Stalinismul în Europa de Est: Creşterea şi decăderea RDG

De Peter Schwarz
12 martie 2010

Această prelegere a fost ţinută pe 6 ianuarie 1998 la Şcoala Internaţională pentru Marxism şi Problemele Fundamentale ale secolului 20, organizată de Partidul Egalităţii Socialiste (Australia) în Sidney, intre 3 şi 10 ianuarie, 1998.

Peter Schwarz este secretarul Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaționale şi un lider al PSG, secţiunea germană a ICFI. A scris și a ținut numeroase prelegeri  despre prăbușirea stalinismului în Europa de Est.

Introducere

Au trecut de acum 8 ani de la prăbuşirea regimurilor staliniste care au fost fondate în Europa de Est după cel de-al doilea război mondial. Întregul an 1989 a fost marcat de un val de proteste, greve şi demonstrații de masă care au măturat nu doar Europa de Est ci şi China şi Uniunea Sovietică. În China, regimul lui Den Xiaoping a suprimat protestele într-o baie de sânge care a devenit asociată internaţional cu evenimentele din Piaţa Tienanmen. În realitate, aceste evenimente au cuprins întreaga ţară. În Uniunea Sovietică, Gorbachov a făcut o serie de concesii temporare minerilor care se aflau într-o grevă naţională. Şi-a salvat regimul pentru încă doi ani iar apoi a predat puterea unor forţe mai de dreapta conduse de Yeltsin.

În Europa de Est însă, regimurile staliniste, lipsite de protecţia Moscovei, s-au prăbuşit ca un şir de piese de domino. În Ungaria, Partidul Comunist s-a autodizolvat. În Polonia, a predat puterea opoziţiei de la Solidarnosc. În Germania de Est (RDG) Eric Honecker – timp de două decenii cel mai puternic om în stat – a fost îndepărtat din funcţie, expulzat din partid şi arestat la domiciliu. Un an mai târziu, RDG a fost dizolvată şi integrată în statul Vest German. Colegul român al lui Honecker, Nicolae Ceauşescu,  s-a descurcat şi mai prost.  Împreună cu soţia sa Elena, a fost pus la zid şi executat în faţa camerelor TV. Şi în Iugoslavia, Cehoslovacia şi Bulgaria au avut loc proteste şi greve care au iniţiat sfârşitul dominaţiei staliniste. 

Mişcările care au măturat regimurile staliniste din Europa de Est în 1989 erau motivate de o ură adâncă faţă de birocraţia conducătoare, faţă de privilegiile sale şi formele dictatoriale de conducere – o ură împărtăşită de majoritatea covârşitoare a populaţiei. Cei care participau la greve sau demonstraţii în general sperau într-o îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi mai multă democraţie.

Opt ani mai târziu însă, niciuna dintre aceste aşteptări nu a fost îndeplinită. Situaţia socială este dezastroasă. Şomajul a atins niveluri record, 80% dintre slujbe fiind distruse. Nu a mai rămas aproape nimic din sistemul de sănătate, programe de pensii şi alte servicii sociale. Crima organizată a înflorit. Cu excepţia unui număr restrâns de nouveaux riches, majoritatea populaţiei trăieşte într-o sărăcie cumplită. În Germania de Est, fabricile au  fost preluate de către companiile Vest Germane, închise sau transformate în prototipuri pentru introducerea muncii ieftine pe tot cuprinsul Germaniei. Şomajul oficial este acum peste 20%. Această cifra nu include şi milioanele care lucrează în  cadrul schemelor de muncă false,  part-time sau pentru salariul minim sau pe cei care se văd nevoiţi să călătorească câteva ore în fiecare zi pentru a ajunge la un loc de muncă în Vest.  Iugoslavia a fost dezmembrată şi aruncată în coşmarul războiului civil, cu preţul a sute de mii de vieţi. 

Nici în ceea ce privește democraţia nu s-a făcut nici un progres. În majoritatea statelor din Europa de Est, puterea se află în mâinile unor clici compuse din foşti birocraţi stalinişti, nou îmbogăţiţi corupţi şi elemente de-a dreptul criminale care au implementat programul privatizărilor furând şi jefuind fostele proprietăţi ale statului şi distrugând serviciile sociale. 

Trebuie pusă întrebarea : De ce o mişcare împinsă de atâta entuziasm şi atâtea speranţe a dus la un asemenea dezastru? Răspunsul este destul de simplu. Cei care au ieşit în stradă în 1989 ştiau destul de bine ce urau şi ce respingeau. Dar nu aveau nici o idee despre ce anume trebuia să înlocuiască vechea ordine socială. Nu aveau nici o perspectivă politică coerentă sau conducere.

Nu sunt multe exemple în istorie care să ilustreze – într-un mod negativ – rolul conștiinței politice în procesul istoriei mai grafic decât evenimentele din 1989.  Absenţa totală a unei perspective viabile – atât de caracteristică mişcărilor din 1989 – a permis unor clici compuse din elemente de extremă dreapta şi foşti birocraţi stalinişti, care au devenit suporteri entuziaşti ai capitalismului, să manipuleze aceste mişcări pentru propriile scopuri. Aceste clici au reuşit să uzurpe puterea şi să abolească chiar şi  câştigurile sociale limitate ale fostului regim.

Evenimentele din 1989 oferă un răspuns devastator tuturor celor care pretind că orice mişcare spontană de masă , indiferent de programul sau de structura sa socială, se va îndrepta automat într-o direcţie progresistă, şi care spun aşadar că sarcina socialiştilor este să încurajeze şi să susţină luptele existente dar nu să intervină şi să lupte pentru conducere şi program.

Chiar şi opt ani mai târziu, în pofida deziluziei care a avut loc şi a tensiunilor sociale care au ajuns la un punct critic, nu e nici o perspectivă viabilă a clasei muncitoare din Europa din Est. Întrebarea este de ce? Ceea ce ne aduce direct la subiectul acestei prelegeri : rolul stalinismului în Europa de Est. Examinarea acestei probleme ne oferă nu numai o cheie pentru a înţelege actuala criză de perspectivă ci şi o modalitate de a o depăşi. Este o chestiune esenţială pentru reînarmarea politică a clasei muncitoare, nu numai în Est ci şi în Vest. 

Erau oare statele fondate de către birocraţia stalinistă socialiste, sau măcar un pas iniţial către socialism? 

Pretenţia că erau nu este făcută numai de către foştii conducători stalinişti şi de anticomuniştii de profesie ci şi de către majoritatea aşa zisei „stângi”- adică staliniştii pocăiţi(cum ar fi PDS ul german), şi întreaga fraternitate a ex-radicalilor mic-burghezi, inclusiv suporterii Secretariatului Unit Pabloit ai răposatului Ernest Mandel.  În Germania, au inventat termenul „real existierender Sozialismus ” pentru fosta RDG. Cea mai bună traducere este „socialism aşa cum a existat în viaţa reală”. Acest termen cuprinde o serie întreagă de presupuneri neexprimate.  Pe de o parte, restricţia „aşa cum a existat în viaţa reală” este recunoaştere a faptului că RDG nu corespundea întocmai idealului socialismului, aşa cum a fost el conceput de către Marx, Engels, Luxemburg, Lenin, Trotsky şi mulţi alţii. Lasă loc pentru tot felul de critici aduse stalinismului. Dar pe de altă parte, nu explică ce era cu exactitate RDG ul. Presupune în tăcere faptul că era singurul socialism posibil în „viaţa reală”, deoarece, aşa cum ştie toată lumea,  realitatea crudă nu corespunde niciodată nobilelor idealuri. Totul duce la concluzia că odată cu prăbuşirea URSS, socialismul a eşuat. 

