Regimul militar din Egipt a promulgat în această săptămână un decret care interzice grevele şi protestele. Lucrul acesta evidenţiază caracterul real al regimului care a urmat la putere după înlăturarea dictatorului Hosni Mubarak.
Potrivit AhramOnline, decretul "incriminează grevele, protestele, demonstraţiile şi sit in-urile care interferează cu afacerile private sau de stat sau care aduc, într-un fel sau altul, un impact negativ asupra economiei. Decretul-lege permite aplicarea de pedepse severe pentru cei care fac apel sau incită la astfel de acţiuni. Pedeapsa maximă este de un an închisoare şi amenzi de până la o jumătate de milion de lire egiptene” (60.000 de euro).
Cu alte cuvinte, regimul încearcă să scoată în afara legii şi să incrimineze metodele care au ajutat milioane de egipteni să i se opună lui Mubarak şi să-l îndepărteze pe data de 11 februarie , după 18 zile de demonstraţii în masă, de la putere.
În plus, decretul stabileşte cadrul legal pentru a suprima în mod violent luptele eroice ale clasei muncitoare egipteane. Grevele acesteia s-au extins în mod constant pe parcursul celor patru ani care au precedat protestele de luna trecută din Piaţa Tahrir.
Muncitorii din toată ţara au trecut în urma căderii lui Mubarak la ofensivă şi au cerut mărirea salariilor, locuri de muncă, drepturi democratice depline şi concedierea managerilor şi liderilor de sindicat care au servit dictatura.
Muncitorii de calea ferată, farmaciştii, medicii, angajaţii din magazine şi mass-media, pensionarii şi chiar şi politiştii au organizat în ultimele săptămâni greve, proteste şi sit in-uri - forme de protest care în conformitate cu noua lege ar fi considerate infracţiuni. Peste 1.000 de muncitori de la compania de petrol Suez Petrojet au organizat cu doar câteva zile înainte de anunţarea decretului un sit-in în care au protestat împotriva disponibilizărilor şi au cerut dreptul de a fi angajaţi cu normă întreagă.
Clasa muncitoare a interpretat înlăturarea cu succes a unui dictator care a condus ţara timp de 30 de ani ca pe o victorie care ar trebui să le aducă soluţionarea unor cereri juste.
"Am avut într-adevăr speranţa că noul guvern ne va sprijini şi va ţine cont de cererile noastre," a declarat celor de la AhramOnline Ali Fotouh, un şofer angajat în sistemul de transport public. "Ne-am aşteptat ca ei să spună că “cererile voastre legitime se află pe birourile noastre şi vom avea nevoie de o lună sau două pentru a le soluţiona”... . Acest lucru nu este corect. De ce nu ne-au rezolvat cererile ca să nu mai intrăm în grevă? Tonul acesta îmi aduce aminte de zilele de demult de pe vremea lui Mubarak, de ameninţările şi represiunea folosită de regim.“
Succesorii lui Mubarak s-au organizat în Forţele Armate ale Consiliului Suprem şi sunt conduse de Mareşalul Mohamed Hussein Tantawi care a servit timp de 20 de ani ca ministru al Apărării sub conducerea lui Mubarak. Aceştia au ajuns la o concluzie diametral opusă. Armata aflată la comandă face parte şi este indisolubil legată de elita bogătaşilor corupţi din Egipt. Ea vede în căderea dictatorului un semnal pentru a consolida regimul în jurul aparatului de securitate care rămâne neatins. Pentru aceasta se foloseşte de serviciile care provin din rândul elementelor burgheze de "opoziţie", cum ar fi Fraţia Musulmana sau figuri ca Mohamed ElBaradei şi Amr Mousa, pentru a crea o aparenţă democratică.
Ţelurile şi metodele regimului contrarevoluţionar condus de Mareşalul Tantawi au devenit în ultimele săptămâni tot mai clare şi îndreptate tot mai direct împotriva luptelor duse de clasa muncitoare.
Pe 9 martie, trupe armate şi poliţişti în civil, înarmati cu ţevi metalice, bâte şi cabluri electrice au eliberat prin violenţă Piata Tahrir din Cairo, bătând manifestanţii care se aflau acolo din 28 ianuarie. Sute au fost târâti într-un lagăr de detenţie construit ad-hoc unde au fost torturaţi cu şocuri electrice, bătuţi şi supuşi abuzurilor sexuale.
O violenţă similară a fost folosită şi pentru a dispersa creştinii copţi care demonstrau în faţa clădirii televiziunii şi a radioului de stat din Cairo în urma incendierii unei biserici. Există dovezi că regimul incită la conflicte religioase în încercarea de a distrage atenţia de la luptele sociale.
