În romanul „1984”, George Orwell a inventat termenul „noulimbă” pentru a defini un limbaj încărcat ideologic care întoarce realitatea cu capul în jos. Cuvântul „tundere” folosit pentru reducerea datoriilor guvernului elen ar trebui adăugat la vocabularul noulimbii.
Ceea ce este prezentat public ca fiind „sacrificiul” pieţelor financiare şi o „renunţare” din partea creditorilor privaţi, care au cedat mai mult de jumătate din valoarea obligaţiunilor lor greceşti, este de fapt un cadou financiar făcut băncilor.
Aproape 86 la sută dintre creditori au fost de acord joi seară cu un schimb de datorii care nu va preveni falimentul statului grec. Falimentul va fi doar amânat, trecând costul unui asemenea faliment de la sectorul privat la cel public, căruia îi va reveni trei sferturi din datoria grecească.
International Swaps & Derivatives Association a hotărât vineri, pe baza faptului că unii deţinători privaţi de obligaţiuni au fost forţaţi să participe la schimbul de datorii, că restructurarea constituie un „eveniment de credit” şi a determinat plata a trei miliarde de dolari în credite default swap pentru obligaţiunile greceşti.
Acest lucru subliniază faptul că înţelegerea nu a rezolvat criza financiară europeană şi globală, ci a creeat premisele intensificării sale, începând cu un nou asalt speculativ asupra datoriei Portugaliei, Spaniei, Italiei sau chiar Franţei. „Tunderea” reduce datoria guvernului elen către creditorii privaţi cu maxim 107 de miliarde. În acelaşi timp, datoria greacă către creditorii publici creşte cu 130 de miliarde. Această sumă reprezintă cel de-al doilea pachet financiar al Greciei primit de la UE şi FMI. Cu toate că este deseori numit un „fond de salvare”, el nu reprezintă un cadou financiar, ci noi împrumuturi pe care Grecia trebuie să le restituie cu dobândă.
Bugetul elen, şi cu atât mai puţin populaţia Greciei, nu va beneficia de acest pachet de 130 de miliarde de euro. Acesta se va îndrepta mai degrabă către buzunarele instituţiilor financiare. 35 de miliarde de euro sunt destinate a fi un fel de „îndulcitor” pentru a determina creditorii internaţionali să accepte „tunderea”, 23 de miliarde sunt destinate salvării băncilor elene private, iar 35 de miliarde sunt alocate în garanţii către Banca Centrală Europeană, pentru ca aceasta să ofere în continuare lichidităţi băncilor greceşti. Restul banilor vor fi folosiţi pentru lichidarea împrumuturilor şi dobânzilor restante.
„Tunderea” nu va reduce datoria Greciei, ci o va mări. Până în anul 2020 este prevăzută reducerea datoriei totale la 120 de procente din PIB-ul Greciei. Aceasta se va realiza numai prin măsuri de austeritate care vor da înapoi cu câteva decenii standardul de viaţă al unei mari părţi a populaţiei.
Pe de altă parte, pentru investitorii privaţi, „tunderea” este o afacere bună. În schimbul obligaţiunilor elene care au fost tranzacţionate ultima oară la numai 30-40 la sută din valoarea lor nominală, ei vor primi obligaţiuni noi valorând aproximativ 50 la sută. Acestea sunt susţinute de garanţii internaţionale care asigură amortizarea şi plata lor.
Semnificaţia reală a „tunderii” nu este un secret printre experţi. În ediţia de joi a ziarului Financial Times, economistul american Nouriel Roubini spunea că ideea conform căreia „investitorii privaţi au acceptat pierderi semnificative în cadrul retructurării datoriei elene, în timp ce sectorul oficial scapă nesancţionat” este un „mit”.
Rubini concluziona: „Realitatea este că majoritatea câştigurilor din vremurile bune au fost privatizate, în timp ce majoritatea pierderilor au fost socializate”.
