Criza datoriilor din Grecia marchează o nouă etapă a recesiunii globale declanșate de prăbușirea băncii de investiție americane Lehman Brothers în 2008. Peste tot în lume, guvernele au reacționat oferind  trilioane băncilor roase de datorii, pentru a evita o prăbușire financiară completă. Făcând muncitorii să plătească pentru salvarea băncilor, aceste guverne acționează în numele capitalului financiar. Încercarea lor de a întoarce standardele de viață ale muncitorilor cu câteva generații va duce la o escaladare colosală a conflictului de clasă în Europa și peste tot în lume. Așa cum avertiza agenția de rating a creditelor Moody’s într-un raport emis pe 15 martie, măsurile pe care guvernele vor fi nevoite să le adopte pentru a menține încrederea marilor investitori globali „vor necesita inevitabil ajustări fiscale de o asemenea magnitudine încât, în unele cazuri, vor pune la încercare coeziunea socială.” În mod semnificativ, declarația Moody’s se afla într-un raport care avertiza că nivelul datoriilor în Statele Unite erau periculos de mari.

În acest context internațional, devine evident faptul că cele mai puternice instituții bancare globale au ales în mod strategic Grecia pentru a oferi un exemlu pentru întreaga clasă muncitoare europeană. Grecia, cu economia sa mică – un pic peste 2% din totalul Uniunii Europene - și gradul mare de îndatorare, s-a dovedit a fi o țintă ideală.

Șeful Băncii Centrale Europene Jean-Claude Trichet a anunțat oprirea măsurilor de stimulare pe 3 decembrie.  Anterior acestei date, Banca Centrală Europeană dăduse peste 500 de miliarde băncilor pentru a putea împrumuta guvernele și industriile fără riscuri. La numai câteva zile după declarația lui Trichet, firmele financiare au început să coboare indicele de credit ale Greciei, Portugaliei și Spaniei iar băncile au început să oprească împrumuturile. Potrivit Financial Times, intenția era „de a arunca Grecia într-o austeritate de tip irlandez.” Guvernul irlandez trecea pe atunci un pachet de austeritate, formulat în martie 2009, pe fondul unui val de greve și proteste.

Investitorii internaționali au crescut dobânzile pentru datoria Greciei și au speculat împotriva euro. Birocrați din Bruxelles, Berlin și Paris s-au năpustit asupra Atenei pentru a cere reduceri draconice. Aceleași guverne europene care dăduseră fiecare propriilor bănci sute de miliarde peste noapte în 2008 au insistat că nu există bani pentru deficitul bugetar de 30 miliarde al Greciei, care trebuia acoperit în întregime pe seama muncitorilor.

Pentru acest scop, se bazau în întregime pe colaborarea lașă a guvernului grec. Primul ministru grec, Georgios Papandreou, ales în octombrie 2009, a renunțat rapid la cinicele sale promisiuni de campanie despre „atacarea acestei concentrații uriașe de putere care a creat inegalități uriașe.” El a solicitat angajatorilor și sindicatelor să negocieze reducerile ce vor fi impuse muncitorilor. Pe 27 decembrie, a trecut un buget de austeritate care reducea cheltuielile sociale cu 10%, în principal prin tăieri de la Sănătate.

În ianuarie, pe măsură ce costurile lor de împrumut au crescut o dată cu cele ale Greciei, primul ministru social democrat al Spaniei, Jose Luis Zapatero și primul ministru Jose Socrates al Portugaliei au realizat planuri pentru reducerea salariilor, pensiilor și a serviciilor publice.

În februarie, pe fondul discuțiilor despre o posibilă salvare a Greciei de către Fondul Monetar Internațional (IMF) sau Uniunea Europeană, Papandreou s-a deplasat  în capitalele europene, unde a asigurat pe politicieni și bancheri că Atena le va îndeplini cererile. Pe 16 februarie, întrunirea europeană a miniștrilor de finanțe a ordonat guvernului grec să ofere UE și Băncii Centrale Europene(ECB) rapoarte regulate despre deciziile parlamentului grec și despre progresul programului său de austeritate. 

Atena a trecut un nou program de austeritate pe 5 martie. A redus salariile bugetarilor cu 10%, a înghețat pensiile și a trecut creșteri regresive al taxelor pe combustibil, alcool și țigări pentru a reduce deficitul cu alte 4,8 miliarde. În pofida agresivității lor, aceste taxe sunt considerate a fi ineficiente. Financial Times nota : „În mod pervers, ar putea la fel de bine să facă ținta deficitului greu de atins. În absența unei îmbunătățiri miraculoase a comerțului extern, o îndepărtare atât de mare și atât de rapidă a cererii va duce cu siguranță la contractarea economiei Greciei, lovind baza de taxare.”