Din această definiţie o concepţie a socialismului care este complet străină marxismului. Socialismul nu mai este rezultatul unei mişcări a clasei muncitoare, conştientă de scopurile sale politice şi încercând să construiască o formă mai înaltă de societate, în termeni atât economici cât şi social şi cultural. Mai degrabă, este rezultatul unor serii de măsuri economice implementate de la vârf. După prăbuşirea „socialismului aşa cum a existat în realitate” nu mai rămâne decât alegerea între două rele. Poţi încerca să combini aspectele mai pozitive, sau mai puţin negative ale capitalismului cu aspectele mai pozitive sau mai puţin negative ale „socialismului aşa cum a existat în realitate”. Poţi spera să îmblânzeşti cele mai rele consecinţe ale capitalismului cu câteva reforme modeste. Dar o luptă independentă a clasei muncitoare pentru socialism este ieșită din discuţie.  

Aceasta este, într-adevăr, perspectiva tuturor organizaţiilor care au adoptat acest punct de vedere – şi în Europa ele se găsesc în număr mare. Cu toate gravitează în jurul aparatelor reformiste şi de sindicat şi pretind că acestea pot fi împinse spre stânga.  În loc să fie o alternativă de stânga la Partidul Laburist, social democraţi sau stalinişti, aceste elemente de „stânga” servesc  de cârjă pentru aceştia. Ei împiedică clasa muncitoare să tragă învăţămintele din trecut şi să urmeze un curs independent de acţiune. 

În prelegera de astăzi voi examina atât evenimentele politice care au dus la apariția și prăbușirea regimurilor staliniste cât și diccutarea acestor evenimente în cadrul celei de-a Patra Internaționale. Din cauza constrângerilor de timp, mă voi ocupa în principal de evenimentele din Germania de Est – RDG.

Cea de-a Patra Internațională nu a putut juca un rol major în convulsiile care au urmat selui de-al Doile Război Mondial, din cauza pierderilor pe care le-a suferit ca urmare a persecuțiilor staliniste și fasciste. Dar a servit însă ca laboratorul ideologic și memorie a clasei muncitoare. Nicăieri nu au fost evenimentele din Europa de Est atât de bine discutate, și implicațiile lor politice și istorice atât de atent și corect evaluate ca în Cea de-a Patra Internațională. Dezbaterile pe care le-a purtat despre natura statelor fondate în Europa de Est sunt astăzi, la mai bine de 50 ani mai târziu, mult mai informative decât majoritatea cărților scrise după prăbușirea lor.

Originea statelor est Europene

La începutul anilor 50, structura politică și socială a statelor care fuseseră ocupate de către Armata Roșie la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial era mai mult sau mai puțin asemănătoare cu cea a Uniunii Sovietice. Pământul și fabricile fuseseră naționalizate și nu mai rămăsese nici o proprietate burgheză de dimensiuni apreciabile. Puterea se afla în mâinile partidelor staliniste monolitice care pretindeau că construiesc socialismul.

Ear însă o diferență semnificativă între aceste state și Uniunea Sovietică, relativ la originile lor. Statul Sovietic a fost fondat în urma unei revoluții proletare victorioase, care a fost ulterior trădată. Statele est Europene au apărut, nu numai în lipsa implicării active a clasei muncitoare ci în condițiile în care clasa muncitoare era suprimată cu violență. 

Inițial, Stalin nu intenționase să întreprindă naționalizări pe scară largă în Europa de Est. Politica sa externă, la fel ca cea internă, era determinată de un singur motiv predominant : auto prezervarea birocrației sovietice.  Principala sa grijă era că cel de-al Doilea Război Mondial va declanșa un val de mișcări ale clasei muncitoare, similar celui care măturase Europa la sfârșitul Primului Război Mondial.  Un asemenea val revoluționar ar fi încurajat clasa muncitoare sovietică să se revolte și ar fi destabilizt regimul stalinist. Stalin avea așadar un interes vital în a restabili regimurile burgheze care fuseseră zguduite până la fundații de cel de-al Doilea Război Mondial. 

În același timp, birocrația sovietică își revenea încă din șocul suferit în urma asaltului german care aproape dusese la distrugerea Uniunii Sovietice. Voia anumite garanții împotriva unui nou atac imperialist.

Aceata a fost fundalul înțelegerilor la care s-a ajuns la sfârțitul războiului între Uniunea Sovietică și aliații săi americani, brtanici și francezi la conferințele de la Teheran, Yalta și Postdam.  Uniunea Sovietică a primit controlul asupra unui număr de state tampon, care urmau să-i delimiteze granița vestică de Europa capitalistă – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria și într-un anumit grad, Iugoslavia și Albania. Germania uram să fie administrată comun de către Uniunea Sovietică, Statele Unite, Marea Britanie și Franța și împărțită în patru zone de ocupație.

Acordarea controlului asupra statelor tampon nu era o mare concesie pentru puterile imperialiste. Burghezia din aceste țări era extrem de slabă și discreditată de colaborarea cu naziștii. Numai stalinismul era capabil să țină clasa muncitoare sub control. De cealaltă parte, Stalin le-a promis puterilor imperialiste susținerea sa în restabilirea conducerii burgheze în Europa de Vest. În Europa de Est  birocrația sovietică – în ciuda faptului că deținea controlul absolut și că partidele burgheze erau eztrem de slabe – a readus burghezia la putere.  În majoritatea cazurilor, guvernele erau conduse de către politicieni burghezi,  cu reprezentanți ai partidului stalinist local aflați în poziții cheie pentru a asigura că regimurile rămân loiale Moscovei. Partidele burgheze erau, în general, mai mult decât dispuse să colaboreze.  Era singura lor șansă să se târască înapoi la putere.

Partidele Comuniste locale au fost instruite să suprime orice inițiativă independentă a clasei muncitoare. Membrii ai partidelor Comuniste exilați în Uniunea Sovietică erau antrenați sistematic pentru această sarcină. Wolfgang Leonhard oferă o rememorare vie în cartea sa „Copilul revoluției”.

Leonhard, pe atunci în deceniul al doile de viață, era membru al grupului Ulbricht, primul detașament de cadre staliniste trimise din Uniunea Sovietică în Germania de Vest după război. Ca fiu al doi membri si partidului Comunist, a fost crescut în exilul sovietic. În cartea sa , relatează cum a fost antrenat într-o școală specială pentru munca sa viitoare în Germania:

„Sarcina noastră politică nu urma să însemne fondarea socialismului în Germania sau încurajarea unor dezvoltări socialiste. Din contră, acestea trebuie condamnate și rezistate ca niște tendințe periculoase... Politica era așadar să repudiem orice fel de  slogan socialist, care în condițiile de azi nu poate fi decât pură demagogie...”

