La doi ani şi jumătate de la declanşarea crizei financiare din septembrie 2008 şi la doi ani după încheierea oficială a recesiunii din SUA este clar că nici una dintre problemele care stau la baza celei mai profunde crize economice mondiale din 1930 încoace nu au fost rezolvate. Dimpotrivă, recuperarea economică este anemică şi şovăitoare, ratele de creştere economică încetinesc în cea mai mare parte a lumii, iar sistemul financiar este din nou la marginea prăpastiei.

În Statele Unite, şomajul este în creştere, preţurile pe piaţa imobiliară şi la vânzări se prăbuşesc, iar industria prelucrătoare este în scădere. Toate acestea exprimă o tendinţă globală. Cel mai recent raport al Global Economic Prospects emis pe 7 iunie prognozează pentru acest an şi pentru cel viitor o creştere economică mai lentă pentru fiecare regiune a lumii, cu excepţia celei subsahariene din Africa.

Banca Mondială estimează că economia mondială va creşte în acest an cu doar 3,2 la sută, rată aflată sub cea de 3,8 la sută înregistrată în 2010.

Se aşteapta ca economia Statelor Unite să crească cu un sumbru 2,6 la sută în acest an şi să rămână sub 3 la sută, cel puţin până în 2013. Este nevoie de o rată de creştere susţinută de cel puţin 3 la sută pentru a acoperi rata oficială de aproape doua cifre a somajului din SUA.

Ceea ce este mai ameninţător este faptul că Banca Mondială consideră că rata de creştere a ţărilor în curs de dezvoltare - China, India, Brazilia, etc - va scădea până în 2013 la 6,3 la sută, cu un punct procentual sub rata din anul 2010. Acestea sunt ţările care, de la începutul crizei financiare din ţările avansate, au contribuit la creşterea economică globală.

Aceste previziuni sumbre nu ţin cont de datele din luna mai care indică o încetinire a creşterii economice în SUA, Europa, Japonia, China şi India.

În ultimele zile s-a observat o proliferare a avertismentelor venite din partea economiştilor burghezi asupra pericolului de revenire la o creştere economică negativă, aşa-numita "dublă recesiune". Lawrence Summers care a fost până la sfârşitul anului 2010 director al Consiliului Economic Naţional, a publicat pe 13 iunie atât în ​​Washington Post , cât şi în Financial Times un articol în care a avertizat că Statele Unite "sunt acum la jumătatea drumului spre un deceniu economic pierdut ". El a subliniat faptul că între 2006 şi 2011 creşterea economică medie din SUA a fost de mai puţin de 1 la sută pe an, similar cu rata înregistrată de Japonia la momentul în care a “explodat balonul.”

Profesorul Nouriel Roubini de la Universitatea din New York a avertizat săptămâna trecută asupra unei "furtuni perfecte" a deficitelor fiscale din SUA, a unei încetiniri a creşterii economice din China, a datoriilor suverane europene şi a stagnării din Japonia. El a spus că China s-ar putea confrunta cu o "aterizare dură" după 2013, ca rezultat al supracapacităţii din investiţiile de capital şi a falimentelor bancare.

Criza economică mondială a fost precipitată de o orgie a speculaţiilor în care graniţa dintre manevrele financiare permise şi criminalitatea directă a fost în mare măsură ştearsă. Cu toate acestea, accentul neabătut al politicii guvernamentale a fost acela de a proteja bogăţia aristocraţiei financiare. În acest scop, trezoreriile de stat au fost jefuite pentru a acoperi datoriile rezultate din jocurile de noroc ale bancherilor.

Ajutoarele financiare de trilioane de dolari alocate salvării băncilor au inaugurat cel mai mare transfer de avere din istoria omenirii care a avut loc de la cei de jos, la cei de sus. Acest lucru a înteţit tensiunile sociale şi a inaugurat o nouă perioadă de transformări revoluţionare.

Primele semne au putut fi observate la începutul acestui an în mişcările revoluţionare din Tunisia şi Egipt, în intensificarea rezistenţei clasei muncitoreşti din Grecia şi din alte ţări europene şi în protestele masive ale muncitorilor din Wisconsin. Burghezia a fost în măsură să prădeze trezoreria publică numai datorită rolului de mediator jucat de sindicate şi de aliaţii lor pseudo-socialişti de "stânga" care au subminat şi strangulat opoziţia clasei muncitoare.

Creşterea bruscă a datoriilor de stat care rezultă din planurile de salvare a subminat mai mult solvabilitatea pe termen lung a băncilor, deoarece acestea au fost lăsate să deţină zeci de miliarde de dolari în titluri de stat a căror valoare a scăzut.

Răspunsul universal al burgheziei şi al guvernelor sale, indiferent de culorile lor politice - liberale, conservatoare sau "socialiste" - este de a impune costul integral al crizei asupra clasei muncitoare. Scopul nu este altul decât o contrarevoluţie socială - eliminarea tuturor câştigurilor sociale realizate secolul trecut şi reducerea clasei muncitoare la o stare de sărăcie şi disperare.

Însă, departe de a rezolva criza financiară, toate eforturile lor nu au făcut decât să o adâncească. La un an după ce a primit un împrumut de 110 miliarde de euro care a legat ţara de măsuri de austeritate brutale, Grecia a fost aruncată într-o recesiune profundă care a subminat veniturile statului şi a intensificat criza datoriei. Acum, în schimbul unui nou împrumut, guvernul social-democrat impune reduceri chiar mai profunde, precum şi o vânzare a activelor de stat.

