Premierul britanic David Cameron şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy au făcut joia trecută o vizită în Libia. Aceasta reaminteşte de toate tradiţiile sordide şi sângeroase ale imperialismului: ipocrizia la rang înalt, jaful economic şi utilizarea nemiloasă a forţei pentru atingerea obiectivelor sale.

Sub securitate strictă, Cameron şi Sarkozy au fost întâmpinaţi la Tripoli de către liderii clienţilor locali ai NATO - Consiliul Naţional de Tranziţie (CNT) - şi apoi duşi în cetatea CNT din Benghazi. În uralele mulţimii adunate, Cameron a salutat " Libia liberă". "Franta, Marea Britanie şi Europa vor fi mereu de partea poporului libian", a declarat Sarkozy.

Falsul pretext pentru aventura neo-colonială a NATO - acela de a proteja viaţa libienilor de regimul lui Muammar Gaddafi - a fost abandonat în totalitate. Avioanele NATO continuă să vizeze obiective rămase în jurul oraşelor pro-Gaddafi, Sirte şi Walid Bani, cu puţine preocupări pentru viaţa civilă. CNT şi susţinătorii săi din NATO încearcă să aibă toată ţara sub control. Mass-media occidentală, care a promovat intervenţia imperialistă lansând avertismente despre presupuse masacre iminente din partea regimul Gaddafi, păstrează tăcerea despre sutele, dacă nu chiar miile de civili ucişi de bombardamentele NATO.

Cameron a declarat că Benghazi "a fost o inspiraţie pentru lume, căci a alungat un dictator şi a ales libertatea." La tribună lângă Cameron stătea preşedintele CNT, Mustafa Jalil, fostul ministru de Justiţie al lui Gaddafi şi "prim ministrul" CNT, Mahmoud Jibril, care a condus sub Gaddafi Consiliului Naţional de Dezvoltare Economică. Ambii bărbaţi poartă responsabilitatea pentru crimele regimului Gaddafi şi vor fi la fel de nemiloşi cu orice opoziţie politică faţă de noua ordine creată la comanda NATO.

Cameron şi Sarkozy au respins, desigur, orice sugestie că vizita lor în Libia ar fi fost legată de interese mercenare. Nu s-a făcut nicio promisiune, preşedintele francez a spus reporterilor că: "Ceea ce am făcut a fost din motive umanitare. Nu am avut nicio ordine de zi." Jalil s-a grăbit însă să adauge că Franţa şi Marea Britanie "vor avea influenţă în viitor " şi a continuat:"Vom onora toate contractele anterioare, dar prietenii noştri vor avea un rol de frunte datorită eforturilor lor în sprijinirea Libiei." Cu alte cuvinte, prada de petrol le revine învingătorilor.

Graba neo-colonială pentru Libia este atât de vizibilă, încât este recunoscută deschis în presă. Comentând cu privire la vizita din această săptămână, Simon Tisdall de la Guardian a remarcat: "Aşa cum le stă bine auto-numiţilor eroi cuceritori din istorie, liderii britanici şi francezi au sosit în căutarea laurilor învingătorilor care poate, în timp, vor duce la o recompensă financiară. Aceasta a fost, în primul rând, prada pentru turul de război a lui Dave şi Sakro."

Vizita lui Cameron şi Sarkozy marchează începutul unei concurenţe acerbe pentru influenţă politică, poziţie strategică şi profituri în Libia. Prim-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a sosit şi el la Tripoli şi a declarat că "epoca regimurilor represive s-a încheiat." Înainte de începerea razboiului civil din februarie, Turcia a avut în Libia investiţii în jurul valorii de 15 miliarde de dolari. Erdogan este, desigur, dornic să le păstreze.

În cursul aceleiaşi săptămâni, directorul gigantului energetic italian ENI, Paolo Scaroni a fost şi el la Tripoli pentru a discuta despre reluarea exporturilor de gaze. Înainte de război, ENI a fost cel mai mare producător de energie al Libiei şi doreşte evident să-şi apere poziţia sa dominantă. Libia are cele mai mari rezerve dovedite de energie din Africa - 46.4 de miliarde de barili de petrol şi 55 de trilioane de metrii cubi de gaze naturale. Oficialii libieni au raportat în cadrul adunării "Friends of Libia" care a avut loc la Paris pe 2 septembrie, că cinci mari corporaţii străine de energie s-au reîntors în ţară.

Afirmaţiile că războiul pentru "schimbarea de regim" în Libia au fost de fapt pentru salvarea unor vieţi omeneşti sunt ipocrite. Obiectivele imperialismului britanic şi francez în Libia, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu nu sunt nici astăzi umanitare, aşa cum nu au fost nici în ultimii 200 de ani.

Este suficient să luăm pe scurt în considerare istoria Libiei şi a vecinilor săi direcţi. În Egipt au început în 1882 şaptezeci de ani de dominaţie colonială britanică. Atunci a avut loc un bombardament naval asupra oraşului Alexandria, iar forţele expediţionare au avut scopul de a da jos de la putere opoziţia naţionalistă. Marea Britanie a invadat Sudanul sub pretextul umanitar de a reprima în toată ţara comerţul cu sclavi.

Franţa are o lungă istorie colonială brutală în Algeria, Ciad, Niger şi Tunisia. Franţa a dus între anii 1940 şi 1950 un război lung şi sângeros pentru a-şi păstra controlul asupra Algeriei. În cursul acestui război, forţele franceze au devenit notorii pentru tortură, represalii şi masacre. Guvernul post-colonial a estimat că în lupta împotriva dominaţiei franceze au pierit mai mult de 1.5 milioane de algerieni.

Libia în sine a fost subjugată de Italia, care şi-a justificat invazia ca fiind o misiune de "civilizare". De la apariţia statului italian şi până la traseul armatei italiane din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, jumătate din populaţia libiană a fost ucisă, infometată până la moarte sau forţată să plece în exil. Rezistenţa faţă de conducerea italiană a fost întâmpinată cu bombardamente aeriene sistematice şi în 1930, cu o operaţiune de strângere a 100.000 de persoane - cea mai mare parte nomazi - în lagăre de concentrare în care au murit cel puţin jumătate din ei.

Toate aceste ţări au devenit formal independente după al Doilea Război Mondial. Fostele puteri coloniale şi-au menţinut însă interesele lor economice şi strategice în mod indirect, prin diferitele regimuri naţionaliste care au apărut. Tocmai eşecul abject al naţionalismului burghez de a încheia dominaţia imperialistă sau de a rezolva nevoile sociale urgente şi aspiraţiile democratice ale maselor a deschis uşa pentru noi intervenţii coloniale. Confruntându-se cu cea mai gravă criză economică din anii 1930 încoace, Statele Unite, Europa şi puterile emergente, precum şi China şi Rusia, sunt angajate într-o nouă cursă frenetică împotriva rivalilor lor pentru dominaţie în Africa, Orientul Mijlociu şi pe plan internaţional.

În timpul vizitei sale în Libia, Sarkozy a indicat următoarea posibilă "misiune umanitară" a Franţei. El a declarat că dedică vizita sa "celor care speră că şi Siria va fi, într-o zi, o ţară liberă." După cel de-al Doilea Război Mondial, Franţei i-a fost repartizat controlul asuprea Siriei şi Libanului, ca parte a acordului secret Sykes-Picot. Marea Britanie a despărţit fostul Imperiu Otoman între cele două puteri imperialiste. Pentru a nu fi mai prejos, premierul turc Erdogan a declarat în ziua următoare că "cei care asupresc poporul Siriei" ar trebui să înţeleagă, că timpul lor a trecut.