„E un fapt interesant că în cadrul acestui curs am primit instrucțiuni foarte precise despre cum să răspundem criticilor care ar pute veni în viitor de la stânga. În țară după țară, ni se spunea, clasele muncitoare s-au dovedit a fi în mod special receptive la asemenea tendințe. De exemplu în Bulgaria au existat „deviații de stânga” importante care nu au fost învinse decât prin intervenția directă a lui Dimitrov. Ni se spunea că era foarte probabil să întâlnim asemenea tendințe și idei și în Germania de genul „acum este timpul să introducem socialismul”.(Child of the Revolution, Gateway Edition, p. 352)

Mai departe, Leonhard descrie cum, după ce a ajuns în Germania, a participat la dizolvarea sistematică a Comitetelor Antifasciste care apăruseră spontan de-a lungul țării. În multe dintre cazuri, aceste comitete erau conduse de către muncitori comuniști sau social democrați și preluaseră administrația statului în propriile mâini. Comitetele, care nu au putut fi convinse să se dizolve voluntar de către Leonhard și colegii săi, erau distruse cu forța de către Armata Roșie și autoritățile de ocupație. În cartea sa, scrisă după fuga în Vest, Leonhard explică :

„Numai după ce am rupt-o cu stalinismul am înțeles cu adevărat semnificația directivelor  de atuci împotriva creării spontane de comitete antifasciste... Dizolvarea Comitetelor Antifasciste nu era astfel altceva decât distrugerea primelor apariții a ceea ce ar fi putut deveni  o puternică mișcare socialistă anti-fascistă independentă.  Era prima victorie a aparatului împotriva mișcărilor independente ale straturilor anti-fasciste, înclinate spre stânga ale Germaniei” (ibid p 410)

Comitetele antifasciste au fost înlocuite de către corpuri administrative în care muncitorii nu aveau nimic de spus și politicienii burghezi erau supra-reprezentați. Politicieni de dreapta, care se ascunseseră în case au fost instalați în poziții de top. Un politician burghez din Berlin povestește în memoriile sale cum i s-au înmuiat genunchii cănd o unitate a Armatei Roșii i-a bătut la ușă. Dar în loc să fie pus la închisoare, cum se aștepta, a fost dus în oraș și făcut primar.

Este important de menționat că Partidul Comunist era singurul partid din Germania postbelică care chema deschis, și citez din programul său, pentru „dezvoltarea complet liberă a inițiativei private pe baza proprietății private”. Chiar și Creștin Democrații, partidul lui Helmut Kohl, au ținut cont de atmosfera generală a publicului și su declarat în primul lor program dupa război că în Germania capitalismul a eșuat.

Impactul Razboiului Rece

În primii 3 anidupă război, foarte puține naționalizări au avut loc în zona de ocupație sovietică. Singurele excepții au fost proprietățile junkerilor , propritari feudali de pământ care au constituit coloana vertebrală a armatei germane și a reacțiunii și propritățile criminalilor de război. Pe deasupra, numeroase fabrici au fost demontate și duse în Uniunea Sovietică sub forma compensațiilor de război. Acest lucru a devenit o continuă sursă de fricțiuni cu autoritățile de ocupație sovietice, deoarece multe fabrici fuseseră reconstruti de muncitori care își pierdeau acum slujbele.

Începutul Războiului Rece a dus la o schimbare a politicii staliniste în Europa de Est. Războiul Rece era în sine urmarea stabilizării politice a imperialismului, care fusese realiztă cu ajutorul partidelor staliniste. În măsura în care guvernele din Vest nu se mai temeau de o provocare revoluționară imediată, au început să exercite presiune crescândă asupra Uniunii Sovietice,în plan economic, politic și militar. În 1947 a început reconstrucția economică a Europei de Vest, pe baza planului Marshall. Un an mai târziu a luat naștere NATO, alianța militară între SUA și statele Europei de Vest. Iar în 1950 Războiul Rece a atins primul vârf, o dată cu începutul războiului din Korea. 

Ca urmare a acestor evoluții, controlul stalinist supra Europei de Est era amenințat din două direcții. Pe de o parte, clasa muncitoare devenea din ce în ce mai ostilă stalinismului, fiind forțată să suporte grosul dislocării economice rezultate din dezmembrarea industriei, reparațiilor de război și izolării crescânde. Muncitorii erau împinși continuu să mărească productivitatea și performanța fără nici o îmbunătățire a nivelului de trai. În același timp, elementele burgheze, pe care birocrația le întreținuse ca o contragreutate la clasa muncitoare, au început să se uite către Vest, punând în pericol controlul sovietic.

În 1948, un conflict deschis a erupt între Moscova și Iugoslavia, slăbind și mai mult controlul sovietic asupra Europei de Est. Partidul Comunist Iugoslav ajunsese la putere în frunte unei puternice mișcări de partizani și era mai puțin dependent de Moscova decât celelalte partide est europene. Liderul său, Tito,nu mai era dispus să asculte dictatele lui Stalin. Tito a inspirat speranțe într-un drum alternativ către socialism, dar s-a hotărât în scurt timp să ajungă la propria înțrlegere cu imperialismul și să urmeze o politică de manevră între blocurile imperialist și sovietic.

Amenințată de clasa muncitoare pe de o parte și de burghezie pe cealaltă, , birocrația stalinistă a fost nevoită să-și schimbe politica. Coexistența cu burghezia națională nu mai era posibilă. Politicienii și partidele burgheze au fost epurate de la guveranre și proprietatea burgheză expropriată pe scară largă. În Germania, aceste evoluții au luat o formă deosebit de acută, deoarece statutul său politic nu fusese încă stabilit.

În 1948, Stalin încă mai spera să creeze un stat german unificat neutru din punct de vedere politic și asupra căruia Uniunea Sovietică să poată exercita o anumită influrență.  Nu a abandonat această idee decât în 1952. În Zona Sovietică de ocupație, SPDul și KPDul – partidele Social Democrat și Comunist – fuseseră unificate în SED (Partidul Socialist Unit al Germaniei) tocmai cu această perspectivă în minte. Partidele burgheze formaseră un bloc cu SED pentru a urmări același scop.

Dar în zonele vestice, SPDul refuzase unificarea cu KPDul și lucra neobosit pentru integrarea Germaniei în blocul vestic. Aceeași politică eraurmată de CDU și susținută de guvernele american și britanic. În iunie 1948, o nouă monedă a fostintrodusă în sectoarele vestice, inclusiv în porțiunea vestică a Berlinului, fără nici un fel de înțelegere prealabilă cu guvernul sovietic. Economie Germaniei de Est, unde funcționa în continuare vechea monedă, era amenințată cu prăbușirea.

