Războiul NATO din Libia care a început cu cinci luni în urmă a fost de la început un război criminal şi imperialist. El degenerează acum într-o vânătoare publică în care forţele speciale şi oficialii serviciilor secrete îi caută moartea liderului libian Muammar Gaddafi.
Încă de la început, obiectivul principal al acestui război a fost acela de a obţine controlul asupra rezervelor de petrol din Libia. În plus, s-a dorit demonstrarea puterii imperialismului asupra mişcării de masă din Africa de Nord, în scopul de a o reduce la tăcere şi de a o dispersa.Răsturnarea regimului lui Mubarak în Egipt şi a lui Ben Ali în Tunisia s-a bucurat de sprijinul SUA şi NATO.
Atacurile NATO din Libia sunt numite "Operation United Protector". Un nume mai potrivit ar fi însă "Operaţiunea imperialistă a violului în grup." SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia- fiecare urmărind propriile lor interese în Libia - au lucrat împreună pentru a realiza o "schimbare de regim."
Avioanele de război ale NATO au zburat în acest scop peste douazeci de mii de misiuni de luptă. În cadrul acestora au fost distruse şcoli, spitale şi locuinţe şi au fost ucişi nenumăraţi soldaţi libieni, mulţi dintre ei tineri recruţi.
Nu s-au respectat nici cerinţele din rezoluţia ONU care permite "intervenţia cu orice mijloace" numai pentru a proteja populaţia civilă. În Libia au fost trimise forţe speciale NATO (SUA, Franţa şi Marea Britanie), companii private care au angajat mercenari şi agenţi pentru a înarma, organiza şi conduce aşa-numiţii "rebeli". Principala sarcină a "rebelilor" a fost aceea de a implica trupele libiene în luptă deschisă şi a le distruse prin lovituri aeriene.
Ce obscen este pretextul moral, cum că acest război ar proteja populaţia civilă! Numărul morţilor din Tripoli se ridică în realitate la mii, în timp ce asupra zonelor dens populate continuă să cadă bombe şi rachete NATO.
Să ne amintim de anii 1930. Capitalismul mondial era atunci, la fel ca astăzi, într-o criză economică profundă. La acea vreme, omenirea a fost şocată de brutalitatea cu care Italia a atacat Etiopia; de modul nemilos prin care Hitler, sprijinint de germanii sudeţi, a intrat în Cehoslovacia; de ravagiile pe care bombardamentele germane ale Legiunii Condor le-au făcut în Spania pentru a sprijini revolta fasciştilor lui Franco.
Pe atunci, aceste acte brutale de agresiune erau considerate a fi expresia faptului că capitalismul mondial a alunecat în barbarie. Fapte similare care au astăzi loc în Libia sunt însă glorificate a fi o înflorire a "umanitarismului" şi a "democraţiei".
Preşedintele american Franklin Delano Roosevelt a facut atunci apel la sentimentele democratice ale poporului american şi a îndemnat la interzicerea agresiunii fasciste. Prin aceasta, el a pregătit SUA pentru propriile obiective imperialiste.
Roosevelt a declarat în 1937: "În absenţa unei declaraţii de război, a unui avertisment sau a unei justificări de orice fel, civilii - printre care numeroase femei şi copii - sunt ucişi fără milă prin bombardamente aeriene. (...) Naţiunile contribuie şi instigă la războaie civile în ţări care nu le-au greşit cu nimic. Naţiunile cer libertate pentru ele însele, dar le-o refuză altora. Popoare inocente şi naţiuni nevinovate sunt sacrificate cu cruzime datorită unei lăcomii de putere şi superioritate. Acesta este lipsită de orice simţ al dreptăţii şi a grijii pentru umanitate. “
Aceste cuvinte, rostite cu unei trei sferturi de veac în urmă, pot fi citite ca un act de acuzare a guvernelor lui Obama, Cameron, Sarkozy şi Berlusconi.
În cadrul Proceselor de la Nürenberg care au avut loc după al Doilea Război Mondial, războiul de agresiune a fost numit a fi "cea mai mare crimă internaţională ce diferă de celelalte crime de război, doar prin faptul că include în sine acumularea răului în plenitudinea sa.”
