"Entuziasmul general pentru perspectivele imperialismului, apărarea acestora cu înverşunare şi prezentarea lor în culorile cele mai luminoase - acestea sunt semnele timpului." Cuvintele acestea au fost scrise în urmă cu 95 de ani, însă în mediul politic de astăzi, ele sunt mai actuale ca oricând. O descriere mai bună pentru reacţia jurnaliştilor liberali, a intelectualilor şi radicalilor de fostă stângă faţă de războiul din Libia nu poate fi găsită.

 

Citatul este preluat din cartea "Imperialismul" scrisă de Lenin. Viitorul lider al Revoluţiei din Octombrie a analizat în această operă cauzele Primului Război Mondial. Lenin nu s-a limitat la studiul contextului economic, ci s-a aplecat şi asupra schimbărilor sociale şi politice care au precedat cel mai mare masacru din istoria omenirii.

 

Concentrată în câteva mâini, dominaţia capitalului financiar asupra tuturor sectoarelor economiei şi conflictele tot mai mari dintre marile puteri care au încercat să împartă lumea, a avut ca urmare faptul că ".. clasele avute au trecut în întregime de partea imperialismului."

 

Mica burghezie din Germania a considerat că este bine să sprijine obiectivele imperialiste. Fondată în 1898, Liga Navală Germană - care a făcut lobby pentru construirea unei flote egală cu cea britanică - avea în 1908 peste un milion de membrii. Toate acestea au dus la febra războiului care a cuprins în 1914 şi Partidul Social Democrat (SPD) şi a declanşat un dezastru la nivel mondial. Razboiul a luat o pauză temporară treizeci de ani mai târziu, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Isteria şi entuziasmul cu care mass-media europenă şi americană, cât şi politicienii răspund la războiul din Libia evocă perioada de dinainte de Primul Război Mondial. Numeroşi jurnalişti şi intelectuali care şi-au menţinut obiectivitatea în timpul războaielor din Afganistan şi Irak şi-au pierdut acum orice discernământ critic. Cei care au militat atunci pentru război au lăsat acum deoparte toate inhibiţiile.

 

Puterile beligerante nu au depus efort mare pentru a ascunde scopurile războiului. Bombardamentele NATO din ultimile şase luni, alcătuirea dubioasă a Consiliului Naţional de Tranziţie, utilizarea luptătorilor islamişti şi a trupelor străine de elită pe partea rebelilor şi masacrul susţinătorilor lui Gaddafi şi a negrilor africani (despre care presa occidentală nu spune mare lucru) sunt inadecvate pentru a susţine propaganda oficială cu privire la "protecţia populaţiei civile" şi a unei "revoluţii democratice".

 

Conferinţa internaţională privind Libia care a avut loc joi la Paris, în cadrul căreia marile puteri au negociat deschis împărţirea câmpurilor petroliere şi a miliardelor de bunuri îngheţate din Libia, a dezvăluit obiective reale ale războiului: petrolul, banii, influenţa şi re-repartizarea întregului Orient Mijlociu."

 

Propagandiştii războiului din mass-media şi din politică ignoră însă tot ceea ce nu se potriveşte cu imaginea "eliberării Libiei" şi închid cu disperare ochii faţă de tot ceea ce ei nu vor să vadă.

 

Daniel Cohn-Bendit, liderul Verzilor din Parlamentul European, este de neegalat în servilismul şi aroganţa sa. Cohn-Bendit, care a devenit în 1968 purtător de cuvânt al revoltei studenţeşti din Paris, a lăudat "intervenţia militară de succes" care a "sporit reputaţia Vestului în lumea arabă". El i-a denunţat pe colegii săi din Partidul Verzilor numindu-i " instrumente inteligente" şi "băieţi înţelepţi", deoarece nu au sprijinit de la început şi pe deplin efortul pentru acest război. El a cerut acestora să-şi ceară oficial scuze faţă de NATO.

 

Partidul Socialist din Franţa a excelat în lauda sa pentru preşedintele Sarkozy. Martine Aubry, preşedintele partidului, a declarat că este "fericită deoarece Franţa a luat această iniţiativă" şi l-a felicitat pe Sarkozy pentru că a " acţionat la momentul oportun". Jack Lang, fostul ministru al Educaţiei şi Culturii, considerat a fi un mare intelectual în cadrul partidului, a comentat cu privire la Tripoli: "Astăzi, toată lumea poate să felicite faptul că reputaţia Franţei a crescut. Lucrul acesta se datorează implicării Franţei cu hotărâre şi succes în lupta pentru eliberarea Libiei."