Regimul a impus săptămâna aceasta modificări constituţionale întocmite de o comisie numită de către Comandamentului Suprem al Forţelor Armate şi aprobate într-un referendum convocat în grabă. Noile norme nu precizează când şi cum se vor organiza alegerile şi nici nu pun sub semnul întrebării starea de urgenţă care se aplică de la asasinarea lui Anwar Sadat în 1981 încoace, dar menţin puterea absolută dată preşedintelui, putere care a format baza constituţională a regimului Mubarak.
Evoluţiile din Egipt, represiunile sângeroase din Yemen, Bahrain şi Siria, iar acum declanşarea unui război imperialist în Libia demonstrează în mod clar că "primăvara arabă" se apropie de sfârşit. S-au năruit orice iluzii că protestele paşnice şi răsturnarea vreunui dictator aduc transformări democratice şi sociale adevărate sau că aspiraţiile muncitorilor sau a celor asupriţi pot fi realizate sub tutela partidelor şi a politicienilor burghezi.
Alungarea lui Mubarak a fost o victorie şi o demonstraţie indubitabilă a puterii sociale imense a clasei muncitoare egiptene. Mubarak, armata, elita egipteană de la guvernare şi patronii principali ai regimului aflaţi la Washington nu au putut să le impună o"tranziţie ordonată" care l-ar fi menţinut pe dictator la putere pentru a regiza regimul care i-ar fi urmat. Ei au fost forţaţi să facă o retragere tactică umilitoare în faţa mişcarii de masă, a grevelor şi a protestelor care au cuprins Egiptul.
Cu toate acestea, principalele probleme care au dat naştere la aceste lupte de masă rămân nerezolvate; revoluţia care a început pe 25 ianuarie rămâne nefinalizată. Îndepărtarea lui Mubarak a fost doar primul pas.
Somajul masiv în special în rândul tinerilor egipteni, cât şi nivelul de trai care a scăzut extrem de mult datorită creşterii preţurilor la produsele de bază, rămân neschimbate. Prăpastia dintre zeci de milioane de oameni care trăiesc în sărăcie şi elita bogată care, cu ajutorul capitalului străin a jefuit economia ţării, rămâne la fel de mare. Înrăutăţirea condiţiilor sociale aduse de criza din lumea capitalistă continuă.
Armata, care a constituit piatra de temelie a regimului lui Mubarak, rămâne ferm la putere şi este sprijinită cu mână de fier de Washington. Nu a fost doar o coincidenţă faptul că decretul privind interzicerea grevelor şi a protestelor a fost anunţată în aceeaşi zi în care secretarul american al Apărării Robert Gates a sosit la Cairo pentru a lăuda "rolul constructiv" al armatei egiptene în menţinerea "stabilităţii". El a fost totodată de acord să finanţeze operaţiunile unei contrarevoluţii cu miliarde de dolari .
Realizările câştigate de către poporul egiptean împotriva regimului Mubarak sunt ameninţate. Acestea pot fi apărate şi realizate numai prin intermediul unei noi strategii politice, strategie bazată pe mobilizarea clasei muncitoare în lupta pentru răsturnarea regimului militar care reprezintă interesele de capital egipteane şi străine şi înlocuirea lui cu un guvern muncitoresc.
Evenimentele din Egipt reafirmă teoria lui Troţki despre revoluţia permanentă. Aceasta spune că lupta pentru egalitate şi pentru drepturi democratice de baza poate fi realizată doar pe baza unui program socialist şi prin lupta pentru putere a clasei muncitoare.
Evenimentele din Egipt au demonstrat nu doar imensa putere a clasei muncitoare, ci au şi dovedit că o conducere revoluţionară socialistă este esenţială.
Lipsa unei astfel de conduceri şi a unei perspective revoluţionare clare a permis burgheziei egipteane, susţinută de imperialism, să schimbe situaţia în avantajul său. Ea a exploatat diviziunile din cadrul mişcarii populare adunate în Piaţa Tahrir şi s-a bazat pe straturi privilegiate ale societăţii care nu au dorinţa de a vedea revoluţia mergând dincolo de eliminarea lui Mubarak.
Caracterul de clasă al luptei care se desfasoara în Egipt devine tot mai clar. Este necesară o nouă conducere care să explice faptul că cererile sociale şi democratice ale muncitorilor egipteni şi a celor asupriţi pot fi realizate numai prin punerea în aplicare a politicilor socialiste. Ea trebuie să explice şi faptul că victoria revoluţiei din Egipt necesită o strategie internaţională capabilă să unească muncitorii egipteni cu clasa muncitoare internaţională într-o luptă comună pentru a învinge burghezia arabă, regimul sionist din Israel şi imperialismul european şi american.
Acest lucru necesită fondarea unui nou partid al clasei muncitoare, o secţiune a Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale, care să lupte pentru această perspectivă şi care să pregătească clasa muncitoare egipteană pentru luptele de clasă intense care vor urma.
25 martie 2011