Un atac pan european asupra clasei muncitoare

Mai mult decât tăierea cheltuielilor sociale și a deficitelor bugetare, scopul aristocrației financiare este să vadă dacă poate zdrobi opoziția clasei muncitoare. Scriind despre Grecia, Le Monde comenta că „există teama în cercurile financiare [că] guvernele pot ceda în fața presiunii sociale.” Muncitorii din toată Europa se confruntă cu planuri guvernamentale  de austeritate socială și, în cazul unei opoziții populare, cu amenințarea opririi împrumuturilor de către bănci.

Programul de austeritate al Irlandei servește acum ca model pentru toate celelalte.  Punctele sale principale includ tăierea salariilor bugetare cu 12 până la 22%, tăierea plăților sociale cu 4%, și creșterea taxelor pe carburant și a plăților medicale. 

Portugalia plănuiește reducerea deficitului de la 9,3 la 3% din produsul intern brut până în 2013 prin încetinirea drastică a creșterii salariale, reducerea pensiilor și a alte reduceri bugetare și prin privatizarea unor firme deținute de stat.

Spania intențioează să reducă cheltuielile cu 50 miliarde, să oprească angajările în sectorul bugetar, să crească vârsta de pensionare cu 2 ani și să crescă TVA-ul.

Franța a prezentat în februarie un program de austeritate pe 3 ani, ce va tăia 100 miliarde. Scopul său este de a reduce deficitul bugetar de la 8,2 la 3% din PIB și anunță noi reduceri ale pensiilor.

Și alte state europene se confruntă cu aceleași probleme ca și Grecia.  Italia, cu o economie de șapte ori mai mare decât cea a Greciei, deține cel mai mare nivel de îndatorare al Uniunii Europene – 116% din PIB.

Deficitul bugetar al Marii Britanii pe 2009 poate ajunge la estimările de 178 miliared de lire, sau 12% din PIB.

Germania – unde exporturile reprezintă 47% din PIB, comparativ cu 40% în China – a estompat temporar impactul crizei economice prin lucrul cu program redus subvenționat de stat. Criza se va face simțită însă cu atât mai mult în acest an. Bundesbank a calculat că deficitul bugetar va crește la 5% din PIB în 2010. Berlinul intenționează să reducă cheltuielile anuale cu 10 miliarde. Ținând cont de cheltuielile militare și de creșterea ratei dobânzilor la datorii, economiile nu pot veni decât din reduceri sociale.

Rolul Uniunii Europene

Criza datoriilor dezvăluie caracterul reacționar al Uniunii Europene.  Îngăimând cuvinte goale despre „economia socială de piață” a Europei, birocrații din Bruxelles acționează în mod direct ca instrumente ale marilor interese financiare.

Tensiuni naționaliste și speculații împotriva țărilor îndatorate al uniunii pun viitorul Uniunii Europene și al euro la îndoială. Unii economiști sfătuiesc Grecia să abandoneze euro, pentru a încerca să își recâștige competitivitatea internațională prin devalorizarea monedei naționale, aruncându-și în același timp, prin inflație, muncitorii în sărăcie. Alții sugerează ca Germania să înceteze a mai folosi euro, pentru a-și tăia legăturile cu țările îndatorate.

În trecut, Germania a susținut integrarea și expansiunea europeană prin mari contribuții financiare, calculând că ar fi o investiție profitabilă. Acum Germania este țara care vociferează cel mai puternic împotriva asistării financiare a Greciei.  Cu o aroganță nemaiauzită din perioada nazistă, secțiuni ale mediei germane au denigrat populația Greciei de coruptă și leneșă. În Grecia însăși, forțe naționaliste instigă la sentimente anti-germane, pentru a-și ascunde propriul rol în implementarea atacurilor asupra clasei muncitoare.

Suddeutsche Zeitung a rezumat atmosfera : „Euro trebuia să ducă Europa spre o nouă epocă de aur : creștere, slujbe, prosperitate.  Dar 12 ani după ce am spus la revedere mărcii germane e clar de-acum că promisiunile nu au fost îndeplinite... Uniunea monetară e mai desprinsă ca oricând de o uniune politică – din contră, duce la dezbinarea Europei.”

