Demonstraţiile de vinerea trecută din Egipt au fost printre cele mai mari care au avut loc după mişcarea revoluţionară a muncitorilor şi tinerilor care l-a forţat pe dictatorul Hosni Mubarak să demisioneze pe 11 februarie. Sute de mii de oameni s-au adunat în capitala Cairo şi în alte oraşe pentru a denunţa politicile guvernului militar stabilit după căderea lui Mubarak.
Printre sloganurile protestatarilor a fost şi solicitarea pentru o "a doua revoluţie". Din această formulare reiese concluzia critică că aspiraţiile democratice şi sociale de bază ale mişcării nu au fost rezolvate nici la trei luni şi jumătate după căderea lui Mubarak.
Referitor la drepturile democratice, regimul militar a păstrat legile de urgenţă, a căror eliminare a fost o cerere de bază a revoluţiei. În martie, armata a pus în aplicare o nouă lege care interzice grevele sau demonstraţiile care afectează economia. Armata menţine controlul deplin asupra tuturor discuţiilor legate de modificările constituţionale şi va controla îndeaproape alegerile, în cazul în care acestea vor fi organizate vreodată.
Armata a atacat deja brutal tinerii demonstranţi din Piaţa Tahrir. Metodele sale de represiune sunt însă îndreptate împotriva tuturor secţiunilor clasei muncitoare, forţa socială de baza care a condus revoluţia egipteană. Ulterior, grevele care au izbucnit în zilele premergătoare datei de 11 februarie au continuat şi s-au extins. Muncitorii au luptat pentru o egalitate mai mare, salarii îmbunătăţite, o inversare a privatizărilor şi dreptul democratic de a se opune cererilor venite din partea corporaţiilor. În ultimele săptămâni luptele s-au înmulţit, la ele participând şi muncitorii din fabrici şi medicii.
Clasa muncitoare egipteană se confruntă nu numai cu represiunea din partea statului, ci şi cu o aprofundare a crizei economice. Şomajul a crescut la aproape 12 la sută. Clasa conducătoare egipteana va folosi însă şomajul în masă pentru a respinge cererile pentru salarii mai mari şi condiţii de muncă îmbunătăţite.
În domeniul politicii externe s-a menţinut piatra de temelie, veche de decenii, a guvernului egiptean: alianţa cu Statele Unite. Guvernul a jucat un rol esenţial în sprijinirea intervenţiei imperialiste în ţările din vecinătatea Libiei. În ceea ce priveste Israelul, au fost luate doar măsuri limitate, cum ar fi deschiderea parţială a frontierei Rafah spre Gaza, care a avut ca scop menţinerea sub observaţie a opoziţiei interne şi păstrarea alianţei strategice a Egiptului cu Israelul.
Statele Unite joacă un rol esenţial în susţinerea regimul militar. Timp de decenii, guvernul american a sprijinit dictatura lui Mubarak, furnizându-i în fiecare an miliarde de dolari pentru finanţarea aparatului său militar-poliţienesc. La începutul demonstraţiilor din acest an, administraţia Obama l-a susţinut deschis pe Mubarak. Ulterior a făcut planuri pe ascuns pentru a organiza o "tranziţie ordonată" care să-l păstreze pe Mubarak la putere pentru o perioadă îndelungată de timp. Obligată în cele din urmă să renunţe la clientul său, SUA colaborează acum cu armata pentru a-şi menţine interesele.
Statele Unite şi puterile europene încearcă să exploateze situaţia prin deschiderea chiar şi mai mare a economiei egiptene spre străinătate. Însă tocmai liberalizarea pieţei a fost cea care a alimentat inegalitatea socială şi care a dus la declanşarea revoluţiei.
În discursul său cu privire la Orientul Mijlociu de la începutul acestei luni, Obama a insistat că "sprijinul Americii pentru democraţie" va fi condiţionat de "asigurarea stabilităţii financiare, promovarea reformei, integrarea pieţelor competitive şi a economiei globale." Acestea sunt cuvintele cheie pentru dezmembrarea industriilor naţionalizate şi oferirea spre exploatare a clasei muncitoare egiptene de către corporaţiile transnaţionale. Summit-ul G8 de săptămâna trecută a reiterat acest punct şi a făcut o legătură între ajutorele neînsemnate ale FMI şi a altor instituţii cu “reforma pieţei".
World Socialist Web Site a avertizat pe 10 februarie, în ajunul înlăturării lui Mubarak, că "Cel mai mare pericol cu care se confruntă clasa muncitoare egipteană este că, după ce a furnizat forţa socială esenţială pentru a smulge puterea din mâinile unui dictator, nu se va schimba nimic în politică, cu excepţia numelor şi a feţelor persoanelor aflate la putere. Cu alte cuvinte, statul capitalist va rămâne intact.
