Accidentul aviatic de lângă Smolensk din 10 aprilie 2010 care a dus la moartea președintelui polonez Lech Kaczynski a condus la o consternare pe scară largă în Polonia. Alături de Kaczynski, accidentul a luat viața a aproximativ 80 de membri ai elitei politice și militare a țării. Ei se îndreptau spre o ceremonie comemorativă în Katin, Rusia, unde acum 70 de ani 22,000 de ofițeri și intelectuali polonezi au fost uciși de către asasini staliniști.
Ar fi o greșeală însă să se confunde, așa cum face o mare parte a mass-mediei poloneze și internaționale, șocul pe scară largă resimțit în urma accidentului cu o largă simpatie pentru figura și politicile lui Lech Kaczynski. Kaczynski a fost unul dintre cei mai lipsiți de scupule reprezentanți ai elitei conducătoare poloneze.
Fostul copil vedetă de film și consilier al sindicatului Solidaritatea a fost unul dintre principalii arhitecți al restaurării pieței libere capitaliste și al așa zisei terapii de șoc care a început în anii ‘90. Ca președinte, Kaczynski a întreprins o serie de atacuri virulente asupra drepturilor sociale și democratice ale populației, bazându-se pe susținerea partidelor de extremă dreapta. Conform sondajelor de opinie, el avea șanse mici să fie reales la alegerile prezidențiale programate pentru această toamnă.
Lech Kaczynski a fost ales președinte în octombrie 2005 cu cel mai mic număr de voturi înregistrat vreodată de un candidat victorios. O treime din electorat a votat cu candidatul conservator în cel de-al doilea tur. Kaczynski a reușit să câștige cu o bază de susținere atât de îngustă numai pentru că predecesorii săi erau atât de discreditați.
Post-stalinista Alianță Democratică de Stânga (SLD) începuse o ofensiva împotriva statului social polonez în cei patru ani de guvernare și era implicat în numeroase scandaluri de corupție. Singurul rival serios al lui Kaczynski a fost actualul prim ministru, Donald Tusk, care anunțase propriile planuri de reduceri radicale și privatizări.
La alegerile parlamentare din 2005, partidul său Lege și Justiție (PiS) a devenit cel mai puternic grup parlamentar și o lună mai târziu Kaczynski câștigă alegerile prezidențiale. În timpul campaniei prezidențiale Kaczynski a intenționat să mobilizeze straturile mai înapoiate ale populației poloneze cu un amalgam de demagogie socială, naționalism și chemarea la o luptă împotriva corupției.
Doar nouă luni mai târziu a prezidat asupra nominalizării fratelui său geamăn Jaroslaw în postul de prim ministru. Frații Kaczynski au format apoi o coaliție cu Liga Familiilor Poloneze (LPR) și Samoobrona (Autoapărarea Republicii Poloneze), două partide de dreapta, fățiș antisemite.
Sub forma luptei împotriva corupției, Kaczynskii au mărit capacitățile represive ale statului. În același timp, și-au crescut propria influență, mărindu-și propriile puteri și plasând oameni de încredere în poziții cheie. Unul dintre primele acte oficiale ale guvernului Kaczynski a fost o modificare a legii audiovizuale a țării, oferind gemenilor acces direct la televiziunea și radioul naționale.
Unul dintre proiectele cheie ale guvernului a fost crearea Biroului Central Anticorupție (CBA). Serviciul unește poliția, poliția secretă și autoritatea judiciară într-o organizație care are puteri asemănătoare cu fostul serviciu secret stalinist. Sub controlul direct al primului ministru, CBA a fost folosit cu mai multe ocazii de către frații Kaczynski pentru a-și neutraliza adversarii politici-inclusiv membri ai propriului guvern.
În ciuda retoricii populiste, guvernul PiS a continuat să impună politicile de austeritate ale fostului guvern, făcând numai schimbări cosmetice. După o scurtă pauză, politica privatizării proprietăților statului a fost de asemenea continuată. În sfera politicii externe, Lech Kaczynski a urmat practic cursul impus de către predecesorul său Alexander Kwasniewski (SDL), o puternică orientare către imperialismul american cu scopul de a mări posibilitatea de manevră a țării în interiorul Europei. Propriile bâlbâieli și provincialitatea lui Lech Kaczynski oglindeau izolarea accentuată a țării.