Băncile cer măsuri ce sunt opuse de majoritatea covârșitoare a  populației iar părți ale burgheziei europene contemplează abandonarea conducerii democratice. Să ne amintim că, acum nu mai mult de 35 ani toate cele trei țări luate acum în vizor de către bănci aveau regimuri autoritare. Între 1967 și 1974, Grecia era condusă de o brutală juntă militară, susținută de NATO. În Portugalia, dictatura fascistoidă fondată în 1926 nu a fost răsturnată decât în 1974, iar în Spania numai moartea lui Franco în 1975, 36 de ani de la sfârșitul Războiului Civil, a început tranziția de la dictatură fascistă la democrație burgheză de tip occidental.

Ofensiva clasei muncitoare și rolul sindicatelor

Clasa muncitoare a răspuns campaniei europene de austeritate prin greve de-a lungul continentului. În Grecia, două milioane de muncitori dintr-o populație de 11 milioane au luat parte la o grevă națională pe 24 februarie  - un procent al populației comparabil cu grevele din mai-iunie 1968 din Franța. O altă grevă pe 11 martie a oprit din nou mari părți ale țării. Sectoare importante ale economiei sunt paralizate zilnic de proteste și greve.

Muncitorii din alte țări europene vizate în mod direct de către bănci au luat parte la greve similare. În Portugalia, o jumătate de milion de muncitori au participat pe 4 martie la o grevă împotriva planurilor de austeritate ale guvernului. În Spania, aproximativ 200000 de muncitori au intrat în grevă  pe 23 februarie împotriva planurilor de a majora cu 2 ani vârsta de pensionare.

În a doua jumătate a lui februarie a început, de-a lungul Europei, o grevă în industria aviatică. În Germania, piloții Lufthansa au intrat în grevă, în Franța controlorii de trafic, iar în Marea Britanie echipajele de cabină au votat cu o majoritate uriașă în favoarea grevei.

Aceste acțiuni arată puternicele rezerve de furie de clasă împotriva reducerilor și de militantism care se dezvoltă în clasa muncitoare, cu toate că ele cresc în absența unei conduceri politice. Caracterul internațional al valului de greve subliniază unitatea obiectivă al intereselor clasei muncitoare. Grevele s-au răspândit în întreaga Europă, iar ele au avut loc în cadrul creșterii militantismului clasei muncitoare americane – în special protestele educației din 4 martie, centrate pe coasta de vest a Statelor Unite. 

Răspândirea rapidă a grevelor a fost oprită numai de către sindicate, care au făcut tot ce le-a stat în putere pentru a preveni și a îngrădi protestele. După votul în favoarea grevei, sindicatul British Airways a refuzat să înceapă greva timp de câteva săptămâni. Francezul CGT a anulat grevele de la rafinăriile de petrol ale Franței, chiar când penuria de combustibil începea să se facă simțită. Sindicatele cehe au anulat o grevă a transportatorilor plănuită pe 4 martie.

Aceste acțiuni reflectă politica sindicatelor de a divide și de a sabota luptele muncitorilor pentru a preveni apariția unei mișcări politice împotriva reducerilor sociale ale băncilor.„Confederațiile și sindicatele au susținut alegerea acestui guvern. Nu e vorba că vrem să intrăm în grevă”, a recunoscut cu sinceritate pentru World Socialist Web Site Stathis Anestis,liderul sindicatului din sectorul privat GSSE. Anestis a insistat că trebuia să accepte reducerile :„Ceea ce accepți și ceea ce nu accepți depinde de situația în care te afli. Când ai un cuțit la gât, e o situație diferită.”

Aceste comentarii ajung la esența situației politice : sindicatele iau partea piețelor financiare împotriva muncitorilor. Aceasta reflectă evoluția birocrației sindicale într-o secțiune a păturii superioare a clasei de mijloc care menține  înăbușirea clasei muncitoare de către burghezie și care este în mod conștient ostilă muncitorilor.

Birocrații sindicali depind de stat pentru a impune contracte semnate cu angajatorii și a crea un climat de afaceri în care firmele pot opera profitabil. Ei acceptă principiul proprietății private asupra băncilor. Astfel, atunci când băncile amenință că vor tăia fondurile către stat, ei insistă că muncitorii trebuie să cedeze. Pe deasupra, atunci când băncile opresc creditul către stat de teama protestelor clasei muncitoare, oficialii sindicali „responsabili” nu pot decât să încerce să limitaze protestele și să facă propuneri ajustate „situației în care te afli”- adică acceptabile băncilor.

