Guvernatorul Băncii Angliei, Mervyn King, a încercat să explice decizia de săptămâna trecută prin care se extinde aşa-numita "relaxare cantitativă"- procesul prin care băncile centrale cumpără titluri de stat de pe pieţele financiare, în scopul de a reduce ratele dobânzilor pe termen lung. Comentariile sale indică o adâncire rapidă a crizei financiare globale şi creşterea consecutivă a tensiunilor internaţionale.

 

Indicând spre "vulnerabilităţile" care decurg din criza datoriilor din zona euro, King a declarat celor de la Sky News că Banca a fost determinată să treacă la acţiune datorită semnelor care indică un dezastru economic global. "Aceasta este cea mai gravă criză financiară pe care am văzut-o, nu doar din anii 1930 încoace, ci dintotdeauna."

 

Cuvântul "dintotdeauna" a atras cele mai multe comentarii. Există însă un alt aspect la fel de semnificativ al acestei remarci. King a insistat asupra faptului că, pentru a aborda criza economică mondială, trebuie să existe o "bunăvoinţă" a marilor puteri ale lumii de a "acţiona în interesul colectiv". În caz contrar, este doar o chestiune de timp până când vor reizbucni conflictele din anii 1930. Cu toate acestea, observaţiile sale cu privire la decizia Băncii Angliei au fost privite ca un vot de "neîncredere" faţă de autorităţile din zona euro, ceea ce a făcut necesar ca Marea Britanie să acţioneze pe cont propriu.

 

Într-un interviu publicat în Financial Times (FT), premierul britanic David Cameron a preluat ideea şi a cerut liderilor europeni să adopte o abordare "bazooka " pentru a furniza fonduri către băncile europene. El a cerut în acelaşi timp măsuri speciale pentru a proteja interesele Marii Britanii, deoarece ea nu este membră a Uniunii Europene. Atacând direct Germania, el a declarat pentru FT: "Eu nu încearc să-i fac să mute sectorul serviciilor noastre financiare la Frankfurt - acest lucru îl puteţi uita."

 

Tensiunile dintre SUA şi Europa şi Statele Unite şi China sunt, de asemenea, în creştere. Lucrul acesta a devenit evident la conferinţa de presă a preşedintelui Obama, care a avut loc la sfârşitul săptămânii trecute. Obama a insistat ca liderii europeni să ia măsuri pentru a face faţă crizei datoriei şi să pună capăt incertitudinii de pe pieţele financiare, "cel mai puternic vânt din faţă" care afectează economia Statelor Unite.

 

"Ei trebuie să acţioneze rapid", a spus el şi a cerut un plan de acţiune "foarte clar şi concret care să corespundă sarcinii". Planul trebuie să fie stabilit până la data următoarei reuniuni a G20, care va avea loc la începutul lunii următoare. Secretarul american al Trezoreriei, Timothy Geithner, a facut observaţii similare în cadrul Congresului.

 

Îngrijorarea cea mai mare a administraţiei Obama nu este impactul crizei mondiale asupra poporului american. Ea se teme că, dacă autorităţile europene nu pun în aplicare un plan de salvare a băncilor asemănător cu cel realizat în SUA în perioada 2008-2009, atunci falimentul Greciei sau al unei bănci - pentru care există un număr de candidaţi - va crea o criză majoră pentru sistemul bancar american.

 

Expunerea directă a băncilor americane la datoria suverană europeană este considerată a fi relativ scăzută. Acestea sunt însă vulnerabile la orice faliment datorită pieţei creditelor default swap. Băncile americane s-au scăldat în miliarde de dolari. Bank of America, de exemplu, a primit în 2010 9 miliarde de dolari pentru a oferi băncilor europene "asigurări" prin intermediul pieţei CDS-urilor. Altfel, băncile europene ar pierde dacă s-ar ajunge la faliment.

 

Suma exactă nu este cunoscută din cauza naturii tulburi a pieţelor instrumentelor financiare derivate. Însă conform laureatului la Premiul Nobel, economistul Joseph Stiglitz, băncile americane asigură aproape 50 la sută din obligaţiunile suverane europene prin credite default swap. Prin urmare, orice faliment din Europa ar duce la pierderi mari pentru băncile americane.

 

Când a venit vorba de China, Obama a fost chiar mai tăios. China, a spus el, a fost "foarte agresivă, folosindu-se de sistemul financiar în avantajul său şi în dezavantajul altor ţări, în special al Statelor Unite ale Americii."

 

Faptele spun însă altceva. Beijingul a continuat politica prin care a permis monedei sale să se aprecieze anual cu 5-6 la sută faţă de dolarul SUA. Mai mult decât atât, deoarece mai mult de jumătate din exporturile Chinei provin din prelucrarea componentelor importate din alte ţări, balanţele comerciale sunt în mare măsură lipsite de sens în condiţiile în care predomină reţelele de producţie, şi nu libera circulaţie a mărfurilor finite.

