Criza datoriei suverane europene şi criza bancară se intensifică. Odată cu acestea devin tot mai deschise diviziunile între marile puteri, atât în ​​cadrul zonei euro, cât şi pe plan internaţional.

 

Preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel au anunţat duminica trecută, după luni de dispute, că au ajuns la un acord de "recapitalizare" a băncilor europene. Ei nu au dat niciun detaliu despre afacere, deoarece mai există încă diferenţe fundamentale între cele două puteri.

 

Francezii au insistat asupra faptului că recapitalizarea, care implică oferirea a miliarde de dolari din finanţele publice băncilor, trebuie să aibă loc prin Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF). Aceştia se tem că o intervenţie directă din partea guvernului naţional ar duce la scăderea ratingului de credit al Franţei şi ar pune în discuţie stabilitatea financiară a ţării. Reflectând îngrijorările din cercurile conducătoare franceze, prim-ministrul Francois Fillon a avertizat: " Să nu uităm că stăm pe un vulcan care ar putea în orice moment să arunce în aer întreg continentul european: constituţia sa democratică, uniunile sale monetare şi uniunea sa politică."

 

Germania a cerut însă ca prima opţiune să fie pieţele private, iar guvernele naţionale să intervină numai în cazul în care această abordare nu are succes. EFSF ar trebui să intervină doar în ultimă instanţă, ca un fel de creditor. Germania este cotizatorul principal la EFSF şi se teme că poziţia ei financiară ar putea fi altfel slăbită.

 

Preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, a promis că liderii Uniunii Europene se vor întâlni la data de 23 octombrie şi vor "finaliza strategia noastră globală" , pentru a fi pregătiţi pentru reuniunea G20 din 3 noiembrie. Însă promisiunile lui nu spun multe. Corespondentul economic de la Financial Times, Martin Wolf, a remarcat cu câteva zile în urmă că nimeni nu poate ştii sigur dacă această criză se va încheia curând. Dimpotrivă, există indicii că ea se înrăutăţeşte.

 

Wolf menţionează: "O mică speranţă în această anxietate aflată în creştere este faptul că creditele default swap a celor mai importante ţări din zona euro, Franţa şi Germania, au început să crească. Ceea ce este surprinzător este faptul că creditele Germaniei sunt mai bine cotate decât cele ale Regatului Unit. Acest lucru reflectă preocuparea că salvarea ţărilor mai slabe din zona euro ar putea fi o povară excesivă. Părerea mea este că Germania va face tot ce poate pentru a menţine funcţionarea zonei euro, cu condiţia ca aceasta să nu ameninţe solvabilitatea proprie. "

 

Aici se află principalul obstacol a oricărei soluţii “economice" a crizei: în loc să rezolve criza datoriei suverane, ajutoarele financiare au potenţialul de a o extinde de la ţările "periferice, spre centru.

 

De pe partea cealaltă a Atlanticului, oficialii administraţiei Obama au cerut ca europenii să organizeze o salvare masivă a băncilor printr-un sistem asemănător programului american TARP. Motivaţia pentru astfel de apeluri este frica că un faliment european major ar avea un impact grav asupra băncilor şi caselor financiare din SUA, care trebui să plătească credite default swap pentru datoria europenă.

 

Fostul adjunct al Secretarului american al Trezoreriei, Roger Altman a pledat şi el pentru un "TARP european." Acesta a susţinut într-un articol publicat zilele trecute de Financial Times , că un plan de salvare a băncilor organizat de Franţa şi Germania ar fi o şansă "de aur care ar răscumpăra credibilitatea pierdută a liderilor europeni." Ei ar trebui să "aplice planul de intervenţie bancar din America " şi să se asigure că "se aplică un echivalent fiscal foarte puternic."

 

Daniel Gros, director al Centrului pentru Studii Politice Europene care îşi are sediul la Bruxelles, s-a grăbit să remarce că crizele financiare din SUA şi Europa au o formă diferită. Programul TARP din SUA a fost lansat pentru a salva băncile după ce acestea au suferit pierderi în domeniul imobiliar şi cel de asigurări.

 

"Băncile europene se află astăzi în dificultate, deoarece a scăzut valoarea obligaţiunilor guvernamentale pe care ele le deţin. Guvernele lor nu le ajută, deoarece băncile şi guvernele din regiune sunt atât de strâns legate între ele, încât s-ar putea considera că au o foaie de bilanţ comună. Recapitalizarea ar însemna doar o schimbare a banilor dintr-un buzunar în altul. Acesta este motivul pentru care "un TARP european" nu va rezolva problema cheie din zona euro: pierderea încrederii în datoriile guvernamentale."

 

Gros a adăugat că un plan de salvare ar putea înrăutăţi situaţia dacă datoria publică va creşte.

 

Aceasta este, de asemenea, şi punctul de vedere al proeminentului economist german Hans-Werner Sinn, ale cărui opinii le reflectă pe cele ale secţiunilor puternice ale elitei conducătoare germane. Potrivit lui Sinn, "fondurile de salvare excesive" nu vor crea un “paravan de protecţie” în jurul guvernelor solvente din Europa, ci vor crea un "tunel de foc" care le va atrage într-o "mlaştină a datoriilor."

 

Indiferent de forma finală, orice plan de salvare care va fi adoptat nu va duce la o relansare economică. Acesta va fi mai degrabă însoţit de un atac profund împotriva clasei muncitoare, nu numai în Grecia şi în alte ţări îndatorate, ci în întreaga Europă.

 

Pe lânga conflictele din cadrul zonei euro, există şi îngrijorări că această criză va destabiliza întreaga Uniune Europeană. Descriind situaţia datoriei publice într-un articol la care a fost co-autor, fostul secretar de externe britanic David Owen a spus că criza a intrat într-o "fază foarte periculosă". El a cerut Marii Britanii, Suediei, Poloniei şi altor ţări non-euro să formalizeze poziţia lor prin crearea în cadrul Uniunii Europene a unui "grup non-euro".

 

Propunerea a fost gândită ca având un rol de consolidare constructivă a UE, ea este însă o dovadă în plus a dezintegrării sale.

 

Fragilitatea UE şi a zonei euro a fost subliniată în această săptămână şi de votul din parlamentul slovac. Aceasta a respins o creştere a capacităţii de creditare a EFSF de la 250 de miliarde de euro la 440 miliarde de euro. Decizia din Slovacia ar putea fi o acţiune fără urmări care va fi anulată după ce se va forma un nou guvern. Ea indică însă o nouă evoluţie: faptul că UE nu e unită datorită problemelor naţionale.

 

Burghezia europeană a prezentat UE şi moneda euro ca pe o cale de urmat pentru popoarele continentului, o cale care să pună capăt conflictelor care au izbucnit în prima jumătate a secolului al XX-lea. Întregul proiect s-a transformat însă într-un coşmar, aducând sărăcie, pericolul unei Europe balcanizate şi a războiului. Singura cale de urmat pentru oamenii muncii este lupta pentru răsturnarea Uniunii Europene, a băncilor şi corporaţiilor, precum şi înlocuirea lor cu Statele Socialiste Unite ale Europei.