Secretarul american de stat Hillary Clinton a anunţat duminică solemn, că Washingtonul "susţine cu tărie" o investigaţie independentă a asasinării barbare a şefului demis al statului libian, Muammar Gaddaffi.

 

Ce anume vrea doamna Clinton să se ancheteze, ce ea nu ştie deja?

 

Gaddafi a fost capturat joi, în timp ce fugea din oraşul său natal, Sirte. În ultimele luni, Sirte a fost bombardat continuu de NATO şi s-a aflat sub un asediu brutal a aşa-numiţilor "rebeli". Aceştia au distrus oraşul şi au cauzat un număr nespus de mare de morţi şi răniţi în rândul civililor.

 

Convoiul lui Gaddafi, detectat de către avioanele de spionaj americane, a fost atacat mai întâi de un avion american de tip Predator, controlat prin telecomandă de la o bază aeriană din Nevada. Un avion american de supraveghere AWAC a chemat apoi avioane de luptă franceze. Acestea au aruncat două bombe de 500 de livre asupra vehiculelor cu care fugeau colonelul Gaddafi şi anturajul său.

 

Atacurile aeriene au făcut zeci de morţi şi l-au rănit pe liderul libian. El a fost apoi vânat de către NATO, sprijinită de "rebelii" care au acţionat împreună cu "consilierii" de la forţele speciale britanice SAS.

 

Ultimele momente ale lui Gaddafi au fost înregistrate într-o serie de videoclipuri mişcate, filmate cu telefoanele mobile ale atacatorilor. Ele îl arată pe Gaddafi rănit, strigând şi încercând să depună rezistenţă unei mulţimi de miliţieni frenetici care îl atacau. Gaddafi striga în acest timp "Allahu Akbar" - "Dumnezeu e cel puternic." Înainte de a fi aruncat pe platforma de lemn a unui vehicul, el este târât, lovit cu picioarele şi bătut până la sânge cu pumnii şi armele. Înregistrările arată un pistol care îi este îndreptat spre cap şi apoi trupul său pe trotuar, în timp ce sângele îi curge din ceafă.

 

Un membru al Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT), cu sediul în Benghazi, a declarat succint: "Ei l-au bătut foarte dur, iar apoi l-au omorât."

 

Întrebată de Christiane Amanpour de la ABC de "reacţia” sa faţă de imaginile hidoase filmate cu telefonul mobil, Clinton a răspuns: "Ei bine, Christine, e evident că nimeni nu vrea să vadă o fiinţă umană în această condiţie."

 

Declaraţiile lui Clinton au fost în mod clar bine exersate şi vizau asigurarea lumii de repulsia ei faţă de linşarea lui Gaddafi. În ceea ce priveşte "reacţia" ei, aceasta a fost revelată în ziua uciderii lui Gaddafi, atunci când ea a spus râzând unui reporter, "am venit, am văzut, el a murit."

 

Într-adevăr, cu doar 48 de ore înainte de linşarea lui Gaddafi, secretarul de stat american a zburat la Tripoli, unde a declarat că liderul libian trebui să fie "capturat sau ucis" cât mai curând posibil.

 

Acesta a fost cu greu un comentariu dezinvolt. Cele opt luni ale războiului SUA-NATO împotriva Libiei au fost purtate cu scopul de a "schimba regimul", de a-l înlătura pe Gaddafi şi de a instala un regim client, care să fie mult mai servil faţă de cererile Washingtonului, a aliaţilor săi din NATO şi a conglomeratelor energetice din Vest.

 

Folosind drept acoperire revoltele populare din ţările învecinate, Tunisia şi Egipt, Statele Unite şi aliaţii săi au întreţinut în mod deliberat confruntări armate în Libia şi apoi au oferit sprijin şi s-au asigurat de sancţiunile ONU pentru o intervenţie în Libia. Acestea au avut loc sub pretextul fals de a proteja vieţi omeneşti.

 

În cadrul acestui context "umanitar", ei au purtat un război aerian neobosit şi penal împotriva acestei ţări din Africa de Nord, ţară bogată în petrol. În tot acest timp, SUA/NATO au efectuat atacuri cu rachete şi atentate cu bombă direcţionate împotriva lui Gaddafi şi a familiei sale. Un atac cu rachete NATO asupra reşedinţei lui Gaddafi din Tripoli a ucis pe întâi mai pe unul dintre fiii lui Gaddafi şi trei nepoţi ai săi. Toate resursele tehnice americane şi cele ale NATO au fost utilizate în Libia într-un efort de a-l localiza şi omorî pe liderul libian.