Staliniștii ar fi putut apela la muncitorii din sectoarele vestice, care primiseră reforma monedei cu o grevă generală de o zi, deoarece această politică însemna o nouă scădere a standardelor de viață. În schimb, ei au decis să organizeze o blocadă a Berlinului de Vest, întrerupând trficul de persoane și de marfă. Cei care au avut de suferit au fost muncitorii din Berlinul de Vest. Guvernul american s-a folosit de această ocazie pentru a organiza un pod aerian și de a se da drept salvatorii populației din Berlinul de Vest.

Diviziunea Germaniei era de acum pecetluită.  În mai 1949, Republica Federală Germană a fost fondată în sectoarele american, britanic și francez. Cinci luni mai târziu, Republica Democrată Germană a fost fondată în zona sovietică. Proprietatea burgheză a fost rapid eliminată în Germania de Est. Până în 1948, toate băncile din sectorul sovietic fuseseră naționalizate. În 1951, parlamentul est german a trecut primul plan cincinal iar în 1952 o conferință a partidului a proclamat că „bazele socialismului trebuie fondate metodic în GDR.”

Naționalizările erau populare în rândul muncitorilor. Acest lucru a fost demonstrat printr-un vot în Saxonia în 1946, asupra exproprierilor marilor fabrici deținute de criminalii de război și activiști naziști – 78% au votat pentru. Cu toate acestea, naționalizările au fost însoțite de un nou val de represiune împotriva clasei muncitoare.

SEDul stalinist a fost proclamat oficial un „partid leninist de tip bolșevic” și epurat de câteva ori. Primele victime ale epurărilor au fost foștii membri ai SPD. Apoi a venit rândul celor care fuseseră membri ai grupurilor comuniste din afara KPDului înainte de 1933 și care se alăturaseră KPD după 1945. În final toți caei care fuseseră activi în SPD sau KPD înainte de război au fost expulzați și înlocuiți cu membri tineri, neexperimentați, care fuseseră antrenați în școala stalinistă după război.

La alegerile din partid din 1949, numai un sfert din foștii funcționari au fost realeși. Două treimi din noii funcționari nu fuseseră activi nici în SPD nici în KPD înainte de 1945.  Atmosfera era plină de intimadări și denunțări ale agenților „social democrați”, „trotskiști” și „titoiști”. Cultul lui Stalin a atins noi proporții.

Partidele burgheze nu au fost formal dizolvate. În schimb au fost transformate în instrumente auxiliare ale birocrației și puse sub controlul unor staliniști loiali.Au apărut chiar doi partide noi de dreapta. Sarcina lor era să organizeze foștii indivizi de dreapta și chiar pe fasciști, carora li se interzisese anterior organizarea politică pe post de cârje ale regimului GDR.

Care era semnificația acestor evenimente?

Știm foarte bine cum s-a format birocrația în Uniunea Sovietică. Trotsky îi explică originile în detaliu în Revoluția Trădată. Provenea din vechile straturi privilegiate, care reveniseră în administrație, secțiuni ale partidului conducător care li se adaptaseră, etc. Dar în Germania, vechea administrație se prăbușise. SPD și KPD erau degenerate politic dar nu constituiau un strat social coerent și mențineau încă legături de clasă cu clasa muncitoare. Un nou strat conducător, o birocrație, trebuia întâi creată înainte să poată avea putere asupra țării. Exact acest lucru s-a întâmplat în anii premergători fondării RDG.

Valul epurărilor și al persecuțiilor nu se limita, bineînțeles la SED. Mii de muncitori activi și elemente critici erau arestați și închiși pentru mulți ani.

Unul dintre cei arestați în 1948 era Oskar Hippe, un vechi lider al mișcării trotskiste germane.  Fusese închis de către naziști și supraviețuise regimului nazist în interiorul Germaniei. După război, el a reorganizt mișcarea trotskistă în Berlin, unde putea conta pe 50 de membri.În septembrie 1948 a vorbit în fața unei întâlniri a sindicatelor în Berlinul de Est. A argumentat împotriva liniei staliniștilor, care erau încă ostili unei perspective socialiste pentru Germania și a vorbit în favoarea socialismului. Ziua următoare a fost arestat. Și-a petrecut următorii 8 ani în închisoare, un timp mult mai lung decât cel petrecut sub regimul nazist.

Caracterul de clasă al statelor est europene

Schimbările politice în Europa de Est au ridicat probleme politice importante. După naționalizările pe scară largă întreprinse de birocrația stalinistă, abia dacă mai rămăsese o clasă burgheză. Mai puteau statele est europene fi descrise ca state burgheze sau erau state muncitorești?

Aceste întrebări au provocat o dezbatere aprinsă în interiorul Celei de-a Patra Internaționale. Au dus până la urmă, în 1953, la o ruptură între o aripă oportunistă, condusă de Ernest Mandel și o aripă marxistă, representată de Comitetul Internațional.

Din 1948 în cadrul Celei de-a Patra Internaționale s-a făcut sugestia că statele est europene ar trebui definite ca state muncitorești. Motivele aduse în favoarea acestei definiții erau prin natura lor empirice. Faptele, sau ceea ce se consider a fi fapte, contau, însă originea istorică a unui anumit eveniment și contextul internațional nu jucau nici un rol. Statele est europene păreau foarte asemănătoare cu Uniunea Sovietică – acesta era un fapt de necontestat. Cea de-a Patra Internațională a insistat întotdeauna că Uniunea Sovietică era un stat muncitoresc, chiar dacă degenerat. În concluzie și aceste state erau state mincitorești.

Majoritatea celei de-a Patra Internaționale respingea un asemea silogism simplist. Două obiecții de bază au fost ridicate : primul era că naționalizările prin ele însele nu erau suficiente pentru a defini un stat ca fiind muncitoresc. Problema mai fundamentală era cum au apărut naționalizările și cine le implementase.

Într-o discuție țiută în august 1949 James P. Cannon, liderul Partidului Muncitorilor Socialiști american, argumenta în felul următor : „Nu cred că poți schimba caracterul de clasă al unui stat prin manipulări la vârf. Nu se poate decât prin revoluție, urmată de o schimbare fundamentală a relațiilor de proprietate. Asta înțeleg eu prin schimbarea caracterului de clasă al unui stat. Asta s-a întâmplat în Uniunea Sovietică. Mucitorii întâi au luat puterea și au început transformarea relațiilor de proprietate... Nu cred că a avut loc o revoluție socială în țările tampon și nu cred că stalinismul a întreprins o revoluție.”

