Română

75 de ani de la masacrul Memorial Day

La data de 30 mai 1937, sărbătoarea americană Memorial Day, poliţia din Chicago a deschis focul asupra muncitorilor neînarmaţi. Aceştia participaseră în timpul grevei "Little Steel" la o demonstraţie împotriva Republic Steel. Zece persoane au fost ucise şi alte zeci rănite. Majoritatea muncitorilor au fost împuşcaţi în spate, în timp ce încercau să fugă. Alţi 28 au fost răniţi de bastoanele poliţie , 9 au rămas cu handicap pe viaţă.

 

După masacru, președintele Franklin Delano Roosevelt - un democrat şi aparent un "prieten al muncitorilor" - a refuzat să condamne crimele sau să intervină în grevă în favoarea federaţiei muncitorilor din industria de oțel, cu toate că fostul Comitet pentru Organizaţia Industrială(CIO) îl sprijinise la alegerile din 1936. (Anul următor, CIO a fost transformat în Congresul Organizațiilor Industriale). În treacăt, Roosevelt a comentat doar, că marea parte din vină pentru violenţe le aparţine muncitorilor.

 

Muncitorii din industria oțelului cereau recunoașterea sindicatului lor, a Steel Workers Organizing Committee (SWOC), care a devenit în 1942 United Steel Workers of America (USW). SWOC a făcut parte din CIO, care s-a rupt cu ceva timp înainte de American Federation of Labor (AFL). Timp de decenii, AFL, o federație dominată de “sindicatele de creaslă”, a sufocat eforturile de a organiza muncitorii din marile industrii.

 

Oficialii sindicatului care conduceau SWOC negociaseră cu câteva luni înainte de începerea grevelor un salariu şi recunoașterea sindicatului cu Big Steel Company, cea mai mare companie de oţel din America. Aceştia au sperat să îi forţeze astfel pe mai micii producătorii -Republic Steek, Betleem Steel, Youngstown Steel and Tube, National Steel, Inland Steel și American Rolling Mills ("Little Steel") - să li se alăture.

 

Cele mai multe dintre întreprinderile Little Steel au luptat cu înversunare împotriva sindicatului. Un istoric a declarat, că în timpul pregătirilor din 1933-1937 pentru violenţa împotriva muncitorilor, întreprinderile producătoare de oţel au cumpărat mai multe gaze producatoare de greaţă decât armata americană.

 

Producătorii de oţel urmăreau modelul relaţiilor industriale care au prevalat în SUA începând cu anii 1870. Acesta a fost o perioadă dominată de masacrări ale lucrătorilor, utilizarea spionilor şi a turnătorilor în cadrul companiilor , interdicţii legale şi violenţă împotriva clasei muncitoare. Masacrul Memorial Day este un memento al cruzimii clasei capitaliste americane şi a luptelor crude şi sângeroase ale muncitorilor pentru realizarea unor reforme de bază.

 

Lecţia cea mai critică învăţată din acest eveniment este importanţa politicii, a perspectivei şi a liderilor în lupta pentru emanciparea clasei muncitoare.

 

Masacrul Memorial Day şi discursul pe care Roosevelt l-a ţinut o lună mai târziu a expus perspectiva falimentară a politicii CIO - anti-socialism, naţionalism şi subordonarea clasei muncitoare faţă de Partidul Democrat.

 

CIO a luat fiinţă ca răspuns la escaladarea puternică a clasei muncitoare industriale în timpul Marii Depresiuni. Neliniştea a început în din 1934 cu greve generale în Minneapolis, Toledo şi San Francisco. În 1936 și 1937 au avut loc sit-in-uri care au erupt în fabricile auto din Michigan şi s-au răspândit în toată industria auto din America de Nord şi la alte industrii, conducând la consolidarea şi creşterea Sindicatului United Auto Workers (UAW).

 

În toate aceste greve, dar şi în marea majoritate a luptelor din anul 1930 - care au început simultan cu tulburările revoluţionare din Franța și Spania - socialistii şi muncitorii cu atitudine socialistă au jucat un rol decisiv. La fel a fost cazul şi în industria oţelului, unde un grup numit mişcarea Rank-and-File apărut încă din 1933 a luptat împotriva perspectivei de faliment a AFL.

 

La începuturile sale, liderii CIO - John L. Lewis de la United Mine Workers (UMW) şi Sidney Hillman de la Amajgamated Clothing Workers din America (ACWA) - au încercat să orienteze mişcarea sindicală industrială departe de socialism şi într-o alianță cu Partidul Democrat. Ei au fost ajutaţi de Partidul Comunist stalinist din SUA care l-a sprijinit pe Roosevelt ca parte a politicii contrarevoluționare, politică ce le era dictată de Moscova.

