Un diplomat britanic a explicat săptămâna trecută celor de la Financial Times acest plan, spunând că "având o prezenţă la sol ne permite să avem o mai bună înţelegere cu privire la ceea ce se întâmplă. Este vorba despre obţinerea de informaţii şi analize la prima mână."

Un analist anonim din partea apărarii, intervievat de acelaşi ziar, a subliniat că o astfel de misiune a fost precursoarea esenţială a unei  intervenţii militare mai ample şi implicarea acesteia cu opoziţia. "Toată lumea se concentrează acum asupra unei posibile intervenţii militare occidentale, cum ar fi crearea unei zone “no fly” sau înarmarea rebelilor," a precizat Financial Times. "Însă înainte de a ajunge la acest punct există o mulţime de lucruri pe care guvernele le pot face pentru a crea un mic avantaj strategic în favoarea rebelilor”.

"Îi poţi ajuta  să-si vândă activele de petrol, să salvezi televiziunea şi capacităţile ei de difuzare şi să le oferi  informaţii la prima mână. Acestea sunt genul de lucruri pe care o misiune diplomatică ar putea să le facă pe ascuns."

În mod cert," tânărul diplomat" a fost însărcinat cu aflarea unor informaţii din cadrul Consiliului Naţional al opoziţiei care s-a reunit sâmbătă la Benghazi pentru prima dată. Un insider de la Whitehall a declarat pentru Financial Times: "Aceasta nu este o comunitate tocmai omogenă de oameni".

Se spune că William Hague ar fi vorbit cu Generalul Abdul Fattah Younis al Obaidi, fostul ministru de interne libian şi şeful forţelor speciale a lui Gaddafi, care a trecut recent de partea opoziţiei. Atât el, cât şi fostul ministru al Justiţiei, Mustafa Abdel-Jalil, speră să primească ajutor din partea SUA  sau a Europei. Jalil a cerut să fie stabilită o zonă “no-fly”.

Obaidi este văzut ca un potenţial succesor al actualului regim. El a colaborat în trecut îndeaproape cu SAS  care a instruit forţele speciale libiene. Potrivit Daily Telegraph, oficialii britanici l-au identificat ca fiind cineva cu care ar putea face afaceri.

Operaţiunile efectuate de Marea Britanie în Libia sunt subordonate în mare măsură autorităţii generale a Statelor Unite. La fel ca şi în Afganistan şi mai înainte în Irak, Marea Britanie este dornică de a se dovedi un aliat folositor şi de încredere.

Relaţiile Marii Britanii cu regimul Gaddafi sunt din multe puncte de vedere mai ample decât cele ale Washingtonului. Revelaţia conform căreia London School of Economics (LSE) ar fi  acceptat o donaţie de milioane de lire din Libia, lucru care  s-a dovedit a fi jenant pentru LSE, subliniază relaţiile apropiate dintre Marea Britanie şi Libia care au fost impuse de Tony Blair.

Aceste legături sunt acum folosite de William Hague care a purtat convorbiri telefonice cu membrii ai actualului regim, cum ar fi ministrul de Externe Mussa Qusa, precum şi cu cei care s-au alăturat opoziţiei. Fiind  ministru de Externe  în regimul Gaddafi, Mussa Qusa a jucat un rol-cheie în negocierea care a restabilit relaţiile Libiei cu Occidentul în anul 2003.

Eforturile britanice fac parte din cadrul unor operaţiuni multilaterale. Acestea vizează instalarea unui nou regim libian care să fie capabil să suprime opoziţia populară şi să asigure unor companii petroliere importante, unor bănci şi corporaţii  accesul la resursele Libiei. Washingtonul încearcă să exploateze opoziţia populară faţă de regimul Gaddafi pentru a instala un regim care îi va permite să îşi poziţioneze activele politice şi militare în sprijinul regimurilor reacţionare din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu - inclusiv Tunisia, Algeria, Egipt, Yemen, Bahrain şi Oman - ţări zguduite de revoluţii populare.

Marea Britanie este în strânsă colaborare cu Europa continentală pentru a da un răspuns comun revoltelor din Africa de Nord şi din Orientul Mijlociu. Vice-prim ministrul Nick Clegg va participa în 11 martie la un summit UE pe această temă. El a spus că Europa trebuie să "reconsidere radical modul de abordare al regiunii".

Clegg a subliniat că rolul Europei este de a modela viitorul regiunii. El a declarat că "ceea ce se întâmplă în Africa de Nord are impact asupra fiecărei comunităţi din Europa  căci acest lucru se întâmplă în imediata noastră vecinătate. UE, statele membre individuale, mediile de afaceri şi societatea civilă - toate trebuie să intervină. 2011 este un moment definitoriu pentru Africa de Nord, dar este totodată şi un moment definitoriu pentru Europa".

UE intenţionează să trimită o delegaţie diplomatică oficială în următoarele zile. Baroneasa Catherine Ashton, Înalt Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate a UE a declarat: "Am decis să aprob această misiune la nivel înalt pentru a-mi fi trimise informaţii la prima-mână  în timp real, informaţii necesare pentru discuţiile care au loc înainte de 11 martie, ziua summit-ului  special al liderilor UE vizând Libia".