Cannon a clarificat faptul că la mijloc nu se afla doar o nouă definiție ci o perspectivă diferită : „Dacă începi din nou să te joci cu ideea că un stat își poate schimba caracterul de clasă prin manipulări la vârf , deschizi ușa pentru tot felul de revizii ale teoriei debază.”(David North, The Heritage we defend, pagina 165)

Argumente asemănătoare au fost formulate o lună mai târziu de Ernest Mandel, care la acea vreme apăra o poziție marxistă. El scria : „Noi spunem că doar naționalizarea modurilor de producție rezultată dintr-o revoluție proletară a fost criteriul de existențăal unui stat muncitoresc. Numai dacă luăm transformările economice produse de Revoluția din Octombrie în întregimea lor avem dreptul să considerăm că pentru URSS formulări ca „mod de producție”, „relații de producție” și „relații de proprietate” sunt trei formulări echivalente ce exprimă existența revoluției proletare pe plan economic, social și respectiv jurdic. Dar de aici nu rzultă în nici un caz că orice proprietate naționalizată trebuie identificată cu un mod de producție non-capitalist și astfel cu o revoluție în relațiile de producție. O astfel de concepție ar fi de fapt „economistă”, adică o deviație fenomenologică serioasă de la marxism. ”(ibid. Pagina 172)

La începutul anului 1950, un alt membru important al SWP, Morris Stein, a rezumat cele mai importante concluzii ale discuției : „Pe scurt, cel mai important element al revoluției sociale este conștiința și acțiunea proprie a clasei muncitoare așa cum este exprimată în politica partidului său de avangardă.”

A doua obiecție împotriva unei definiri grăbite a statelor est europene ca fiind state muncitorești era că aceste evoluții trebuie judecate în contextul lor internațional. În aprilie 1949 o rezoluție a Comitetului executiv internațional al celei de-a Patra Internaționale sublinia faptul că „o evaluare a stalinismuluinu poate fi făcută pe baza unor rezultate localizte ale politicii sale ci trebuie să pornească de la totalitatea acțiunilor sale pe scară mondială.” Arăta că stalinismul era „factorul decisiv în prevenirea unei prăbușiri simultane și subite a ordinii capitaliste în Europa și Asia”.

„În acest sens”, concluziona „succesele obținute de birocrație în zonele tampon constituie, cel mult, prețul plătit de imperialiști pentru serviciile oferite pe arena mondială – un preț care pe deasupra este pus constant la îndoială în etapa următoare.”

Chiar mai importantă era următoarea remarcă : „Dintr-un puncr mondial de vedere, reformele realizate de birocrația sovietică, în sensul asimilării statelor tampon la URSS, cântărește incomparabil mai puțin în comparație cu loviturile pe care birocrația sovietică, în special prin acțiunile din zona tampon, le-a dat conștiinței proletariatului mondial, pe care îl demoralizează, disorientează și paralizează prin toate politicile sale...”(ibid. Pag 158)

Aceste rânduri, scrise cu mai mult de 40 ani înainte de căderea GDR, constituie cheia înțelegerii prăbușirii sale. Așa cum se întâmplă deseori în cazul predicțiilor marxiste, a durat mai mult timp pentru a se împlini decât s-ar fi putut gândi autorii lor. Dar daunele ause conștiinței proletariatului mondial de către acțiunile stalinismului au cântărit – pe termen lung – mult mai greu decât toate măsurile așa zis „socialiste” introduse în Europa de Est.

Cea de-a Patra Internațională a folosit până la urmă termenul „state muncitorești deformate” pentru a descrie statele fondate în Europa de Est. Dar a pus accentul pe adjectivul „deformate”. Prin aceasta, a indicat caracterul distorsionat și anormal al originii acestor state. Definiția nu lăsa nici o îndoială asupra faptului că aceste state nu erau viabile, decât dacă o mișcare revoluționară a clasei muncitoare răsturna birocrația conducătoare și înființa adevărate organe ale puterii muncitorești.

În scurt timp s-a dovedit că cei care au insistat foarte devreme în cadrul dezbaterii ca statele est europene să fie descrise ca state muncitorești, dezvoltau în realitate o perspectivă diferită. În septembrie 1949, Michel Pablo a publicat un articol în care prezicea „că în întreaga perioadă tranzițională de la capitalism la socialism , o perioadă care se poate întinde pe câteva secole, vom întâlni o evoluție mult mai convulsionată și mai  complicată decât au prevăzut profesorii noștri - și state muncitorești care nu sunt normale ci în mod necesr deformate.”(ibid., pag 167)

Aici, regimurile stabilite în Europa de Est nu mai sunt prezentate ca deformare istorică neviabilă, ci ca o etapă tranzițională și chiar necesară în drumul către socialism. De aici, mai era un pas mic până la a atribui stalinismului un rol progresist. Aceasta a fost, într-adevăr, concluzia la care a ajuns Pablo. Potrivit lui, evenimentele din Europa de Est demonstrau că stalinismul era capabil să se reformeze sub influența unor evenimente obiective. Nu mai era nevoie să se construiască partide independente ale celei de-a Patra Internaționale. Mai degrabă, cadrele celei de-a Patra Internaționale trebuiau să intre în „adevărata mișcare de masă” – cum a descris-o el - și să influențeze pe staliniști și alte forțe birocratice.

Pablo a lichidat secțiile celei de-a Patra Internaționale în partidele staliniste și a abuzat de poziția sa de secretar al Internaționalei pentru a acționa birocratic împotriva tuturor celor care se opuneau acestui curs. Aceasta a determinat o Scrisoare Deschisă a lui James P. Cannon, documentul fondator al Comitetului Internațional.

Revolta Est Germană

În timp ce discuția în cadrul celei de-a Patra Internaționale era în derulare, evenimentele din Europa de Est au confirmat corectitudinea Comitetului Internațional.

În Germania de Est, conflictul dintre clasa muncitoare și birocrația stalinistă a atins peakul cu puțin timp înaintea rupturii din cea de-a Patra Internațională. Pe 16 iunie 1953 – Stalin murise cu trei luni mai devreme – o secțiune a muncitorilor în construcții din Berlinul de Est a organizt o demonstrație spontană împotriva măririi normelor de lucru. În scurt timp alți 10000 de muncitori s-au alăturat prostelor. Ziua următoare sute de mii de muncitori au intrat în grevă de-a lungul Germaniei de Est. Nu cereau numai întoarcerea vechilor norme de lucru dar și demisia guvernului și alegeri libere. În Halle, Merseburg și Magdeburg comitete de grevă au preluat temporar controlul aupra orașelor și au eliberat prizonierii politici. 

Conducătorii staliniști și forțele sovietice de ocupație au învins răscoala prin forță brută. Au fost trimise tancuri împotriva muncitorilor neînarmați. Mai mult de o sută au fost uciși. Sute de muncitori au fost arestați și închiși ani de zile. Șase conducători ai greviștilor au fost condamnați la moarte.

Evenimentele sângeroase din Germania de Est au constituit o refutare grafică a pretenției Pabloite că birocrația stalinistă se va reforma singură sub presiunea clasei muncitoare și va acționa în interesele ei. Dar oportuniștii, care insistă asupra „faptelor” cînd își argumentează linia oportunistă, sunt destul de insensibili la fapte o dată ce au pornit pe drumul lor oportunist. Până la urmă, oportunismul nu este o neînțelegere politică ci are adânci rădăcini obiective în societatea de clasă.

