Prin falimentul Eastman Kodak anunţat joi dimineaţă, o altă corporaţie americană de renume caută protecţia instanţei pentru procedurile de insolvenţă. Falimentul Kodak este punctul culminant a două decenii de disponibilizări şi reduceri ale personalului care au transformat acest producător de echipamente fotografice, cândva de renume, într-o umbră a sa.
Ca întotdeauna, procedurile de intrare în insolvenţă vor fi utilizate de companie ca o oportunitate de a mări atacul asupra muncitorilor şi asupra celor câteva zeci de mii de pensionari, care se vor trezi cu beneficiile pentru sănătate reduse sau eliminate cu totul. La Kodak sunt angajaţi în prezent aproximativ 18.800 de muncitori. Din 2003 şi până acum au fost reduse 47.000 de locuri de muncă şi au fost închise 13 fabrici.
Dacă compania îşi va reveni din insolvenţă, ea va fi probabil mult mai mică şi "restructurată" pentru a asigura un profit suficient investitorilor săi majori.
Printre factorii imediaţi care au dus în ultimele decenii la declinul remarcabil al Kodak a fost incapacitatea sa de a concura în domeniul fotografiei digitale. Creşterea şi căderea sa reflectă nu doar criza unei singure companii, ci a capitalismului american ca un întreg.
Sediul central al Kodak se afla în Rochester, un oraș industrial din New York, şi a fost fondat în 1880. Acesta s-a dezvoltat rapid în prima jumătate a secolului XX şi a fost un pionier în domeniul fotografic de consum, concurând cu creşterea producţiei auto şi alte industrii de masă din Statele Unite. Kodak a dezvoltat primul film pe rolă, primul aparat de fotografiat protabil - o versiune care a fost disponibilă consumatorilor la preţul de 1 dolar - şi primul film color de 35 mm, inventat în 1935.
În 1927 la Kodak erau angajaţi 20.000 de muncitori. Numărul aceasta a crescut la 60.000 în 1946, la 100.000 în 1966 şi în 1973 la 120.000. Numărul angajaţilor a continuat să crească în anii 1980, deşi extinderea producţiei a fost înlocuită în mare măsură prin dobândirea de filialele diverse, cum ar fi imprimarea şi imagistica medicală. Ocuparea forței de muncă a atins apogeul de 145.300 în 1988. În doar două decenii, forţa sa de muncă a fost redusă cu aproximativ 83 la sută.
Pe la mijlocul anilor 1980, Kodak a primit concurenţă intensă de la producătorii de film din Asia, în special Fujifilm. În anii 1990 a pierdut tot mai mult din cota de piaţă în favoarea producătorilor de aparat de fotografiat digitale de la Canon, Sony şi Nikon. Reducerea vâzărilor, o urmare a incapacităţii sale de a vinde un număr suficient de acţiuni, a făcut compania să vândă secţiuni ale operațiunilor sale şi să închidă fabrici.
Indiferent de specificul Kodak, istoria sa este strâns legată de procesul de fabricație american ca un întreg. Numărul muncitorilor americani angajaţi în industria de fabricaţie a fost de aproximativ 10 milioane în 1940. Acesta a atins apogeul de creştere la aproape 20 de milioane către sfârşitul anilor 70. În ciuda creşterii populaţiei, numărul muncitorilor s-a prăbuşit sub 12 milioane, cum este astăzi.
Clasa conducătoare americană a răspuns la creşterea competiţiei globale prin organizarea, cu sprijinul sindicatelor, a unui atac feroce asupra clasei muncitoare din Statele Unite. Averile vaste acumulate în ultimele trei decenii nu au fost obţinute prin extinderea producţiei, ci prin speculaţie, jefuirea activelor corporative, desfiinţarea fabricilor, precum şi o scădere drastică a condiţiilor de viaţă ale majorităţii populaţiei.
Asaltul asupra clasei muncitoare continuă sub administraţia Obama. Orice încercare de a revigora producția în Statele Unite este legată astăzi de reducerea beneficiilor, eliminarea costurilor cum ar fi cele pentru îngrijirea sănătăţii pensionarilor şi reducerea salariilor muncitorilor, până la nivelul de sărăcie.
Este de notat faptul, că CEO-ul de la Kodak , Antonio Perez, este membru al Consiliului pentru Muncă şi Competitivitate condus de CEO-ul de la General Electric, Jeffrey Immelt. Consiliul, care constă în mare măsură din directorii unor corporaţii şi reprezentanţi ai AFL-CIO, a lansat miercuri un raport intitulat "Harta spre reînnoire.” Pentru creşterea ocupării forţei de muncă s-a recomandat dereglementarea forţei de muncă şi reducerea impozitelor pe profit ale corporaţiilor.
Modelul pentru acesta " redresare" a fost industria auto, care, sub conducerea administraţiei Obama şi a instanţelor judecătoreşti în procedura insolvenţei au redus salariile noilor angajaţi la jumătate, au redus beneficiile pensionarilor şi au eliminat zeci de mii de locuri de muncă. Doar o mică parte a locurilor de muncă din industria auto a fost recuperată, în timp ce profiturile pentru companii şi pentru investitori au crescut.
În conformitate cu un articol apărut miercuri în Financial Times , costurile de fabricație din SUA au scăzut în ultimul deceniu cu peste 10 la sută, cele din Japonia au înregistrat o creştere de 3 la sută, iar cele din Germania 41 la sută. Times l-a citat pe Chad Moutray, economistul şef de la Asociaţia Naţională a Producătorilor: " Mulţi dintre membrii noştri ne spun că uneori este mai ieftin să producem în SUA, deoarece costurile forței de muncă sunt mai scăzute." Administraţia a adoptat termenul de "insourcing" pentru a descrie acest proces.
Clasa politică a răspuns la criza economică prin transferul masiv de resurse înspre bănci şi respingerea categorică a oricărui program guvernamental care să prevină şomajul de masă. Obama a lăudat sătămâna trecută membrii consiliului pentru crearea locurilor de muncă şia insistat că "redresarea economică trebuie să fie accelerată de sectorul privat."
Declinul capitalismului american şi procesele sociale şi economice care sunt revelate în falimentul Kodak au creat condiții care duc la o "redresare economică" care este inexistentă pentru muncitori, dar care duce la o renaştere a luptei de clasă.