 

Şi Noul Partid Anticapitalist (NPA) s-a alăturat propagandei de război. Ziarul său Hebdo Tout est à nous! a publicat discuţii care au susţinut energic sprijinirea intervenţiei NATO. La sfârşitul lunii martie aceasta a scris: "Cei care se opun astăzi aplicării Rezoluţiei ONU 1973 le spun insurgenţilor din Benghazi şi din partea de est a Libiei că "noi sacrificăm viaţa, libertatea şi speranţa voastră anti-imperialismului nostru ". Unii dintre noi vor vrea să facă acest lucru, noi nu."

 

După căderea capitalei Tripoli NPA a anunţat în comunicatul oficial de presă: "Răsturnarea dictatorului Gaddafi este o veste bună pentru oameni. ... Pentru poporul libian începe o viaţă nouă. Pe agenda de zi sunt puse acum libertatea, drepturile democratice şi utilizarea veniturilor vaste ale rezervelor sale de materii prime pentru a satisface nevoile de bază ale poporului."

 

În limbajul oficial NPA este de obicei descrisă ca fiind o parte a extremei de dreapta". "Noua Dreaptă" ar fi însă un nume mai bun pentru o organizaţie care justifică în mod deschis şi cinic un război imperialist.

 

O tendinţă similară poate fi observată şi în Germania. Sute de mii de oameni au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva războiului din Irak. Nici o demonstraţie majoră nu a avut însă loc pentru a protesta împotriva războiului din Libia. Aşa-numitele mişcări de pace par a se fi evaporat.

 

Vechiul prieten a lui Cohn-Bendit, Joschka Fischer – fostul ministru de Externe care a asigurat participarea Germaniei în războiul împotriva Iugoslaviei din 1999 - a criticat refuzul Berlinului de a adera la războiul din Libia. El a numit acest refuz ca fiind "cel mai mare dezastru din politica externă de la fondarea Republicii Federale." Ziarul Die Zeit care are o tendinţă pro-SPD a catalogat refuzul drept " o ruşine pentru Germania." În cadrul mass-mediei şi a clasei politice germane nu poate fi găsită nici o voce care să apere refuzul Germaniei de a participa la acţiunea NATO.

 

În SUA, adversarii proeminenţi care au sprijinit războaiele din epoca Bush sprijină acum cu entuziasm războiul din Libia. Un exemplu tipic este istoricul Juan Cole de la Universitatea din Michigan. Acesta şi-a făcut un nume ca şi critic al războiului din Irak, dar acum susţine vehement războiul din Libia. WSWS a analizat critic în numeroase articole evoluţia acestuia.

 

Tranziţia foştilor liberali şi pacifişti în lagărul imperialist este atât de larg răspândită, încât ea nu poate fi tratată doar ca un fenomen individual. Marile lupte sociale se anunţă de multe ori prin astfel de transformări politice. Partidele politice se pregătesc pentru rolul pe care îl vor juca în viitoarele lupte de clasă.

 

Această dezvoltare nu este una nouă. În timpul războiului din Iugoslavia care a avut loc cu doisprezece ani în urmă, multe elemente din rândul pacifiştilor şi Verzilor au sprijinit bombardarea NATO asupra acestei ţări lipsită de apărare. Însă, o dată cu războiul din Libia, această dezvoltare a atins o nouă etapă.

 

Marea majoritate a reprezentanţilor straturilor clasei de mijloc spun acum adio opiniilor lor pacifiste, liberale sau "de stânga." Aceste straturi sunt puternic reprezentate în cadrul Verzilor, a social-democraţilor, a sindicatelor şi a micii burghezii din NPA. Ele răspund la o polarizare acută de clasă care s-a accentuat începând cu izbucnirea crizei financiare şi economice internaţionale în urmă cu trei ani. Sprijinul pe care demagogii rasişti, cum ar fi al Geert Wilders sau Thilo Sarrazin, îl găsesc în aceste straturi este o altă parte a aceluiaşi fenomen politic.

 

Clasa muncitoare trebuie să se pregătească pentru luptele de clasă care vor urma. Datorită sprijinului lor pentru războiul din Libia, Verzii, social-democraţii şi grupările precum NPA demonstrează clar locul unde se vor situa - de partea clasei conducătoare.

 

Partei für Soziale Gleichheit (Partidul Egalităţii Socialiste) şi Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale este astăzi singura mişcare politică din lume care susţine în mod constant o perspectivă socialistă şi apără interesele clasei muncitoare internaţionale. Constituirea unui astfel de partid este acum sarcina cea mai importantă.