În timp ce Comitetul Internațional a considerat revolta est germană ca fiind „prima revoltă proletară de masă împotriva stalinismului din momenrul în care a uzurpat și consolidat puterea în Uniunea Sovietică”, Pablo a ignorat aproape cu totul sângeroasele evenimente. În schimb, a subliniat faptul că în urma revoltei, birocrația speriată a făcut unele concesii muncitorilor.A prezentat acest lucru ca dovadă a teoriei sale : 

„Liderii sovietici și cei ai variatelelor „democrații populare” și partidele comuniste”, scria Pablo, „nu mai pot falsifica sau ignora însemnătatea profundă a acestor evenimente. Aufost obligați să continue pe drumul concesiilor din ce în ce mai ample și autentice pentru a nu risca să se alieneze pentru totdeauna de suportul maselor și să provoace explozii și mai mari. De acum înainte nu vor mai putea să se oprească la jumătatea drumului. Vor fi obligați să ofere concesii pentru a evita explozii mai serioase în viitorul apropiat și dacă este posibil să realizeze o tranziție „într-o manieră rece ” de laprezenta situație la o situație mai tolerabilă pentru mase.”(The heritage we defend, pag 234-235)

Aceasta era de-a dreptul o scuză contrarevoluționarul stalinism. Trei ani mai târziu evenimentele din Germania de Est se repetau pe o scară mult mai largă în Ungaria. Dar pabloiții au continuat să speculeze despre tendințe de stînga în interiorul stalinismului. S-au transformat într-o cârjă pentru stalinism și au jucat un rol crucial în a ține departe clasa muncitoare de o perspectivă revoluționară.

RDG în anii 60

În Germania de Est, birocrația conducătoare a făcut unele concesii economice după revolta din 1953, dar acestea nu au durat mult. Noi anunțuri din partea birocrației despre noi pași în „construirea socialismului” au urmat curând. Ca întotdeauna, ele erau un semnal pentru intensificarea exploatării și opresiunii.

În 1957 o lege a pașaporturilor care nu numai controla strict orice ieșire afară dar și orice călătorie în interiorul RDG a fost introdusă. În 1958 al Cincilea Congres al SED proclama „împlinirea socialismului până în 1965” și începea cel mai mare val de epurări din istori sindicatelor est germane. Mai mult de două treimi din funcționarii sindicatelor au fost înlocuiți de birocrați staliniști din cei mai loiali.

Exista însă o limită în presiunea pe care birocrația o putea exercita asupra clasei muncitoare. Muncitorii se puteau oricând duce în Germania de Vest, unde „miracolul economic” crease slujbe atractive. În 1959 145000 au părăsit RDG ; în 1960 cifra era de 200000 iar pentru 1961 300000 erau estimați că vor pleca. Plecau mai ales cei din generația tânără – jumătate din cei care plecau erau sub 25 ani - și cei mai apți de muncă. Economia era amenințată cu pierderea celor mia productivi muncitori.

Acesta a fost motivul construirii Zidului Berlinului în 1961. Peste noapte a devenit imposibil să părăsești RDG. Cei care încercau riscau să fie împușcați. SEDul pretindea că zidul era „o barieră protectoare împotriva fascismului” dar toată lumea știa că nu era menit să oprească fasciștii să intre ci să oprească cetățenii RDG să iasă. 

Protejați de zid, birocrația a reușit până la un anumit punct să-și consolideze puterea.  Pe baza mijloacelor de producție naționalizate și ajutați de expansiunea generală a economiei mondiale, s-a reușit un progres economic substanțial. Între 1950 și 1974 producția industrială a crescut de 7 ori. În 1969, cu o populație de 17 milioane, RDG producea mai multe bunuri industriale decât Reichul german în 1936 cu 60 milioane de locuitori.

Birocrația avea acum mijloacele să facă concesii considerabile clasei muncitoare. În sectoarele educației, îngrijirii copilului, securității sociale și culturii au mers mult mai departe decât majoritatea țărilor capitaliste. Dar nici modurile de producție naționalizate nici realizările sociale nu făceau din RDG o societate socialistă, așa cum exclama SED.

Așa cum a explicat Trotsky în Revoluția Trădată:

„...pentru marxiști această problemă nu este epuizată de considerarea formelor de proprietate indiferent de productivitatea muncii ce a fost atinsă. Prin cea mai joasă treaptă a comunismului (socialismul) Marx se referea la o societate care de la inceputurile sale stă deasupra celui mai avansat capitalism în dezvoltarea economică...Luat la scară mondială, chiar și într-o fază incipientă comunismul înseamnă un nivel mai ridicat de dezvoltare decât societatea burgheză.” 

Acesta nu era desigur cazul pentru RDG. În ciuda progreselor considerabile, productivitatea muncii era mult în spatele celor mai avansate state capitaliste. A productivitate superioară a muncii nu poate fi atinsă decât pe baza diviziunii internaționale a muncii. Dar RDGul se baza pe doctrina „socialismului într-o singură țară” și avea doar un acces limitat la resursel pieței mondiale. Economiile est europene nu fuseseră integrate cu adevărat de către regimurile staliniste nici măcar între ele. Ca și relațiile economice din interiorul țărilor staliniste, și cele dintre ele erau viciate de corupție birocratică și incompetență.

Nici concesiile sociale nu indicau existența socialismului. Scopul lor nu era să ridice nivelul cultural general al clasei muncitoare și al societății pe de-antregul. Serveau mai degrabă ca o modalitate de a liniști clasa muncitoare și de a asigura dominația birocrației, care nu a lăsat niciodată din mână controlul său asupra fiecărui aspect al societății.

Într-o țară de 17 milioane, menținea o armată de 200000 permanentă și agenți secreți part time pentru a monitoriza fiecare aspect al vieții cetățenilor. STASI – sau „compania națională ascultă și confiscă”, cum fusese poreclită de oameni – colecta chiar și probe de miros de la elementele suspecte, pentru a putea folosi câini ca să îi caute încaz că ar fi vrut să-i aresteze. Probele erau păstrate cu grijă în pungi de plastic. Și încadrul STASI, ca și în multe alte dominii, eficiența și monstruozitatea se amestecu cu incompetența.

Birocrația nu se temea numai de opoziția politică, se temea de orice gând independent sau original. Artiștii erau monitorizați în mod special, chiar dacă majoritatea erau complet apolitici.

Apropierea de Vest

Valul militant de lupte ale clasei muncitoare și studenților care au zguduit occidentul la sfârșitul anilor 60 a si-a croit drum și în Europa de Est. Anul 1968 a fost martorul Primăverii de la Praga, care a fost înăbușită de armatele a cinci state membre ale Pactului de la Varșovia, inclusiv cea a RDG. În 1970, Polonia a fost zguduită de o serie de greve. Împotriva muncitorilor docheri din Gdansk au fost trimise tancuri și zeci de oameni au fost uciși. În RDG începuseră de asemenea să apară semne de neliniște.

În 1971, Ulbricht a fost înlăturat ca lider al SED și înlocuit de Erich Honecker, unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Honecker a combinat o politică de represiune sistematică cu concesii materialelargi către clasa muncitoare. A putut face acest lucru extinzând relațiile economice cu Vestul.

