Cuvântările miniştrilor de Finanţe prezenţi la reuniunea G20, care a avut loc weekendul trecut la Paris, au fost relativ optimiste. Realitatea este însă că nici această reuniune nu a reuşit să găsească o soluţie mai bună pentru datoria suverană europeană şi criza bancară, decât oricare dintre şedinţele şi reuniunile la nivel înalt, care au avut loc până acum.
Puterile non-europene majore, în frunte cu SUA şi Marea Britanie, au insistat ca ţările din zona euro să vină cu un plan pentru combaterea crizei financiare până la data summit-ul european programat pentru 23 octombrie şi să se pregătească pentru reuniunea liderilor G20 care va avea loc la 3 noiembrie.
Înaintea întâlnirii se vorbea de o posibilă creştere a resurselor Fondului Monetar Internaţional. Aceste resurse ar permite FMI să ofere sprijin mai mare sistemului financiar european. Statele Unite, Canada şi Marea Britanie s-au opus acestui plan. Secretarul american al Trezoreriei, Timothy Geithner, a spus că rezervele fondului, în valoare totală de aproximativ 390 de miliarde de dolari, reprezintă deja o "sumă substanţială."
Cancelarul Regatului Unit George Osborne a declarat jurnaliştilor că o creştere a finanţării din partea FMI nu poate reprezenta un "substitut pentru o acţiune întreprinsă de zona euro pentru a sprijini moneda proprie." Ministrul de Finanţe canadian Jim Flaherty a spus că accentul trebuie să fie pus pe "rezolvarea acestei crize de către europeni" şi nu pe întrebări mai putin importante, cum ar fi sporirea resurselor FMI.
Comunicatul emis după întâlnire conţinea un pasaj care cerea FMI-ului să găseasca "noi moduri" de a furniza lichidităţi pentru a preveni şocurile financiare sistematice, "bazându-se pe instrumentele şi facilităţile existente." Financial Times a observat că Geithner a indicat prin acest limbaj complicat faptul că SUA va sprijini intervenţia FMI "în cazul în care circumstanţele sunt cele potrivite" şi doar împreună cu "un angajament mult mai substanţial al resurselor europene", menţionând în acelaşi timp că FMI nu are nevoie de resurse noi.
Puterile europene susţin că au un plan cuprinzător, dar acesta nu a fost încă stabilit. Motivul constă în conflictele de interese economice şi politice care decurg din criza financiară. Există diviziuni nu numai între ţări, ci şi între marile bănci şi guverne.
Ultimul acord european, elaborat pe 21 iulie şi considerat a fi între timp complet inadecvat, a solicitat ca obligaţiunile bancare să preia 21 la sută din "reducerea" datoriilor din Grecia, ca parte a unui pachet de salvare global. Între timp, datorită agravării situaţiei economice a Greciei - în mare parte ca urmare a impactului măsurilor de austritate impuse prin planul de salvare propus de Germania - autorităţile germane fac presiuni pentru o cifră mai aproape de 50 sau chiar 60 la sută.
Franţa se împotriveste, deoarece băncile sale ar fi afectate în mod negativ în condiţiile în care acestea ar fi examinate şi declasate de către agenţiile de rating al creditelor.
Mai există apoi problema de recapitalizare a băncilor - adică injectarea cu capital mai mare pentru a compensa pierderea valorii activelor financiare, în special a datoriilor suverane pe care acestea le deţin.
Autorităţile germane fac presiuni ca acest lucru să aibă loc prin intermediul pieţelor private şi a guvernele naţionale, iar Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) să intervină doar în ultimă instanţă. Franţa este îngrijorată de faptul că orice altă injecţie de fonduri naţionale în sistemul bancar va afecta în mod negativ rating AAA al creditului său suveran. Ratingul este deja sub presiune ca urmare a faptului că S&P a subclasat în luna august ratingul de credit al SUA.
În plus, băncile şi reprezentanţii acestora au ridicat obiecţii cu privire la orice recapitalizare forţată. Cinci asociaţii bancare din Germania i-au trimis ministrului de Finanţe german Wolfgang Schäuble o “scrisoare furioasă” în care au insistat asupra faptului că orice evaluare a riscurilor trebuie să se bazeze pe conceptele actuale a cerinţelor de capital şi nu pe măsuri mai stricte planificate pentru viitor. Scrisoarea a declarat că “fabricarea unei slăbiciuni imaginare a sectorului bancar european prin înăsprirea artificială a cerintelor de capital nu poate fi în interesul pieţelor financiare.”