Ashton a mulţumit guvernului italian pentru ajutorul oferit în pregătirea acestei misiuni. Dintre toate ţările europene, Italia are probabil cele mai apropiate legături economice şi politice cu Libia. Ei îi revine din Libia un sfert din necesarul de petrol brut şi 10 la sută din necesarul de gaz natural. Italia este cel mai important partener comercial şi cel mai mare exportator de arme  din UE către Libia. Compania naţionala de petrol Eni are investiţii pe scară largă în Libia iar contractanţii italieni construiesc o noua autostradă de coastă, căi ferate şi reţele de fibră optică.

Autoritatea de Investiţii din Libia şi alţi investitori deţin pachete de acţiuni la unele dintre cele mai mari companii din Italia. Săptămâna trecută însă, Italia a suspendat  tratatul de prietenie cu Libia care datează din anul 2008. Acest lucru înseamnă că Italia poate permite bazelor sale militare să  fie folosite pentru acte de agresiune împotriva regimului Gaddafi.

Franţa a recunoscut foarte repede  Consiliul Naţional al opozitiei. Purtătorul de cuvânt al guvernului, Bernard Valero, a declarat:"Franţa salută crearea Consiliului Naţional Libian şi promite sprijin principiilor care îl motivează şi obiectivelor pe care şi le-a fixat".

Noul ministrul de Externe al Franţei, Alain Juppé, a condamnat ceea ce el a numit "nebunia criminală" a lui Gaddafi. Fostul ministrul de Externe, Michelle Alliot-Marie, a trebuit să demisioneze din cauza legăturilor strânse pe care le avea cu fostul  dictator tunisian, Zine El-Abidine Ben Ali. Interesele Franţei în Africa de Nord, care este o fostă putere colonială în Algeria, Maroc şi Tunisia, sunt un imperativ ca aceasta să nu repete greşeală din Libia şi să continue asocierea cu Gaddafi.

Potrivit revistei Time, preşedintele Barack Obama pregăteşte răspunsul SUA la revolta din Libia şi se asigură  că SUA are capacitatea deplină de a acţiona rapid, dacă este necesar. O parte a strategiei sale este de a ascunde activele militare sub masca unor eforturi umanitare de a oferi transport refugiaţilor şi ajutor civililor. În acelaşi timp, Obama a format un serviciu suprem de inteligenţă constând din Pentagon, Consiliul Naţional de Securitate şi experţi CIA  care vor încerca să adune rapoarte de la sursele aflate în cadrul opoziţiei sau a forţelor lui Gaddafi.

Dimensiunea şi forma exactă a intervenţiei Statelor Unite în Libia  depinde de situaţia în curs de dezvoltare în restul Orientului Mijlociu şi în  Africa de Nord. Resursele de petrol ale Libiei sunt importante, dar cele din Arabia Saudită sunt vitale. Mişcarea de protest din Bahrain ameninţă să destabilizeze Arabia Saudită. Aceasta şi-a mobilizat recent armata pentru a putea reprima protestele împotriva regimului regal.

Guvernul interimar din Egipt, stabilit sub control militar, conţine multe figuri din epoca Mubarak. Însă mişcarea populară  continuă, iar protestatarii au ocupat sediul poliţiei de securitate.

Referindu-se săptămâna trecută la situaţia din Libia, Obama a subliniat că este important să nu se dea impresia că SUA a intervenit direct în afacerile interne ale ţării. El a subliniat că administraţia sa a încercat să evite provocarea unui sentiment anti-american prin faptul că nu a dictat direct ceea ce ar fi trebuit să se facă.

El a spus că "Unul din succesele extraordinare din Egipt a fost deplinul sentiment de proprietate pe care poporul egiptean l-a avut faţă de această transformare. Lucrul acesta a fost unul pozitiv pentru poporul egiptean şi serveşte totodată şi intereselor SUA. Nu am observat nici un  sentiment anti-american în desfăşurarea mişcării din Egipt tocmai pentru că poporul egiptean nu a simţit că noi am fi încercat să orchestrăm sau să impunem un rezultat anume. Realizarea a fost ceva ce ei însăşi au obţinut. Acelaşi lucru se întâmplă în Tunisia".

Cu toate acestea, Statele Unite intervin deja deschis, cât şi pe ascuns. Obama i-a cerut lui Gaddafi să plece şi a insistat ca măsurile militare cum ar fi o zonă “no-fly”, să fie luate în considerare.

Comentariile lui Obama referitoare la Egipt sugerează că principalul obstacol pentru o intervenţie imperialistă sângeroasă în Libia este riscul unei opoziţii politice în rândul clasei muncitoare atât din Libia, cât şi din alte ţări din regiune sau în rândul clasei muncitoare din Europa şi America.

Senatorul John McCain, candidatul republican la alegerile prezidenţiale din 2008  a  criticat politica lui Obama faţă de Libia şi a făcut în cadrul unei emisiuni a postului de televiziune ABC referire la importanţa Egiptului. Egiptul, i-a declarat el lui Christiane Amanpour, este "inima şi sufletul lumii arabe". El a indicat şi faptul că nu consideră  că a venit deja timpul pentru o  intervenţie la sol în Libia.

John Kerry, preşedintele democrat al Comitetului pentru Relaţii Externe a Senatului a declarat în cadrul programului "Face the Nation" că SUA şi aliaţii săi ar trebui să se pregătească pentru a impune o zonă “no-fly”. Când moderatorul i-a amintit că Secretarul Apărării, Robert Gates, a avertizat săptămâna trecută că o astfel de mişcare care presupune şi bombardarea sistemelor de apărare aeriană a Libiei, ar fi un act de război, Kerry a spus că el nu consideră o zonă “no-fly” drept o intervenţie militară.

7 martie 2011