Română

Criza economică a Europei scapă de sub control

Criza burselor la nivel mondial şi a pieţelor financiare scapă tot mai mult de sub control. Guvernele sunt conduse de unele evoluţii pe care ele sunt imposibilitatea de a le influenţa.

 

Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, liderii celei de-a patra şi a şasea mari economii din lume, s-au întâlnit marţi la un summit de urgenţă, cu scopul de a calma pieţele. Două zile mai târziu, pieţele bursiere au răspuns cu cea mai mare scădere din ultimii trei ani.

 

DAXul german a pierdut joi aproape 6 la sută, indicele francez CAC 40 a scăzut 5,5 la sută, grupul britanic FTSE a scăzut 4,5 la sută, iar Dow Jones Industrial Avarage din Statele Unite a scăzut 3,7 la sută. Tendinţa descendentă a continuat şi vineri. De la începutul lunii, DAXul german a scăzut 20 la sută. Scăderile pe această scară evocă amintiri ale Marii Depresiuni din anii 1930.

 

Panica de pe pieţele bursiere arată că traderii se aşteaptă la o recesiune profundă. Primele semne sunt deja vizibile în stagnarea creşterii economice şi creşterea ratei şomajului. Ca urmare, corporaţiile vor răspunde cu noi valuri de disponibilizări, iar guvernele cu reduceri bugetare suplimentare.

 

Experienţele amare din 1930 ameninţă să se repete nu doar pe plan economic, ci şi pe plan politic. Declinul economiei mondiale este însoţit de creşterea tensiunilor naţionale care pun în pericol existenţa Uniunii Europene şi de războaie imperialiste din ce în ce mai brutale, ca cele din Afganistan, Irak şi Libia.

 

Criza actuală este chiar mai profundă decât cea care a avut loc cu optzeci de ani în urmă. La acea vreme, în timp ce Europa a alunecat spre fascism şi război, burghezia americană a răspuns cu un program de reforme sociale asemănător cu cel sub forma de New Deal a preşedintelui Franklin Delano Roosevelt. Statele Unite ale Americii au ieşit din cel de-al Doilea Război Mondial ca putere economică dominantă. Astăzi, Statele Unite este ea însăşi în centrul crizei şi nici o ţară sau alianţă nu îşi poate asuma rolul de ancoră a economiei capitaliste mondiale.

 

Reconstrucţia capitalismului în Europa de Vest din perioada de după război a fost efectuată prin referire la concluziile desprinse din Marea Depresiune - necesitatea de a tempera economia de piaţă prin politici sociale. În 1991, când Uniunea Sovietică a fost desfiinţată de regimul stalinist, dispariţia URSS a fost proclamată ca dovadă că socialismul a eşuat şi că piaţa capitalistă liberă a triumfat.

 

Ultimii trei ani au spulberat aceste afirmaţii. Pieţele, în special pieţele financiare, şi-au demonstrat puterea distructivă. Speculatorii conduc guvernele şi dictează politici care cufundă societatea în ruină şi care distrug mijloacele de subzistenţă ale unor straturi largi ale populaţiei.

 

Finanţele publice sunt jefuite în scopul de a salva băncile şi activele celor bogaţi, în timp ce educaţia, sănătatea şi programele de îngrijire a celor în vârstă sunt distruse. Tineretul este împins pe străzi, fără perspective. O măsură de austeritate urmează unei alteia, ceea ce agravează recesiunea. La rândul său, aceasta face găuri noi în sectorul public, creând un cerc vicios fără o cale de ieşire.

 

Niciun guvern burghez şi niciun partid nu poate face faţă cerinţelor insaţiabile al pieţelor financiare. Singura cale de a aduce depresia iminentă sub control este lansarea unui program masiv de lucrări publice de funcţionare în valoare de miliarde de euro, impozitarea profitului speculativ, a veniturilor mari şi a bogăţiei sau confiscarea acestora. Dar astfel de măsuri nu sunt puse în discuţie, ca să nu mai vorbim, efectuate.