Guvenul condus de fratele său s-a prăbușit pe 27 octombrie 2007 în urma acerbelor disensiuni interne, iar Lech a început să lucreze îndeaproape cu noul prim ministru Donald Tusk, liderul Platformei Civice (PO), o formațiune fervent pro-piață liberă.
După aproape cinci ani de mandat, Kaczynski a reușit să piardă chiar și îngusta sa bază de susținere. Cu puțin înaintea morții, era cotat la doar aproximativ 20%.
Aici Kaczynski a împărtășit soarta tuturor șefilor de guvern și de stat polonezi din era post-stalinistă, nici unul dintre ei neavând vreodată un al doilea mandat-cu excepția lui Kwasniewski. Din 1990 societatea poloneză a fost dominată de politicieni cu originea în fostul regim stalinist sau în mișcarea de opoziție Solidaritatea. Ambele grupuri de politicieni au căutat să jefuiască resursele țării printr-o combinație de privatizări și reduceri sociale. Când grupul de la putere este suficient de discreditat în ochii populației, celălalt preia ștafeta. Toate acestea s-au petrecut sub jurisdicția directă a Uniunii Europene și a instituțiilor sale.
Kaczynski a jucat un rol central în restaurarea capitalismului. După terminarea studiilor de drept în 1977, a intrat în contact cu „Comitetul pentru apărarea muncitorilor” (KOR). Din acel moment s-a plasat în aripa de dreapta a mișcării de opoziție sindicală. În 1980 era unul dintre consilierii Solidarității unde a lucrat cu liderul său Lech Walesa la suprimarea cererilor politice în cadrul sindicatului și la subordonarea mișcării Bisericii Catolice.
În 1989 Kaczynski era unul dintre reprezentanții la așa numita „masă rotundă”, care a organizat restaurarea capitalismului. Sarcina principală a mesei rotunde era împărțirea puterii și influenței între noile straturi în ascensiune ale Solidarității și fosta elită stalinistă, pregătind în acest timp terapia de șoc pentru populație. Ca senator, pe atunci membru al parlamentului și în cele din urmă co-coordonator pentru securitate și servicii secrete, Kaczynski a fost direct implicat în impunerea acestei „terapii”. Consecințele pentru populație au fost dramatice și au dus la o înfrângere umilitoare pentru guvernul condus de Solidaritate în 1993.
În acel moment Kaczynski s-a retras din viața publică. Numai după discreditarea, după patru ani la putere, a regimului post-stalinist ce a urmat la guvernare, și o dată cu alegerea unui guvern al unei Solidarități renovate (AWS) în 1997, Kaczynski s-a întors pe scena politică. A preluat postul de ministru al Justiției din iunie 2000 până la căderea guvernului în iulie 2001. În urma unui val de restructurări controversate, concedieri și privatizări, AWS a devenit atât de nepopular încât nu a obținut destule voturi pentru a fi reprezentat în noul parlament. La acel moment PiS-ul remodelat al lui Kaczynski a câștigat de asemenea numai 9,6% dintre voturi.
Kaczynski s-a concentrat apoi pe politica din capitala Poloniei și a fost ales primar al Varșoviei în noiembrie 2002. În timpul mandatului și-a demonstrat disprețul față de drepturile democratice, interzicând, de exemplu, un marș gay pride în iunie 2005. În același timp a permis neo-naziștilor o contra-demonstrație. În ciuda interzicerii, forțele pentru drepturile gay s-au adunat și au fost atacate brutal de către neo-naziști. Kaczynski a criticat apoi poliția pentru că au protejat pe gay și susținătorii lor de atacurile venite din partea fasciștilor.
Alte teme preferate includeau cererea sa pentru introducerea pedepsei cu moartea și propunerea ca oamenii fără locuință să fie trimiși în maghernițe de containere în afara orașului, pentru a nu strica peisajul pentru turiști și pentru avuții orașului.
Contrar afirmațiilor unor membri importanți ai Partidului Verde din Germania, Lech Kaczynski nu a „reprezentat interesele țării sale”, nici nu și-a „dedicat viața libertății Poloniei și libertății Europei” (cancelarul Germaniei Angela Merkel). A fost un reprezentant al elitei conducătoare poloneze și a căutat să impună forme autoritate de conducere bazate pe șovinism polonez reacționar.
13 aprilie 2010