Josef Ackermann, directorul executiv al Deutsche Bank, a avertizat că, în loc să accepte fonduri de la stat el, ar prefera să vânda active pentru a stimula rata de capital a băncii. O astfel de mişcare ar duce la o înăsprire rapidă a pieţelor de credit şi la aprofundarea crizei financiare.
În conflict a intervenit şi Institutul Internaţional de Finanţe, un grup de lobby important pentru băncile şi casele financiare la nivel înalt. Director IIF, Charles Dallara, a lansat ideea de a redeschide acordul din 21 iulie, în scopul de a mări "reducerea" obligaţiunilor, declarând că "o afacere este o afacere." Întrebat despre aceste obiecţii, Comisarul European pentru Afaceri Economice şi Monetare, Olli Rehn, a declarat că acordul din iulie necesită o revizuire tehnică: "Noi nu redeschidem acordului, ci doar cerem reevaluarea acestuia."
Mărimea "reducerii" din Grecia nu este singura preocupare majoră a băncilor. Dallara a declarat, că solicitarea Autorităţii Bancare Europene ca băncile să alinieze valoarea pentru creditele datoriei suverane pe care le deţin la preţurile curente ale pieţei ar crea "riscuri majore." Astfel de măsuri ar pune presiuni pe pieţele datoriei din aceste ţări şi ar duce la o scădere a valorii obligaţiunilor lor. Acest lucru ar putea duce la un "cerc vicios ... în care capitalul intră prin uşa din faţă şi iese pe uşa din spate, în timp ce valoarea datoriei suverane rămasă pe foile de bilanţ ale băncilor ar scădea."
Comentariile lui Dallara au subliniat inutilitatea tuturor încercărilor de a rezolva criza financiară prin impunerea unor reglementări mai stricte pentru ăanci. Confruntate cu o astfel de perspectivă, ele răspund pur şi simplu prin ameninţarea cu unele măsuri care ar crea o criză şi mai profundă.
Nu există nici posibilitatea unei acţiuni comune din partea guvernelor. Reuniunea G20 a fost încă o demonstraţie a faptului că fiecare guvern acţionează în interesul intereselor corporative şi financiare "proprii".
Statele Unite au presat pentru o salvare, în scopul de a proteja interesele băncilor americane, care, deşi nu sunt foarte expuse la datoriile europene, vor suferi pierderi majore în cazul unui faliment, deoarece deţin credite default swap.
Marea Britanie este hotărâtă să apere interesele City of London - cândva cunoscută sub numele de Golful Guantánamo a sistemului financiar internaţional, deoarece practicile considerate ilegale în altă parte erau efectuat aici cu impunitate - împotriva oricărei reglementări care ar putea afecta activităţile sale. Nici puterile europene nu pot cădea de acord asupra unui plan, deoarece există interese conflictuale ale băncilor respective.
În ajunul reuniunii G20 de weekendul trecut, Financial Times a publicat un editorial intitulat "Readucerea spiritului din anul 2009".
"Starea economiei mondiale ar putea fi cu greu mai sumbră.Evoluţiile de pe pieţele de obligaţiuni, în special în cazul datoriilor suverane, provoacă multă nelinişte în rândul investitorilor. Tendinţele macroeconomice oferă asigurări puţine: datele privind ocuparea forţei de muncă din SUA şi Europa oferă loc pentru optimism reţinut. Chiar şi ratele de creştere economică a Chinei au fost afectate de încetinirea din comerţul mondial. Deciziile de afaceri sunt în aşteptare şi riscul unei duble recesiuni nu pare a mai putea fi evitat."
Reamintind acordurile încheiate la summitul G20 din aprilie 2009, editorialul a solicitat o altă doză a unor "eforturi constructive", insistând că numai "încrederea" ar mai putea "evita dezastrul" mondial. Încrederea a putut fi recâştigata înainte şi se poate fi recâştiga şi acum.
Acordurile au fost posibile în 2009, deoarece interesele puterilor capitaliste dominante au fost temporar aliniate. Însă doi ani şi jumătate mai tarziu, evoluţia crizei a intensificat conflictele inerente dintre ele.
Burghezia nu are răspuns la criza produsă de sistemul de profit, cu excepţia cazului în care aprofundarea sărăciei, austeritatea şi războiul sunt considerate o soluţie.
În timp ce reuniunea G20 era în plină desfăşurare, demonstraţiile Occupy la nivel mondial au subliniat unde se afla soluţia: în mobilizarea clasei muncitoare la scara internaţionala, în lupta pentru socialism, adică reorganizarea vieţii economice sub control democratic pentru a răspunde nevoilor sociale, nu profitului corporativ.