 

Această perspectivă era deja învechită pe timpul masacrului Memorial Day. Sit-down-ul de la sfârşitul anului 1936 şi începutul anului 1937, care a asigurat recunoașterea UAW la uzinele General Motors și Chrysler, a fost punctul de vârf al CIO. US Steel a recunoscut SWOC-CIO pentru că dorea să evite luptele explozive care au zguduit cu luni înainte Detroit-ul și Flint şi care a adus rivalilor săi beneficii pe pieță.

 

Până la intrarea SUA în al Doilea Război Mondial nu au mai avut loc mişcări majore. Atunci, atât CIO cât şi AFL şi-au oferit serviciile lui Roosevelt şi burgheziei americane promiţând ca pe durata războiului să nu mai facă face greve. Acesta a fost momentul când CIO a organizat “Little Steel” și Ford Motor Company. Sudul ţării, în care practic nu existau sindicate şi unde domina separarea rasială şi dominaţia Partidului Democrat, a rămas neatins.

 

Troțki, care observa aceasta evoluție din America din exilul său final din Mexico City, era conştient de potenţialul răscolalelor muncitoreşti, dar şi de capcanele politice care le erau pregătite acestora de către birocraţi.

 

“Ascensiunea CIO este o dovadă incontestabilă a tendinţelor revoluţionare din cadrul clasei muncitoreşti", scria el în 1940. "Cu toate acestea este important şi demn de menţionat faptul, că noua organizaţie sindicală "de stânga" a căzut la scurt timp după ce a fost fondată în îmbrăţişarea de fier a statului imperialist. Lupta dintre între sindicatul vechi şi cel nou este în mare măsură o luptă pentru simpatia şi sprijinul lui Roosevelt şi a cabinetului său."

 

Troțki a văzut că CIO poartă în sine, chiar de la înfiinţarea sa, sâmburii distrugerii sale. Această perspectivă a fost justificată în întregime.

 

Imediat după război, sindicatele s-au mutat brusc spre dreapta. După valul de greve masive din 1945-1946 - cel mai mare din istoria SUA - CIO a lansat o vântoare anti-comunistă şi a eliminat din rândurile sale socialiştii, muncitorii militanţi şi organizatorii care au condus marile lupte din 1933-1937. În acest fel, Federația Sindicală a demonstrat definitiv că în ţară apăra capitalismul şi că sprijină politica Războiului Rece al imperialismului american din străinătate. Pe această bază reacţionară CIO s-a reunit cu sindicatul de afaceri" AFL în 1955.

 

Contractul "social corporatist" elaborat de şefii sindicatului, de corporaţii şi ambele partide de afaceri la sfârşitul anului 1940 putea fi susţinut atâta timp cât industria americană domina pieţele mondiale. Acesta se baza pe apărarea profitului privat şi pe sprijinul acordat imperialismului în străinătate. Sindicatele au obţinut în schimb locuri la masa tratativelor, iar muncitorii câştiguri materiale limitate Însă când supremaţia industriei americane a fost zdrobită în anii 1970 și 1980, AFL-CIO s-a transformat într-un instrument corporatist care a impus concedieri în masă, reduceri salariale şi un ritm mai alert de muncă.

 

În septembrie 2008, după accidentul de pe Wall Street şi începutul prăbuşirii la nivel global a sistemului capitalist, această politică axată împotriva clasei muncitoare a ajuns la o nouă etapă. Astăzi, sindicatele - transformate complet în entităţi de afaceri care furnizează muncă ieftină pentru corporaţii în schimbul unor profituri, pentru care muncesc alţii - colaborează la o contrarevoluţie socială care vizează înlăturarea tututor câştigurilor realizate de clasa muncitoare în luptele din secolul trecut.

 

Alegerile prezidențiale din 2012 vor da sindicatelor ocazia de a da mai mulţi bani ca niciodată pentru a alege un preşedinte, pe Barack Obama, care, spre deosebire de Roosevelt în anii 1930, nu are nicio legătură cu reforma socială. Obama a dat trilioane de dolari celor de pe Wall Street, a redus salariile lucrătorilor auto şi a condus un atac profund asupra educaţiei publice şi a altor servicii publice de bază.

 

Lecţia finală extrasă din masacrul Memorial Day este că muncitorii nu pot acorda încredere partidelor sau politicienilor care fac parte din clasa conducătoare. Ei trebuie să construiască un partid propriu care să lupte pentru interesele clasei muncitoare. Acest lucru înseamnă o luptă pentru a pune capăt sistemului capitalist şi pentru reorganizarea vieții economice pe baza unor nevoi sociale, nu a profitului privat - adică pe o bază socialistă.

 

Aceasta este perspectiva Partidului Egalităţii Socialiste care îi are pe Jerry White şi Phyllis Scherrer drept candidaţi pentru alegerile prezidențiale din 2012. Îndemnăm toţi muncitorii şi tinerii care sunt în căutarea unui mod de a lupta împotriva şomajului, sărăciei şi războiului să sprijine activ campania noastră electorală, să studieze programul nostru şi să ia decizia de a se alătura SEP.