În 1969 Willy Brandt a formase primul guvern condus de social democrați în Germania de Vest după război. A inițiat Ostopolitik și a călătorit în Polonia în 1970. În 1972 a fost semnat un tratat într Germaniile de Est și de Vest, normalizând relațiile politice.Această politică servea atît interesele burgheziei germane cât și cele ale birocrației staliniste. Pentru burghezie, extinderea economică spre Est era crucială pentru a depăși impasul crizei care cuprinsese economia mondială în prima jumătate a anilor 70. Pentru regimurile staliniste, suportul occidental era decisiv pentru a se descurca cu problemele puse de clasa muncitoare.

Prin urmare, comerțul dintre cele două Germanii crescu exponențial. La sfârșitul decadei, 30% din comerțul eztern Est German se făcea cu Vestul. Din partea guvernului Vest German, RDG primea asistență tehnică, împrumuturi uriașe și milioane cash pentru rutele de tranzit și pentru cumpărarea prizonierilor politici. Între cele două guverne s-au legat contacte personale apropiate și au fost aranjate consultații regulare. Pe această bază, standardele de viață ale est germanilor au crescut rapid. De-a lungul anilor 70, veniturile au crescut cu o treime, economiile s-au dublat și comerțul cu amănuntul a crescut cu 56%. 40% dintre familii aveau o mașină, 84% erau echipate cu mașină de spălat și 88% cu televizor.

Dar ceea ce Honecker lăuda ca fiind succesele „socialismului într-o singură țară” era de fapt exact opusul. Cu ccât RDG folosea mai mult resursele economiei mondiale, cu atât mai dependentă devenea de ciclurile de afaceri și de crize. Schimbările economice care au avut loc în anii 80 au subminat complet RDG și au dus până la urmă la prăbușirea sa.

Incapabilă să țină pasul cu creșterea productivității muncii, urmare a introducerii tehnologiei computerizate în fiecare aspect al producției, RDG a rămas mult în urmă în competiția internațională. Porțiunea sa de piață mondială ăn domeniul exporturilor tehnice a scăzut de la 3,9% în 1973 la 0,9% în 1986. Perspectivele posibilității de plată a împrumuturilor și a bunurilor importate prin creșterea exporturilor au fost spulberate.

Schimbările în economia mondială au avut un impact similar în toate țările est europene și în Uniunea Sovietică însăși. Prețul materiilor prime, cel mai important export al lor, a căzut. Erau întrecute ca ofertanți de bunuri industriale ieftine de către tigrii est aiatici, care combinau cele mai moderne tehnologii cu cea mai ieftină forță de muncă. Creditele luate în cantități uriașe, în speranța extinderii eforturilor, trebuiau plătite crescând exploatarea clasei muncitoare.

Consecințele politice au apărut mai întâi în Polonia. În 1980 și 1982 a erupt mișcarea de masă Solidarnosc, înspăimântând toate regimurile staliniste. 

La Moscova, strata conducătoare se temea că o mișcare similară se putea dezvolta în Uniunea Sovietică și îi putea mătura. După multe ezitări, au decis să abandoneze relațiile de proprietate ale statului muncitoresc, pe care le exploataseră timp de șase decenii și să își caute o nouă bază a privilegiilor în proprietatea burgheză privată. Aceasta era semnificația ridicării lui Gorbachev și a politicii sale de perestroika.

Honecker s-a opus perestroikăi. El a înțeles, în mod corect, că introducerea acestei politici în RDG îi va pecetlui soarta. Pentru prima dată în istorie, sloganul SED „A învața de la Uniunea Sovietică înseamnă a învăța să câștigi” a fost abandonat. Unele publicații sovietice, cum era populara revistă Sputnik, au fost interzise. Cu toate acestea, soarta RDG a fost pecetluită. Se îndrepta rapid spre faliment.

Mai târziu, Guemther Mittag, membrul biroului politic însărcinat cu economia, a recunoscut, într-un interviu acordat revistei Der Spiegel, că era convins pe atunci că „fără reunificare, RDG ar fi trecut printr-o catastrofă economică cu consecințe sociale impredictibile, deoarece nu era capabilă să supraviețuiască pe cont propriu.” El a recunoscut că știa de la sfârșitul anului 1987 că „jocul se terminase”. Dar aveau să mai treacă doi ani până când populația generală avea să realizeze că birocrația abandonase jocul.

Prăbușirea RDG

În primăvara anului 1989 atmosfera politică din RDG era caracterizată de disperare și paralizie. Dacă un sondaj de opinie ar fi fost posibil, el ar fi arătat, în primul rând că majoritatea covârșitoare ar fi spus că lucrurile nu pot merge decât mai rău, iar în al doile rând că nu era absolut nici o modalitate de a îndepărta clica conducătoare.

Sentimentul general de frustare a fost amplificat atunci când Volkskammer(parlamentul Est German) a trecut unanim în iunie o rezoluție ce felicita guvernul chinez pentru masacrul de la Piața Tienanmen. Hans Modrow, care avea să treacă drept un Gorbachev german jumîtate de an mai târziu, a călătorit personal la Beijing pentru a transmite felicitările.

Nemulțumirea generală a găsit în final un vector cu totul apolitic. Sute de turiști est germani au ocupat ambasada Vest Germană din Praga, Budapesta și Varșovia, cerând să fie lăsați să meargă în Germania de Vest. Când guvernul maghiar a deschis granița cu Austria, zeci de mii au ajuns în Vest. Pentru guvernul est german, acest val de plecări a fost o mare rușine, ce i-a subminat major autoritatea.

La începutul lui septembrie au început primele demonstrații, inițial timide. La început numai câteva sute au participat, dar apoi au devenit mii și sute de mii. O lungă perioadă de vreme guvernul nu se putea hotărâ ce să facă. Unii oameni au fost arestați și intimidați, însă armata nu a intervenit.

Pe 7 octombrie, în toiul demonstrațiilor, Gorbachev a venit în Germania pentru a sărbători cea de-a 40cea aniversare a RDG. A lăsat clar să se înțeleagă în discursul său că nu îl va susține pe Honecker. Acest lucru a provocat o deplasare în linia SED. De acum va urmări în mod activ restabilirea capitalismului și reunificarea Germaniei. Honecker a fost înlăturat de către proprii să oameni din biroul politc și înlocuit cu Egon Krenz, care a încercat să calmeze demonstrațiile prin ceea ce el numea „dialogul public”. Mii de oameni au participat la dezbateri politice în piețele publice. Dar demonstrațiile au devenit mai mari.Pe 4 noiembrie un milion de oameni au luat parte, în Berlinul de Est, la una dintre cele mai mari demonstrații din istori Germaniei.

Trei zile mai târziu, Hans Modrow,cunoscut ca un susținător al lui Gorbachev, a fost numit prim ministru. Ziua următoare zidul Berlinului a fost deschis și milioane de oameni au mers în vizită în Germania de Vest. Acest lucru a mai luat deocamdată din presiunea asupra guvernului.