 

Puterea aristocraţiei financiare este inviolabilă. Toate partidele oficiale, indiferent dacă sunt de "stânga" sau de dreapta, se prosterneză în faţa acesteia. Nimic nu demonstrează natura de clasă a societăţii de astăzi mai clar ca contrastul dintre tratamentul aplicat tinerilor britanici - care au fost arestaţi în revoltele recente şi cărora li s-au dat sentinţe draconice pentru infracţiuni minore judecate în cadrul unor procese sumare - şi cel aplicat jucătorilor şi speculatorilor de la bursele de valori care au distrus economiile naţionale, dar care nu au fost traşi în niciun fel la răspundere pentru faptele lor.

 

Guvernele şi partidele din Europa se ceartă pe seama apetitului insaţiabil al pieţelor financiare. Ele se întreabă dacă pieţele pot fi satisfăcute prin crearea unor aşa numite euro-obligaţiuni sau dacă euro ar trebui să fie abandonat, iar ţările foarte îndatorate lăsate sorţii.

 

Prima opţiune este susţinută de guvernele ţărilor care se confruntă cu dificultăţi de rambursare a datoriilor, precum şi de democraţii germani, francezii socialişti şi cei Verzi. Ei leagă crearea euro-obligaţiunilor de cererile unor măsuri stricte de economisire, supunând politicile bugetare ale statelor individuale la impunerile dictate de cei nealeşi din UE. Introducerea euro-obligaţiunilor ar extinde în întreaga Europă măsurile brutale de austeritate impuse deja îm ţări precum Grecia, Irlanda şi Portugalia.

 

A doua opţiune este favorizată de populiştii de dreapta şi de secţiuni ale clasei burgheze, cum ar fi Partidul Liber Democrat(FDP) din Germania. Aceştia au în vedere în primul rând interesul naţional, sunt pregătiţi să renunţe la moneda euro, să destrame Uniunea Europenă şi să urmeze calea rivalităţilor pe plan naţional, a conflictelor şi războaielor. Un astfel de ecou poate fi găsit în rândul clasei de mijloc de fostă stânga care pledează pentru independenţa naţională sau regională ca o alternativă la UE.

 

Muncitorii trebuie să respingă ambele tabere. Conflictul din Europa nu are loc între naţiuni, ci între clase. Numai lupta unită a tuturor muncitorilor europeni poate sparge dominaţia aristocraţiei financiare care este apărată atât de către susţinătorii unei Uniuni Europene puternice, cât şi de adversarii lor naţionalişti.

 

Condiţia preliminară pentru apărarea drepturilor sociale şi democratice este un program socialist. Nicio problemă socială nu poate fi rezolvată atât timp cât controlul asupra trilioanelor de active rămâne în mâini private, iar jucătorii de la burse decid soarta economiilor naţionale. Instituţiile financiare şi marile corporaţii trebuie să fie expropriate şi puse sub control democratic. Economia trebuie să fie planificată în funcţie de nevoile societăţii, nu de anarhia de piaţă şi de interesele de profit a deţinătorilor de capital.

 

Sindicatele şi partidele social-democrate nu vor îmbraţişa niciodată un astfel de program. Ele sunt conectate la elita conducătoare prin mii de legături, fac parte din guverne şi din consiliile de administraţie şi beneficiază de privilegii nenumărate. Ele nu apără interesele clasei muncitoare, ci încearcă să divizeze, paralizeze şi să suprime orice opoziţie.

 

Un program socialist nu poate fi realizat prin aplicarea unei presiuni asupra instituţiilor de stat existente. Aceasta necesită mobilizarea independentă a milioane de muncitori pentru înfiinţarea unui guvern muncitoresc şi a Statelor Unite Socialiste ale Europei. Acest lucru necesită construirea unui partid revoluţionar, Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale şi a secţiunilor sale în întreaga lume.