La orizont se arată conflicte de clasă noi şi explozive. Pentru ca aceste lupte să aibă succes este necesar să tragem învăţămintele din prima etapă a revoluţiei egiptene. Cursul revoluţiei este o altă confirmare puternică a teoriei lui Troţki despre revoluţia permanentă. Acestă teorie susţine că aspiraţiile democratice ale maselor dintr-o ţară oprimată colonial cum este Egiptul şi eliberarea de sub dominaţia imperialistă poate fi realizată numai prin cucerirea puterii politice de către clasa muncitoare, pe baza unui program internaţionalist şi socialist.
În absenţa unui program politic independent şi a unui partid al clasei muncitoare, primele faze ale revoluţiei din Egipt au fost dominate politic de către părţi ale "opoziţiei" burgheze. Rolul esenţial avut de Frăţia Musulmană şi straturile din jurul lui Mohammed ElBaradei în timpul evenimentelor din ianuarie şi februarie, care s-au dezvoltat iniţial în afara controlului lor, a fost acela de a acţiona ca un obstacol în calea strădaniilor revoluţionare ale maselor. Ele au promovat iluzii, prezentând armata ca pe o "armată a poporului". Astfel au putut dezarma muncitorii şi au putut decapita o bătălie decisivă împotriva regimului.
Acest rol a fost continuat şi după căderea lui Mubarak. Frăţia Musulmană sprijină deschis guvernul militar, a denunţat protestele de vinerea trecută şi a dat vina pe "secularişti şi comunişti" pentru organizarea lor. În ceea ce îl priveşte pe ElBaradei, acesta a avertizat în zilele premergătoare revoluţiei că "Egiptul este pe cale să explodeze" şi că "armata trebuie să intervină pentru a salva ţara." El avertizează acum asupra unei "noi revoluţii, o revoluţie a celor săraci". Scopul lui este de a sfătui SUA şi guvernul militar cum să prevină în cel mai eficient mod o astfel de revoltă.
Pe orbita forţelor de opoziţie oficiale sunt diferitele grupuri de pseudo-stânga şi "sindicatele independente." Înainte de plecarea de Mubarak, grupuri ca Socialiştii Revoluţionari şi Partidul Socialist din Egipt, împreună cu aliaţii lor internaţionali, inclusiv Partidul Socialist Muncitoresc din Marea Britanie şi Organizaţia Internaţională Socialistă din Statele Unite, l-au promovat pe ElBaradei şi Frăţia Musulmană ca agenţi ai unei schimbări progresive.
Acum, aceste grupuri s-au unit pe baza unei platforme comune a cărui scop esenţial este acela de a preveni o mişcare independentă socialistă a clasei muncitoare. La începutul acestei luni, diversele grupuri de "stânga" din Egipt s-au unit pentru a forma aşa-numitul Front Socialist, care îşi declară ca scop "cooperarea cu toate puterile progresiste şi democratice pentru atingerea obiectivelor comune la nivel naţional." Cu alte cuvinte, ele vor continua să subordoneze clasa muncitoare opoziţiei burgheze.
Sarcina de bază cu care se confruntă muncitorii egipteni este construirea unei conduceri revoluţionare care urmăreşte să mobilizeze clasa muncitoare în lupta pentru putere şi să pună capăt conducerii capitaliste. Cu toate acestea, luptele care sunt în desfăşurare în Egipt nu pot avea succes numai în Egipt, iar învăţămintele din Egipt nu sunt doar lecţii pentru muncitorii egipteni.
La doi ani şi jumătate de la debutul crizei financiare care a început în toamna anului 2008, muncitorii au început luptele pe scară largă. Clasa conducătoare şi reprezentanţii săi politici încearcă să distrugă la nivel mondial condiţiile de viaţă câştigate de muncitori prin lupta dusă de-a lungul generaţiilor. Războiul din Libia şi eforturile SUA de a consolida regimul militar din Egipt fac parte dintr-un proces global care include reduceri istorice în programele sociale din Europa şi Statele Unite.
Evenimentele care au avut loc în februarie în Egipt şi revoltele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord au marcat începutul unei contraofensive a clasei muncitoare. Ele au rezonat puternic în întreaga lume. Ele au dat un impuls luptelor muncitorilor din statul american Wisconsin, lupte care au marcat doar începutul reapariţiei muncitorilor americani în luptă deschisă. Muncitorii şi tinerii demonstrează acum în număr de zeci şi sute de mii împotriva atacurilor istorice asupra realizărilor lor din secolul 20. Continentul european se clatină pe marginea unei noi crize economice, iar semnele care indică o nouă recesiune în economia mondială devin tot mai evidente.
Sarcina de baza a fiecărei ţări şi a fiecărei lupte este următoarea: construirea unei conduceri revoluţionare noi, Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.