Acest ciclu vicios care este aplicat şi în Irlanda, Portugalia, Spania şi în alte ţări puternic îndatorate duce inevitabil la falimente suverane şi la o nouă criză financiară.

Nici un bancher aflat la conducere nu a fost urmărit penal pentru asocierea sa cu masiva schemă Ponzi care a fost aplicată pe baza unor credite ipotecare subprime toxice şi a altor active discutabile. Băncile gigant nu numai că nu au fost desfiinţate sau naţionalizate, acestora li s-a permis chiar să-şi mărească puterea lor de monopol. Nu a fost instituită nici o reforma serioasă, ceea ce a permis băncilor să reia speculaţiile nechibzuite şi să facă profituri record, în timp ce directorii lor şi-au atribuit bonusuri mai mari decât până acum.

Nereglementarea pieţei derivatelor care a jucat un rol central în colapsul financiar continuă fără încetare. Sunt realizate profituri în valoare de milioane de pe o piaţă înfloritoare a creditelor default swap cu ajutorul cărora se speculează asupra probabilităţii unui faliment suveran.

Argumentând împotriva oricărei restructurări a datoriilor din Grecia, Mario Draghi, fostul guvernator al Băncii Italiei care va deveni probabil următorul preşedinte al Băncii Centrale Europene, a declarat săptămâna trecută în Parlamentul European: "Cine sunt proprietarii creditelor default swap ? Cine i-a asigurat pe alţii împotriva unui faliment suveran? Am putea avea de-a face cu o reacţie în lanţ."

Declinul nivelului de trai al clasei muncitoare şi concentrarea bogăţiei în partea superioară a populaţiei este rezumată într-o diagramă publicată de Departamentul American al Muncii. În ea se arată că ponderea din venitul naţional american care revine muncitorilor a scăzut la un nivel record.

Graficul arată că declinul - o tendinţă generală care a început în anii 1980 - s-a accelerat în mod dramatic în 2000. Ceea ce este cel mai semnificativ este faptul că partea din venitul naţional care a revenit muncitorilor a scăzut în timpul presupusei "recuperări" care a început în luna iunie 2009 mai mult decât în ​​timpul recesiunii oficiale.

Ce dezvăluie acest lucru? El demonstrează că această criză este exploatată sistematic şi deliberat de către burghezia americană şi administraţia Obama pentru ca să efectueze o inversare istorică şi permanentă a condiţiilor clasei muncitoare.

Evenimentele din ultimele 33 luni au respins toate afirmaţiile guvernelor, politicienilor, analiştilor mass-media, oficialilor sindicatelor şi a cadrelor universitare care pretind că exista o soluţie viabilă la criză în cadrul capitalismului. Partidul Egalităţii Socialiste şi World Socialist Web Site a explicat de la bun început că actuala criză nu este doar o recesiune conjuncturală, ci mai degrabă o criză sistemică a sistemului capitalist mondial. În centrul crizei este declinul prelungit şi profund al poziţiei globale a capitalismului american.

SEP a scris în ianuarie 2009 că " o reechilibrare "a economiei mondiale - adică stabilirea unui nou echilibru economic mondial pe bază capitalistă - poate fi realizat doar printr-o distrugere masivă a forţelor de producţie existente, o scădere catastrofală a nivelului de trai al clasei muncitoare internaţionale şi, pentru ca acestea să fie realizate, anihilarea unei părţi importante a populaţiei lumii. Prin urmare, alternativa reală la dezintegrarea capitalistă este reorganizarea raţională a economiei globale pe o bază socialistă."

Perspectiva - şi avertizarea - aceasta a fost confirmată de evenimente. La fel este cazul şi cu menţionarea în acelaşi document a proceselor interdependente ale crizei capitaliste şi dezvoltarea militantismului social şi politic al clasei muncitoare şi a unor noi forme de conştiinţă revoluţionară. Documentul îşi mai punea întrebarea "care dintre aceste procese vor avea întâietate".

Expresiile iniţiale ale unei noi etape a luptei de clasă din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, Europa şi America au subliniat rolul reacţionar al sindicatelor, al partidelor oficiale de "stânga", precum şi a diverselor organizaţii ale clasei de mijloc care încearcă să menţină clasa muncitoare legată de aceste forţe contrarevoluţionare.

Evenimentele au subliniat problemele politice complexe cu care se confruntă clasa muncitoare acum când intră într-o nouă perioadă de lupte revoluţionare şi au scos în evidenţă întrebarea centrală: criza conducerii şi a perspectivei în cadrul clasei muncitoare. Deteriorarea economiei mondiale va alimenta inevitabil noi lupte sociale chiar mai largi. Ele vor oferi oportunităţi ample pentru ca mişcarea revoluţionară să lupte pentru preluarea conducerii acestor lupte şi pentru ca să se înarmeze cu o perspectivă socialistă şi internaţionalistă.

Doar Partidul Egalităţii Socialiste şi Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale sunt capabile şi determinate să ofere această conducere. Toţi cei care vad nevoia unei alternative socialiste la sărăcie, dictatură şi război ar trebui să ia decizia de a se alătura şi de a construi mişcarea noastră în fiecare ţară.