Modrow, care este și astăzi președinte onorifical PDS, avea să scrie mai târziu o carte despre mandatul său de prim ministru. După spusele lui, o revoluție era iminentă în iarna 1989-1990 : „Revelațiile zilnice ale corupției și abuzurilor în serviciu ale funcționarilor de top din SED aduseseră sentimentul general la punctul critic... Furia populară era îndreptată împotriva autorităților în comune, orașe și districte . În multe cazuri, posibilitatea de a guverna era serios redusă... greve, opriri temporare, lucrul minim și alte tulburări au dus la pierderi masive în producție. De aici, mai multe tendsiuni sociale ce puteau fi din ce în ce mai puțin controlate de structurile politice existente. ”

Apoi  Modrow descrie ceea ce el considera a fi principalul scop al guvernului său : „Principala mea sarcină era să mențin țara guvernabilă și să împiedic haosul. După mine, drumul spre unificare era inevitabil necesar și trebuia urmărit energetic.” Atât valorează afirmația ulterioară a PDS conform căreia RDG a fost forțată și împinsă cu forța spre unificarea cu Germania de Vest.

În realitate staliniștii însăși erau forța motrice a unificării. Modrow făcuse din sloganul „Germania, patrie unită” sloganul său central la vremea la care Kohl nuse hotărâse încă ce să facă. Modrow a călătorit la Moscova și la Bonn pentru a negocia termenii unificării. Guvernul său a fondat și agenția Treuhand, ce avea să privatizeze întreaga economie est germană în cursul câtorva ani. Ministrul economiei, Christa Luft, și-a publicat mai târziu memoriile sub provocatorul titlu „Bucuria proprietății”. Numai după ce PDS a pierdut alegerile pentru Volkskammer din martie 1990 și a fost exclus de la negocierile de unificare, acesta a devenit nemulțumit.

Clasa muncitoare a fost prezentă în număr masiv în demonstrațiile din 1989 dar nu a jucat nici un rol politic independent. Motivul nu este greu de înțeles. Cei 40 de ani de represiune politică ai stalinismului, precedați de 12 ani de teroare fascistă, au lăst urme în conștiința clasei muncitoare. După ce i se spusese timp de decenii că RDG înseman socialismul, mulți muncitori vedeau în capitalism o alternativă serioasă. Până la urmă, muncitorii vest germani trăiau mult mai bine și aveau mai multă libertate politică decât avuseseră ei vreodată țn RDG.

Din cauza absenței unei perspective viabile în clasa muncitoare, figure accidentale din clasa de mijloc, complet incapabile să înțeleagă cursul evenimentelor  sau măcar să întrevadă consecințele propriilor acțiuni, au devenit purtătorii de cuvânt ai mișcării. O dată cu primele demonstrații, un număr de organizații democratice și-au făcut apariția. Programul lor nu trecea dincolo de cele mai vagi solicitări democratice și chemări la „dialog democratic”. Nu arătau nici cea mai mică voință pentru o schimbare revoluționară. Din contră, își exprimau consternarea față de dezintegrarea subită a RDG.

Speriați de faptul că se găseau dintr-o dată conducând o mișcare de masă cuprinzând milioane de oameni, au predat inițiativa guvernului cât mai repede posibil. Au format o masă rotundă cu guvernul Modrow, ocrotindu-l astfel de opoziția crescândă. Când opoziția față de Modrow a continuat să creacă, au intrat până la urmă în guvern.

Pabloiții formau flancul stâng al mesei rotunde. Cei care rupseseră cu cea de-a Patra Internațională în 1953, pretinzând ca stalinismul poate deschide noi căi către socialism, susțineau acum stalinismul când deschidea noi căi către capitalism.

O săptămână după căderea zidului, Ernest Mandel a călători personal în Berlinul de Est. Prima sa declarație publică – un interviu cu ziarul stalinist de tineret Junge Welt – a fost dedicat unei denunțări a BSA, predecesorul SEP în Germania. La demonstrația de masă din 4 noiembrie am distribuit ilegal un manifest, avertizând asupra pericolului restaurării capitalismului și apărând programul socialismului internațional. Mandel a condamnat acest lucru ca „o intervenție impardonabilă din afară”. Mai târziu, Mandel a funcționat ca sfătuitor pentru Gregor Gysi, liderul PDS. Cel mai important membru al Secretariatului Unit în Germania, Jakob Moneta, s-a alăturat chiar comitetului central al PDS.  Iar discipolul lui Mandel, Winfrid Wolf, este astăzi membru al Bundestag ca parlamentar al PDS.

Concluzii politice

Motivul pentru care muncitorii nu au putut contrabalansa valul de reacțiune ce a cuprins Europa de Est și Uniunea Sovietică este criza perspectivei, rezultat al deceniilor de dominație stalinista, și trebuie să adăugăm și reformistă asupra clasei muncitoare.

Dar faptul că muncitorii sunt confuzi nu înseamnă că au încetat să mai gândească. În realitate, ei au trecut prin experiențe gigantice în acești ultimi 8 ani. Iluziile în capitalism, atât de abundente acum 8 ani, au dispărut în mare parte.Masele de muncitori au avut deja propriile experiențe amare. Dar în măsura în care stalinismul este încă identificat cu stalinismul, nu există ieșire. Înțelegerea trecutului, înțelegerea stalinismului și a ceea ce reprezintă el este crucială pentru a depăși prezenta criză de perspectivă. Numai dacă înfrângerile sunt înțelese și învățămintele trase, ele pot – cum remarca odată Lenin – fi transformate în baza viitoarelor victorii.

O asemenea înțelegere nu începe cu muncitorul obișnuit sau cu masele de muncitori ci începe cu cei mai avansați. Mai exact, numai prin partidele clasa muncitoare poate ajunge la o asemenea înțelegere. În aceata constă importanța istorică a acestei școli de vară.

Va găsi această școală un răspuns mai larg?  Vadim Rogovin, în prelegerea sa de ieri, a arătat spre influența mediei burgheze. Este desigur adevărat că arta manipulării a evoluat într-un mod nemaiauzit. Dar simplul fapt că burghezia trebuie să se bazeze pe asemenea manipulări nu este un semn de forță ci de slăbiciune. Guvernele bazate pe iluzii create artificial sunt mult mai volatile decât guvernele bazate pe concesii sociale reale, pe care nici unul nu și le mai poate permite asrăzi. Ca în gluma pe care Vadim a spus-o ieri : „Am făcut atâtea promisiuni și masele tot nu sunt mulțumite.”

În perioada următoare vom vedea inevitabil numeroase explozii sociale – în Europa de Est, în fosta Uniune Sovietică ca și în Vest -. Aceste explozii nu vor depăși  spontan criza de perspectivă și nici câteva slogane corecte nu vor fi suficiente pentru a depăși devastatoarea moștenire lăsată de stalinism în conștiința clasei muncitoare. Dar o dată cu criza socială vine inevitabil o schimbare a climatului politic și o creștere a interesului politic, o căutare a răspunsurilor la întrebările politice pe care numai Comitetul Internațional le poate da.

Pe această bază noi cadre marxiste vor fi strânse și înarmate de către cea de-a Patra Internațională, care va deveni centrul pentru reorientarea politică a maselor de muncitori la nivel internațional.