Sindicatele joacă același rol în toată Europa. Sindicatul francez CGT lucrează atât de bine cu președintele Nicolas Sarkozy încât ziarele franceze vorbesc despre o „alianță Sarkozy-CGT.” În Germania, președintele IG Metall, Berthold Huber și-a sărbătorit recent cea de-a șaizecea aniversare în cancelarie alături de cancelarul Angela Merkel, miniștri, oameni de afaceri și sefi de sindicat. Nu se putea o mai bună ilustrare a fuziunii dintre sindicate, afaceri și guvern într-o singură entitate corporată.

PASOK și înșelăciunea SYRIZA

Chiar și în limbajul politicii burgheze, social democrații Europei nu mai pot fi descriși ca fiind „de stânga.” Ei sunt o tendință pro-capitalistă de dreapta ce participă la atacurile asupra clasei muncitoare. În Grecia înlocuirea fostului guvern conservator de către Papandreou era o condiție necesară pentru reducerile sociale, permițând sindicaliștilor să pretindă că nu există alternativă politică la programul de austeritate.

Se pare că instalarea lui Papandreou s-a bucurat de susținere bipartizană în cadrul burgeziei și că era văzută ca fiind critică implementării reducerilor necesare.  Premierul conservator Kostas Karamanlis a declarat alegeri anticipate toamna trecută, când înfrânferea sa părea inevitabilă. Așa cum se aștepta, Papandreou a câștigat alegerile prin retorică de pseudo-stânga și a pretins că are planuri pentru un pachet de salvare de 3 miliarde – poziții abandonate imediat ce și-a preluat funcția.

Papandreou  imita astfel cu fidelitate politicile de dreapta ale fostului cancelar social democrat al Germaniei, Gerhard Schroder, care a introdus reduceri sociale devastatoare prin a sa Agendă 2010 și a creat un uriaș sector al salariilor mici. În mod similar, Schroder urma exemplul lui Tony Blair, al cărui program de reduceri au făcut din Partidul Laburist instrumentul preferat al băncilor londoneze. Acesta este șablonul partidelor social democrate în întreaga Europă.

Principalul obstacol pe care muncitorii îl întâmpină pentru a se desprinde de dominația sindicatelor și a reformismului social democrat este un strat de ex-partide de stânga, cum este SYRIZA în Grecia, Die Linke în Germania și Noul partid Anticapitalist(NPA) în Franța. Proveniți din secțiuni ale aparatului de stat și ale claselor profesionale cu trecuturi staliniste sau pabloite, aceștia au în spate decenii de experiență în a ingrădi clasa muncitoare în spatele birocrațiilor existente.  În ciuda rezultatelor electorale limitate, aceste partide joacă un rol esențial în politica burgheză.

Aceste grupuri promovează cu cinism false speranțe, conform cărora social democrația poate fi convinsă să urmeze o altă politică prin intermediul unor greve de o zi, conduse de sindicate. Șeful SYRIZA  Alexis Tsipras, care a întâmpinat alegerea lui Papandreou printr-un telefon de felicitare adresat noului președinte, a întreprins propria sa întoarcere verbală la 180 de grade. El a denunțat recent măsurile lui Papandreou ca fiind „necinstite, brutale și criminale.” Cu toate acestea, s-a plâns apoi de guvernul  Papandreou pentru că acesta „și-a abandonat ideologia socialistă” și a chemat la o luptă comună cu sindicatele.

Asemenea comentarii relevă reaua credință a politicii mic burgheze a lui Tsipras. Ideea că un om al băncilor cum este Papandreou ar avea o „ideologie socialistă” pe care să o abandoneze – sau că liderii sindicali își propun o luptă reală – nu sunt decât minciuni grotești.

Rolul mic burghezilor europeni „de stânga”

Aceste poziții sunt însă comune ex-stângii europene.  În perioada premergătoare negocierilor din 15 februarie dintre Sarkozy și CGT pe marginea reducerii pensiilor, liderul NPA Olivier Besancenot a apelat, în mod public, pentru apărarea pensiilor la ajutorul șefului Partidului stalinist Comunist Francez,  Marrie-Georges Buffet, care tocmai ceruse creșterea vârstei de pensionare!