Acest punct de vedere a influenţat şi Organizaţia Naţiunilor Unite care interzice "ameninţarea sau utilizarea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat."
Ticăloşii din mass-media s-au integrat pe deplin în maşina de război imperialistă, trec literalmente peste cadavre şi îi ascund de aparatul de fotografiat pe purtătorii de război din vest, pentru a da propagandei lor despre "revoluţie" şi "eliberare" din Libia o imagine mai frumoasă.
Forţa motrică a războiul împotriva Libiei este imperialismul, pe care Lenin l-a descris a fi o "reacţie politică pe toată linia." Războiul este dus în numele intereselor de jaf ale capitalului financiar şi are drept scop - după cum scrie presa financiară în mod deschis - crearea unei "mine de aur" nu doar pentru marile conglomerate de energie, ci, de asemenea, şi pentru bănci şi corporaţii. În acelaşi timp, războiul stă la baza averii enorme pe care elita conducătoare a acumulat- o în urma speculaţiilor financiare, prin scăderea costurilor forţei de muncă din America şi Europa şi prin exploatarea muncitorilor care sunt plătiţi în toată lumea cu salarii mici.
Acest gangstertism internaţional merge mână-în-mână cu criminalitatea economică şi politică care are loc în propria ţară. Agresiunea din străinătate este inseparabilă de atacurile nemilose asupra nivelului de trai şi a drepturilor fundamentale ale muncitorilor din Europa, America şi din aproape fiecare ţară importantă. Sunt cheltuite miliarde pentru a bombarda Libia, însă în acelaşi, timp muncitorilor din toată lumea li se spune că nu sunt bani pentru a plăti salariile, pentru a susţine programele din educaţie sau sănătate, pentru pensii sau serviciile sociale vitale.
O caracteristică remarcabilă a războiului din Libia este modul în care a mobilizat în spatele său un strat social-politic al clasei de mijloc de fostă stânga, intelectuali liberali şi foşti protestatari. Acesta este un proces care s-a dezvoltat de-a lungul mai multor decenii şi care a accelerat demoralizarea unei anumite secţiuni a acestui strat social a cărui atitudine de "stânga" a fost bazată în mare parte pe birocraţia stalinistă sovietică. Aceştia au renunţat la convingerile lor atunci când birocraţia stalinistă s-a dezintegrat. Alţii s-au aliniat în spatele intervenţiei imperialiste din Balcani şi au ajuns şi ei, de asemenea, la afirmaţia potrivit căreia agresorii cei mai mari din lume duc războaie în numele "drepturilor omului."
În zilele acestea trebuie să fii orb ca să nu observi schimbarea profundă prin care a trecut acest strat social. În cadrul ei există, de exemplu, infractori academici ca Juan Cole, un profesor de istorie de la Universitatea din Michigan specializat pe Orientul Mijlociu. El foloseşte reputaţia sa ca şi critic al războiului purtat de Bush în Irak pentru a pleda pentru războiul împotriva Libiei purtat de Obama.
Organizaţii asemănătoare Noului Partid Anticapitalist(NPA) din Europa folosesc războiul pentru a construi relaţii mai strânse cu propriile guverne şi pentru a promova interesele elitelor conducătoare. Acestea reprezintă o parte privilegiată a clasei de mijloc care este promovată ca fiind o noua circumscripţie a imperialismului. Politicile lor nu diferă în nici un mod esenţial de cea a lui Obama şi a CIA-ului.
Războiul din Libia nu a întâmpinat un sprijin semnificativ în cadrul populaţiei din ţările care l-au declanşat. Oamenii muncii au suspectat instinctiv că acest război, la fel ca cele anteriore, se duce în beneficiul oligarhiei financiare şi în detrimentul maselor.
Lupta împotriva războiului şi a imperialismului nu poate avea succes decât în cazul în care ea proneşte de la clasa muncitoare. Lupta împotriva războiului este indisolubil legată de lupta împotriva distrugerii locurilor de muncă, a standardelor de viaţă şi a drepturilor sociale fundamentale şi democratice. Militarismul din străinătate şi contrarevoluţia socială internă îşi au rădăcinile în criza capitalismului mondial care nu are soluţie. Ambele pot fi depăşite numai în cazul în care clasa muncitoare se uneşte pe plan internaţional şi luptă pentru socialism.