Criza Uniunii Europene (UE) şi a monedei sale comune, euro, a adus în prim-plan necesitatea unei mişcări independente a clasei muncitoare împotriva UE şi a sistemului capitalist pe care acesta îl susţine. Experienţele din ultimii doi ani din Grecia, Italia, Spania, Portugalia și Irlanda, ţări în care muncitorii au efectuat în mod repetat proteste de masă și greve împotriva măsurilor de austeritate, arată falsitatea afirmaţiei, că presiunile de masă pot schimba politicile UE şi ale elitelor de guvernământ din Europa.
Politicile de austeritate dictate de cancelarul german, Angela Merkel şi fostul preşedintele francez Nicolas Sarkozy au săracit straturi largi ale populaţiei din Grecia şi din multe alte ţări profund îndatorate din Europa de Sud, în timp ce au intensificat datoria şi criza bancară. Datoriile din Grecia, prinsă în recesiune pentru al cincilea an consecutiv, au crescut de la 250 de miliarde de dolari în 2008 la peste 350 de miliarde de dolari.
Recentele propuneri ale preşedintelui Barack Obama şi a nou alesului preşedinte francez Francois Hollande, de a modifica politicile de austeritate din Europa prin creşterea dimensiunii planurilor de salvare bancare nu ofera nimic clasei muncitoare. Programele avansate într-un mod din ce în ce mai disperat în cadrul negocierilor între marile puteri europene includ cerinţe suplimentare pentru reduceri ale bugetelor şi noi atacuri asupra drepturilor sociale ale muncitorilor.
Criza a expus falimentul elitelor financiare care guvernează Europa şi eşecul sistemului capitalist. Singura forța socială care poate oferi un răspuns progresiv la criza euro este clasa muncitoare. Forţa sa industrială şi socială trebuie să fie mobilizată într-o luptă internaţională împotriva Uniunii Europene şi a guvernelor sale burgheze. Acestă forţă trebuie bazată pe lupta pentru stabilirea puterii muncitorilor, răsturnarea capitalismului şi dezvoltarea socialismului în toată Europa şi la nivel internaţional.
Forţele "de stânga" ale micii burghezii, care încearcă să subordoneze muncitorii sub diferitele clase conducătoare, constituie un obstacol critic la dezvoltarea unei mişcări masă independente a clasei muncitoare. În prezent, reprezentantul şef al acestor forţe din Europa este Coaliţia Stângii Radicale (SYRIZA) din Grecia şi liderul său, Alexis Tsipras.
Conform sondajelor, la alegerile din 17 iunie SYRIZA ar putea deveni cel mai puternic partid, iar Tsipras ar putea deveni prim-ministru. Acest lucru s-ar putea întâmpla deoarece alegătorii caută o alternativă la partidele care au guvernat anterior şi care au instituit măsuri de austeritate dictate de Uniunea Europeană. SYRIZA urcă în sondaje datorită afirmaţiilor sale că respinge acordurile pe care Grecia le-a încheiat cu UE, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional şi pentru că doreşte stoparea măsurilor de austeritate.
SYRIZA nu este un partid revoluționar. Acesta este un partid al micii-burghezii ale cărui politici sunt ostile faţă de mobilizarea politică independentă a clasei muncitoare.
Partidul încearcă să limiteze mânia legată de atacurile sociale, în timp ce plasează luptele muncitorilor sub dominaţia birocraţiei sindicale. Sindicatele au lucrat îndeaproape cu guvernele anterioare din Grecia care au efectuat atacuri devastatoare asupra muncitorilor. Syriza funcţionează ca un instrument pentru a subordona clasa muncitoare clasei de guvernământ elene, instituţiilor europene şi capitalismului.
Atunci când Tsipras se adresează presei internaţionale şi nu electoratului grec, el explică clar, că odată ajuns la putere, partidul său va face ceea ce este necesar pentru a satisface pieţele financiare. SYRIZA speră să efectueze un program care să combine planurile de salvare pentru unele bănci şi corporaţii cheie cu măsuri de austeritate împotriva clasei muncitoare.
Tsipras a spus în mod repetat, că SYRIZA încearcă, mai presus de toate, să menţină Grecia în UE. Acesta nu doar că va accepta "reformele" structurale - care au redus deja salariile și au eliminat zeci de mii de locuri de muncă – dar va fi de acord şi cu plata datoriilor ţării sale. În ultimii doi ani, UE a folosit Grecia ca punct de plecare pentru impunerea măsurilor sale de austeritate.
Într-un interviu cu Der Spiegel, Tsipras l-a numit pe Hollande "o sursă de speranţă" şi a susţinut propunerile preşedintelui francez pentru imprimarea mai multor bani de către Banca Centrală Europeană şi introducerea euro obligaţiunilor. El a lăudat în mod repetat politicile lui Obama, făcând apel la liderii europeni să adopte politici asemănătoare New Deal-ului încheiat de Franklin Roosevelt în perioada marii depresiuni din SUA.
Aceste comparaţii ridicole servesc doar pentru a promova iluziile, că criza din Grecia poate fi rezolvată prin manipularea politicii Uniunii Europene. Obama a afectuat atacuri brutale asupra locurilor de muncă şi a salariilor din SUA şi a respins orice politici de reformă pentru a atenua suferinţa care rezultă din şomajul în masă şi reducerile de buget. Dezintegrarea vastă a capitalismului american este reflectată în absența oricărui grup din cadrul conducerii politice a SUA care să fie în favoarea unor reforme sociale. Capitalismul grec nu dispune de resursele necesare pentru a realiza politici de reformă aşa cum existau acestea într-o epocă anterioară.
În mijlocul escaladării crizei capitaliste, pe ordinea de zi apar lupte de clasa amare. În cadrul acestora, partidele micii burghezii, cum este SYRIZA, se vor confrunta cu clasa muncitoare nu ca un aliat, ci ca un inamic.
Tsipras a admis că SYRIZA se afla în negocieri secrete cu oficiali de top pentru a pregăti măsuri de urgență în cazul în care UE elimină Grecia din zona euro, însă a refuzat să spună despre ce este vorba. Săptămâna trecută el s-a întâlnit cu comandamentul armatei elene şi a cerut întărirea forțelor armate.
Pericolul principal este, ca partidele cum sunt SYRIZA şi straturile sociale pe care el le reprezintă în clasa de mijloc mai bogată, dar şi în cadrul birocraţiei de stat şi în cea sindicală, vor dezorganiza şi bloca luptele clasei muncitoare împotriva pericolelor aflate în creştere: colapsului economic şi dictatura.
Acest fapt subliniază necesitatea unei lupte politice sistematice împotriva acestor tendinţe de pseudo-stânga. Clasa muncitoare nu poate avansa fără a lupta împotriva lor. Ea se confruntă cu sarcina de a construi un nou partidul revoluționar în Grecia şi în întreaga Europă. Acest partid va uni clasa muncitoare într-o luptă împotriva instituţiilor UE şi pentru Statele Socialiste Unite din Europa. Acest partid nu poate fi decât Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.