În Spania,Adolfo Barrena, purtătorul de cuvânt al Stângii Unite(IU), a declarat că speră ca Zapatero se va „uita din nou spre stânga”. Și-a afirmat susținerea pentru demonstrația sindicatului UGT  împotriva reducerii pensiilor  - în timp ce purtătorul de cuvânt al UGT Julian Loriz  și-a dovedit lipsa unei opoziții principiale la reducerile lui Zapatero reclamând că ele „au loc la un moment și într-o manieră nepotrivite.”

Ascunzându-se în spatele unor fraze meșteșugite, aceste partide acceptă necesitatea reducerilor sociale. Perspectiva lor comună este accea că o versiune redusă a statului social poate supraviețui, dacă burghezia s-ar lăsa convinsă să se întoarcă la politicile monetare lejere pe care le practica înaintea crizei datoriilor. La aceasta mai adaugă solicitări de reformă a UE, cum ar fi creșterea cheltuielilor UE și controlul politic asupra Băncii Centrale Europene.

Într-un discurs din 20 ianuarie de la Consiliul Președinților Stângii Europene din Berlin, Tsipras propunea : „Un pact pentru justiție socială, solidaritate și sustenabilitate, împotriva acestui dement Pact de Stabilitate ; control politic public al Băncii Centrale Europene ; posibilitatea împrumutării directe a statelor membre și introducerea obligațiunilor europene... întărirea bugetului european, împotriva absenței solidarității.”

Anul trecut, Francois Sabado de la NPA scria mai deschis : „Europa ar putea constitui contextul unei politici Keynesiene de salvare. Politicile EU însă, arată incapacitatea claselor dominante de a aborda o asemenea politică... ele nu intenționează să impună noi norme financiare sau să controleze creditul pentru a reîncepe activitatea economică.” Sabado solicita „sfârșitul independenței Băncii Centrale Europene.”

Asemenea propuneri sunt incoerente și reacționare. În lipsa unei revitalizări a producției, imprimarea de bani pentru salvarea băncilor și plăți sociale limitate vor duce până la urmă la sărăcirea muncitorilor prin inflație. În primul rând, aceste propuneri evită principala problemă : Pot muncitorii  să-și apere standardul de viață fără a prelua controlul băncilor, a producției și a puterii statale?  Aceasta este legată de încercarea ex stângiștilor să se dea drept „radicali” și „anticapitaliști” fără a răspunde la întrebarea : Pentru sau împotriva socialismului revoluționar?

Aceste partide sunt dispuse în realitate să intre la guvernare pentru a adopta politici împotriva clasei muncitoare. O experiență majoră în acest sens a fost Rifondazione Comunista, care a participat în 2006-2008 la guvernarea Prodi în Italia, unde a oferit voturi cheie pentru reducerea pensiilor și desfășurarea trupelor în Afganistan. Ex-stânga este cel mult flancul stâng al băncilor.

Pentru un program socialist

Capitalul financiar și social democrația impun reduceri nu datorită puterii lor ci din cauza absenței partidelor clasei muncitoare. Opoziția populară este dezorientată  și paralizată de minciunile sindicatelor și ex-stângii. Lupta împotriva planului burgheziei de a sărăci Europa presupune o ruptură cu toate formele de stalinism și oportunism.

Ex-stânga a creat o rețea de minciuni în jurul socialismului, în încercarea de a izola muncitorii de înțelegera propriei moșteniri politice. Pentru a expune poziții în jurul căreia muncitorii să poată construi o opoziție socialistă la reducerile sociale, Comitetul Internațional al celei De-a Patra Internaționale (International Committee of the Fourth International -ICFI) face următoarele revendicări:

• Fără concedieri și pierderea puterii de cumpărare

Afirmațiile capitalului financiar și ale agenților săi din social democrație și ex-stânga cum că nu ar exista bani sunt minciuni. Banii au fost prădați de la clasa muncitoare prin decenii de austeritate și dezindustrializare. Fondurile trebuie direcționate nu către interesele de profit al capitalului ci către nevoile sociale ale muncitorilor.

• Naționalizarea băncilor

Cea mai elementară apărare a intereselor clasei muncitoare presupune controlul public al băncilor. La privat, băncile ruinează țări întregi după bunul plac, rețin împrumutarea pentru a crea dobânzi mari în funcție de nevoile lor politice, lasă industria fără fonduri și supervizează o pantă descendentă universală a standardelor de viață în numele „competivității”. Pentru a-și îndeplini funcția – de a furniza fonduri pentru dezvoltarea producției și a comerțului – industria financiară trebuie luată din mâinile intereselor private și pusă la dispoziția muncitorilor.