 

Există, de fapt, o relaţie inversă între denunţurile SUA la adresa Chinei şi poziţia Chinei în comerţul internaţional. În timp ce atacurile asupra Chinei au crescut în ultimii cinci ani, mai ales de la venirea la putere a administraţiei Obama, excedentul comercial al ţării a scăzut în aceasta perioadă de la 7-8 la sută - ca procent din produsul intern brut - până la nivelul actual, de aproximativ 1 -2 la sută. Aceste cifre demonstrează că belicozitatea crescândă a Statelor Unite provine din contradicţiile aflate cadrul structurii capitalismului american în sine şi a poziţiei sale în lume - aflată scădere - şi nu datorită "agresiunii" chineze.

 

Tensiunile nu există numai între blocuri continentale. Toate contradicţiile istorice care au explodat în Europa în prima jumătate a secolului al XX- lea ies, de asemenea, la suprafaţă. Într-o încercare recentă de a salva moneda euro, cancelarul german Angela Merkel a afirmat că istoria a demonstrat că ţările cu o monedă comună nu au dus război una împotriva celeilalte. "Acesta este motivul pentru care moneda euro este mult, mult mai mult decât doar o monedă comună" şi nu i se poate permite să eşueze. Ea a adăugat: "Dacă moneda euro cade, eşuează şi Europa." Însă pe parcursul lunii care a trecut de când au fost rostite aceste cuvinte, perspectivele monedei euro s-au înrăutăţit.

 

 

În luna mai 2010, când criza financiară din zona euro a a devenit vizibilă pentru public, preşedintele Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, a avertizat că este "cea mai dificilă situaţie" de la al Doilea Război Mondial încoace, poate chiar de la Primul Război Mondial încoace. El a indicat spre consecinţele politice enorme pe care le-ar avea prăbuşirea sistemului financiar european.

 

Între timp, atenţia este concentrată asupra reuniunii G20, acesta fiind momentul în care trebuie prezentată o soluţie definitivă. Devine însă tot mai evident faptul că nu mai există nici o măsură "economică" disponibilă.

 

Ziarul britanic Daily Telegraph a remarcat într-un editorial din 7 octombrie: "Cu mai puţin de doi ani în urmă, liderii mondiali se felicitau fericiţi pentru că au evitat greşelile din anii 1930 şi, prin asta, au evitat o depresie. Se pare însă că dificultăţile din 2008 au fost doar o avanpremieră a ceea ce avea să vină. Acum, când sistemul bancar european se afla din nou în pragul colapsului, există un sentiment cum că politicienii şi economiştii nu mai au opţiuni, că guvernele şi băncile centrale sunt neputincioase în faţa evenimentelor. Cavaleria cea mai bună a fost trimisă la luptă, dar s-a întors în zdrenţe. Arsenalul fiscal a fost epuizat, sprijinul oferit în ultimii doi ani de boom-ul de pe pieţele emergente - precum India şi China - pare să fie pe ultima sută de metrii. A rămas să ne apere doar mica puşcă a Băncii Centrale."

 

Epuizarea tuturor mijloacelor economice pentru depăşirea crizei mondiale înseamnă că politica va trece acum tot mai mult în prim-plan. Clasele conducătoare din fiecare ţară şi-au stabilit deja agenda: intensificarea reprimării clasei muncitoare astfel încât, una după alta, toate concesiile sociale ale secolului XX să fie luate înapoi. Acestora li se adaugă posibilitatea unui război comercial, a unui război valutar şi în cele din urmă, un conflict militar pe plan internaţional.

 

În această conjunctură a intervenit însă un factor nou - mişcarea clasei muncitoare internaţionale. Luptele revoluţionare din Egipt, protestele şi demonstraţiile din Europa şi acum mişcarea "Ocupaţi Wall Street-ul" care se răspândeşte în toată America anunţă o schimbare a raportului de forţe.

 

Fiind în imposibilitatea de a găsi o soluţie la criza sa socială, burghezia ameninţă să împingă omenirea spre o catastrofă. În tot acest timp devine clar că toate principiile fundamentale ale analizei marxiste a capitalismului global şi a contradicţiilor sale irezolvabile au fost verificate. Nu există nici o cale care să salveze actuala criză.

 

Lupte sociale mari sunt în curs de dezvoltare. În timp ce se străduiesc să îndeplinească cererile lor pentru egalitate socială reală şi să creeze o societate care să satisfacă nevoile umane, şi nu interesele distructive ale sistemului de profit, muncitorii şi tinerii din fiecare ţară se confruntă la nivel global cu acelaşi duşman.

 

Cea mai mare sarcină politică care apare acum este construirea unei noi conduceri revoluţionare a clasei muncitoare şi unificarea acesteia dincolo de graniţele naţionale, pe baza unui program socialist internaţional. Acesta este punctul de vedere al mişcării troţkiste din lume, a Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.