Alegerile din Europa şi lupta împotriva austerităţii

De Alex Lantier
10 mai 2012

Rezultatul alegerilor din Europa a demonstrat profunda opoziţie populară faţă de măsurile de austeritate pe care capitalul financiar european şi american le-a implementat fără milă de la debutul crizei economice mondiale.

Această nemulţumire socială a dus la înfrângerea preşedintelui francez de dreapta, Nicolas Sarkozy, şi la victoria candidatului din partea Partidului Socialist(PS), Francois Hollande.

În Grecia, ţară care începând cu 2009 a fost ţinta principală a măsurilor de austeritate ale UE, a dus la respingerea celor două partide care au condus ţara de la căderea juntei militare în 1974: partidul social-democrat PASOK şi Noua Democraţie (dreapta). Procentele lor de vot au scăzut la 13,2 la sută, respectiv 18,9 la sută. Coaliţia stângii radicale(SYRIZA) şi-a triplat votul la 16,8 la sută, devenind cel de-al doilea mare partid din Grecia.

Prin votul lor, secţiuni largi ale clasei muncitoare şi ale clasei de mijloc au arătat că sunt în căutarea unei alternative de stânga la dictatura politică şi economică a capitalului financiar. Cu toate acestea, partidele care au avut de câştigat de pe urma orientării spre stânga a maselor nu au nicio intenţie să implementeze vreo reformă economică importantă, cu atât mai puţin să restructureze radical organizarea existentă într-un mod socialist.

În Franţa, Hollande a spus în mod repetat că va reduce bugetele pentru a respecta pactul fiscal al UE. El a declarat în faţa bancherilor din Londra că nu este ”un pericol” pentru ei şi a făcut referiri vagi la o politică de “creştere” economică în cadrul căreia anumite bănci şi industrii vor primi subvenţii. El a lăudat “modelul german” care a redus salariile şi a acordat mai multă “flexibilitate” muncitorilor. Pieţele financiare par a-l lua pe Hollande la cuvânt. A doua zi după alegerea sa, indexul francez CAC-40 a crescut cu 1,6 procente.

În această situaţie, anumite partide de “stânga” – inclusiv unele care pretind a fi “socialiste”, “anticapitaliste” sau “comuniste” – joacă un rol trădător. Faptul că pretind a fi critici ale politicilor băncilor este o fraudă. Trăgându-se din şi reprezentând secţiuni influente ale clasei de mijloc, care în ceea ce privesc interesele lor economice şi afinităţile culturale e identifică cu elitele conducătoare, ele încearcă să blocheze orice concurenţă reală faţă de UE, euro şi alte instituţii ale capitalismului european.

În Franţa, Hollande a ajuns la putere cu sprijinul unor astfel de partide, inclusiv a Frontului de Stânga a lui Jean-Luc Melenchon, care în cadrul alegerilor din Franţa a câştigat 10 la sută din voturi, şi a Noului Partid Anticapitalist. Acestea au cerut să i se acorde sprijin necondiţionat lui Hollande.

În Grecia, liderul SYRIZA, Alexis Tsipras, a declarat că partidul său caută “un New Deal” asemănător cu cel făcut de Roosevelt şi o anumită modificare a termenilor privind salvarea băncilor care au fost impuşi Greciei. “Noi nu suntem împotriva monedei euro, dar ne opunem politicilor urmărite în numele monedei euro”, a declarat el.

Astfel de comentarii expun caracterul de clasă al acestor partide. Ele acceptă sistemul politic şi economic capitalist care a adus numai dezastru pentru clasa muncitoare. Veniturile din Grecia au fost reduse aproape la jumătate, şomajul s-a triplat şi afectează între timp mai mult de 50 la sută din tineri, iar sărăcia şi numărul celor care nu mai au o locuinţă sunt în creştere.

Aceste partide sunt dedicate păstrării UE, a monedei euro şi a capitalismului european. Dacă fac propuneri, acestea sunt vise ale unor politici a la Roosevelt şi combină cereri prosteşti pentru reforme simbolice cu tipărirea inflaţionistă a banilor. Ele se opun luptei pentru putere şi pentru perspectivele unor guverne muncitoreşti în Europa şi în lume, evitând punerea în practică a unor politici socialiste.

Ele întâmpină însă două mari obstacole: realitatea unei crize capitaliste la nivel mondial şi puternicele interese de clasă ale aristocraţiei financiare. În mijlocul unor pieţe mondiale aflate în scădere şi a luptei pentru forţă de muncă ieftină, burghezia din diferitele ţări europene va cădea de acord asupra unei politici comune doar dacă prin aceasta reuşeşte să arunce criza pe spatele muncitorilor.

Clasa muncitoare a avut deja experienţe crunte cu politicile “de stânga” ale clasei de mijloc aflată la guvernare, în special între anii 2006-2008 sub guvernul italian a primului ministru Romano Prodi, care aparţinea Rifondazione Communista. Rifondazione a sprijinit, asemeni partidelor de dreapta, aceleaşi atacuri împotriva clasei muncitoare: reducerea pensiilor şi a salariilor şi intervenţiile din Afganistan şi Liban.

În mijlocul unei crize a capitalismului mondial care se intensifică, politicile partidelor de pseudo-stânga care se alătură astăzi guvernelor nu pot fi decât chiar mai reacţionare.

O schimbare socială importantă nu poate avea loc dacă nu i se pune capăt puterii politice a burgheziei şi dacă economia nu este luată de sub conducerea sa. Acest lucru necesită o strategie şi o perspectivă internaţională care să unească clasa muncitoare într-o luptă pentru a învinge capitalismul.

Muncitorii trebuie să refuze să facă orice sacrificiu în numele UE, a politicilor sale bugetare şi a monedei euro. Departe de a conduce Europa spre o prosperitate mai mare şi la pace, aceste instituţii au devenit forumuri ale burgheziei naţionale care încearcă să depăşească diferenţele majore dintre ele ruinând clasa muncitoare.

Sarcina istorică a proletariatului nu este aceea de a reforma şi de a renegocia proiectul UE, ci mobilizarea internaţională a întregii clase muncitoreşti europene într-o luptă pentru răsturnarea UE şi pentru crearea Statelor Socialiste Unite ale Europei.