• Nici un fel de încredere în ex-stânga. Pentru socialismul revoluționar

Uzura principiului proprietății private a centrelor de comandă ale economiei  arată necesitatea socialismului. Însă muncitorii vor rămâne legați de dictatele băncilor dacă nu vor rupe cu social democrația, sindicatele și cu susținătorii lor ex-stângiști. Nu există alternativă pentru construirea unor partide socialiste revoluționare care să lupte pentru putere.  Naționalizarea băncilor și marii industrii va servi interesele maselor numai dacă puterea statală este în mâinile clasei muncitoare. Muncitorii nu pot avea mai multă încredere într-un guvern al oligarhiei financiare decât în oligarhii individuali. 

• Pentru Statele Socialiste Unite ale Europei

Tensiunile în creștere din interiorul Europei și discuțiile despre o posibilă despărțire de euro subliniază falimentul proiectului UE. Ele amenință cu o dezastruoasă balcanizare a Europei, care ar pune bazele unor războaie comerciale între blocuri economice europene și duce în final chiar la război. Mucitorii europeni  trebuie să răspundă printr-o luptă internațională pentru un guvern european unit al statelor muncitorești, ca un pas spre instituirea socialismului mondial.

• Nici un sfanț pentru război 

Războaiele străine, cum este războiul NATO din Afganistan, creează o atmosferă politică toxică, divizând muncitorii prin naționalismul de extremă dreapta și ură împotriva imigranților. Pe lângă atrocitățile repetate pe care le produc, aceste războaie absorb resurse sociale de care este o disperată nevoie. Opoziția față de ele este esențială pentru stabilirea unității clasei muncitoare europene și a solidarității sale politice cu muncitorii din țările islamice și din Statele Unite.

Să construim Comitetul Internațional al celei De-a Patra Internaționale

Situația politică și economică a Europei oferă un colorit puternic adâncimii crizei de conducere a clasei muncitoare. În toate țările, soarta muncitorilor se află în mâinile unor organizații mic burgheze reacționare ce acționează conștient în interesul aristocrației financiare. Indiferent de retorica lor demagogică, fiecare dintre vechile organizații – conduse de ex-staliniști, ex-socialiști, ex-marxiști, ex-radicali și chiar ex-reformiști – funcționează politic ca agenți ai corporațiilor, băncilor și statului burghez. Niciuna dintre ele nu este independentă față de statul burghez.  PASOK, Syriza, diversele partide socialiste și practicanți ai unor fanfaronade pseudo-stângiste ca NPA-ul din Franța sunt complet corupte politic. Să le numești „oportuniste” ar fi aproape un compliment, pentru că acest termen – care înseamnă subordonarea intereselor  revoluționare de lungă durată unor obiective reformiste pe termen scurt – aparține unei alte perioade istorice. Caracteristica acestor organizații din ziua de astăzi nu este numai respingerea unui program revoluționar, dar chiar și a oricărei apărări ale celor mai elementare nevoi ale clasei muncitoare. Atâta timp cât clasa muncitoare rămâne sub controlul politic al acestor organizații mic burgheze, care nu funcționează decât ca un flanc „stâng” al establishmentului politic capitalist, va suferi înfrângere după înfrângere.

Astfel, cea mai urgentă sarcină cu care este confruntată clasa muncitoare – în Grecia, în Europa și peste tot în lume – este construirea unui nou partid politic revoluționar, bazat pe principiile socialismului internațional. Comitetul  Internațional al celei de-a Patra Internaționale este singura organizație politică care caută să organizeze șă să unifice clasa muncitoare în lupta împotriva exploatării capitaliste, sărăciei și războiului.  Indiferent de problemele dificile cu care se confruntă clasa muncitoare modernă, ea rămâne forța revoluționară esențială și decisivă a planetei. Criza mondială actuală va determina mase din ce în ce mai largi de muncitori, din toate colțurile globului, să intre în luptă împotriva capitalismului. ICFI este convinsă că o nouă perioadă de convulsii revoluționare tocmai începe. A creat World Socialist Web Site ca fiind un organ politic pentru a raporta, unifica și a oferi conducere politică luptelor clasei muncitoare. Comitetul Internațional întruchipează o experiență politică colosală, provenită din deceniile de luptă în apărarea principiilor marxismului și trotskyiste.

ICFI face apel la cei mai conștienți politic muncitori,  intelectuali și tineri să  lupte pentru perspectiva elaborată în această declarație și să se alăture ICFI.

17 martie 2010