 

Acesta nu a fost primul efort de acest gen. Henry Kissinger a dezvăluit în memoriile sale din 1969, că în cadrul guvernului american au avut loc discuţii cu privire la posibile acţiuni sub acoperire prin care Gaddafi ar putea fi asasinat. Această dorinţă venea în mare parte datorită naţionalismului arab radical practicat de Gaddafi, a interferenţei sale în controlul SUA-arab asupra politicilor OPEC privind petrolul şi închiderea celei mai mari baze aeriene a Pentagonului de pe continentul african. Administraţia Reagan a efectuat în 1986 un bombardament american asupra bazei lui Gaddafi aflată la Tripoli. În anii 1990, serviciile secrete din Marea Britanie au conspirat împreună cu elemente islamiste pentru a-l ucide.

 

În urma dizolvării Uniunii Sovietice, Gaddafi a încercat să se acomodeze cu Occidentul, renunţând la "arme de distrugere în masă" şi colaborând activ cu SUA în "războiul global împotriva terorii." Cu toate acestea, puterile imperialiste nu l-au iertat şi nu au uitat infracţiunile lui de la început.

 

Faptul că Hillary Clinton şi administraţia Obama cer o anchetă a uciderii lui Gaddafi depăşeşte cu mult cinismul. Este ca şi cum administraţia Eisenhower ar fi cerut o anchetă a asasinarii lui Patrice Lumumba sau Nixon ar fi cerut o investigare internaţională a morţii lui Salvador Allende.

 

Principala diferenţă este că, în acele zile, datorită operaţiunilor sale clandestine , CIA-ul era cel cunoscut sub numele de "Crima SA". Guvernul american îmbrăţişează acum deschis şi nestingherit asasinatul ca instrument principal al politicii externe.

 

În ultimele şase luni, Preşedintele Obama s-a perindat de trei ori prin faţa camerelor de televiziune pentru a anunţa omoruri ilegale. În luna mai a fost lichidarea lui Osama bin Laden. Acesta a fost împuşcat mortal de către trupele SUA în cadrul unor operaţiuni speciale, deşi era neînarmat. În luna septembrie a fost asasinat în Yemen, prin intermediul unei rachete Hellfire, un cetăţean american, Anwar al-Awlaki. Ucis în acel atac a fost şi un al doilea cetăţean american, Samir Khan. Acum, Obama a revendicat credit pentru linşarea lui Gaddafi.

 

Nenumăraţi alţii au fost ucişi în mod similar- însă cu mai puţin tam-tam - în Pakistan, Yemen, Somalia şi în alte părţi ale lumii. La două săptămâni după uciderea lui Awlaki, o racheta Hellfire a luat viaţa fiului sau de 16 ani, Abdulrahman. Ca şi tatăl său, acesta era cetăţean american născut în SUA. Acel atac, care a ucis şi alte opt persoane, majoritatea dintre ei minori, a trecut practic neobservat în mass-media americană.

 

În schimb, dezbaterile analiştilor mass-media se axează acum pe întrebarea dacă aceste "succese ale politicii externe" vor contribui la realegerea preşedintelui. Obama se va baza, probabil, pe palmaresul său de "asasin-şef" care aprobă "listele cu cei care trebuie să fie ucişi". Aceste liste sunt elaborate de un comitet secret, care a devenit în mod eficient o nouă ramură extra-constituţională a guvernului SUA.

 

Uciderea sălbatică a lui Muammar Gaddafi este emblematică pentru o politică externa plină de fărădelege şi violenţe. Elita conducătoare americană încearcă cu disperare să compenseze declinul economic al capitalismului american printr-o serie nesfârşită de războaie şi de provocări care vizează câstigarea controlului asupra unor resurse vitale şi a pieţelor.

 

Obama şi Hillary Clinton consideră pe drept motiv că nu au de ce să se teme de o anchetă efectuată de către Organizaţia Naţiunilor Unite sau Curţea Penală Internaţională privind asasinarea lui Gaddafi. Cu toate acestea, încercarea nesăbuită de a reimpune colonialismul în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord nu va rezolva, ci doar va aprofunda contradicţiile economice şi sociale insolubile ale crizei americane şi a capitalismului mondial.

 

Această criză aduce în lupta clasa muncitoare pe plan internaţional şi crează condiţiile pentru o reglare de conturi revoluţionară cu crimele imperialismului american.