La aceeaşi concluzie a ajuns şi editorialul de vineri din Financial Times Deutschland : „Cei ce cred că implicarea creditorilor privaţi înseamnă o distribuire mai echitabilă a datoriei Greciei, se inşală. Nu investitorii privaţi sunt cei care plătesc cea mai mare parte a pachetului de salvare a Greciei; aceasta a fost lăsată pe seama sectorului public, adică a plătitorilor de taxe din Europa. Investitorii privaţi sunt mai bine deserviţi de această înţelegere decât de falimentul Greciei.”
Mulţi economişti privesc acum falimentul Greciei ca pe o chestiune de timp. Dar până când acesta se va materializa, investitorii financiari internaţionali, inclusiv milionarii greci, vor avea banii depozitaţi în siguranţă în altă parte.
Primii care vor plăti consecinţele falimentului vor fi cetăţenii eleni, cetăţenii care suferă deja din cauza reducerilor. Pierderile financiare vor împovăra şi bugetele acelor state, care garantează împrumuturile Uniunii Europene către Grecia. Aceste guverne se vor folosi de situaţia creată ca de o oportunitate pentru mai multe reduceri şi măsuri de austeritate, pentru a-şi îndeplini obiectivele stricte ale Pactului Fiscal, adoptat săptămana trecută de summitul Uniunii Europene.
„Tunderea” datoriei elene face parte din ofensiva internaţională împotriva clasei muncitoare, al cărei scop este redistribuirea masivă, de jos în sus, a venitului şi averii. Din 2008 încoace, din momentul în care fondurile de acoperire şi băncile au împins datorită speculaţiilor lor iresponsabile economia mondială la un pas de colaps, aceştia s-au folosit de criză pentru a distruge câştigurile sociale dobândite de clasa muncitoare de-a lungul ultimului secol. După ce s-au salvat din primejdie cu ajutorul a sute de miliarde de euro din bugetul public, ele au forţat ţările greu îndatorate să ia aceşti bani de la populaţie prin măsuri de austeritate.
Grecia ar trebui să servească drept exemplu. Uniunea Europeană şi guvernele care dau tonul la Bruxelles cer cu insistenţă şi mai multe măsuri de reducere a costurilor, deşi acestea vor aduce populaţia într-o sărăcie abjectă. Acelaşi scenariu este urmărit şi în Portugalia, Spania, Italia, Irlanda şi alte ţări cu probleme fiscale. Chiar şi în Germania, ţara cu cea mai mare putere economică din Uniunea Europeană, s-a creat un enorm sector al salariilor mici, iar disponibilizările masive cresc.
În timp ce standardul de viaţă al populaţiei s-a deteriorat, preţul acţiunilor a atins din nou niveluri record. Directorii financiari încasează sume enorme. Cei mai bine plătiţi 40 de manageri americani de la fondurile de acoperire au încasat anul trecut peste 13 miliarde de dolari.
Clasa mucitoare a Europei trebuie să se confrunte cu această ofensivă ca o forţă unită şi să-şi apere toate drepturile şi realizările din trecut. Muncitorii nu trebuie să permită să fie învrăjbiţi unul împotriva celuilalt, germanii împotriva grecilor, francezii împotriva spaniolilor. Ei trebuie să se rupă de partidele şi de sindicatele oficiale, care apără Uniunea Europeană, guvernele naţionale şi susţin programele de austeritate.
Drepturile democratice şi sociale cele mai elementare pot fi apărate doar pe baza unui program socialist îndreptat împotriva dictatelor capitalului financiar. Guvernele burgheze trebuie să fie înlocuite de guverne muncitoreşti care să reorganizeze radical viaţa economică, astfel încât ea să îndeplinească nevoile societăţii şi nu interesul pentru profit al aristocraţiei financiare. Uniunea Europeană trebuie înlocuită de Statele Unite Socialiste ale Europei.