Jefuirea clasei muncitoare din Grecia

De Peter Schwarz
4 iunie 2011

Cu două decenii în urmă, la căderea regimurilor staliniste din Europa de Est şi Uniunea Sovietică, mass media a proclamat necruţător ”eşecul socialismului”. Dificultăţile economice pe care aceste ţări le-au avut de înfruntat în faza lor finală au fost considerate dovezi că o economie planificată raţional şi bazată pe proprietatea socială este, în principiu, imposibil de realizat.

În realitate, nimeni nu a încercat să investigheze cauza reală a declinului acestor ţări: conducerea unor birocraţi corupţi care şi-au însuşit în mod ilegal proprietatea de stat pentru a-şi asigura privilegii, în timp ce au oprimat politic clasa muncitoare şi au căutat integrarea pe piaţa mondială capitalistă.

Dacă analizăm actuala criză a statelor europene capitaliste utilizând aceleaşi criterii ca cele aplicate statelor staliniste din Europa de Est, atunci trebuie să concluzionăm că capitalismul a eşuat într-un mod chiar mult mai spectaculos. Ceea ce se întâmplă în prezent în Grecia - şi într-un mod similar în Portugalia, Irlanda şi Spania - este un colaps istoric. Nici măcar Marx nu şi-a putut închipui un exemplu mai şocant al modului de funcţionare a "pieţei libere". În primă fază, ţara fost ruinată din punct de vedere economic prin măsurile de austeritate impuse. Acum, ţara este lăsată pradă rechinilor financiari internaţionali şi este ameninţată de un colaps total.

Guvernul social-democrat PASOK condus de George Papandreou a impus la iniţiativa Uniunii Europene (UE) şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI) un program de austeritate care a decimat condiţiile de viaţă a unei mari părţi a populaţiei şi a distrus multe locuri de muncă. După cum era de aşteptat, aceste măsuri au aruncat economia Greciei într-o recesiune adâncă şi a exacerbat deficitul bugetar – un cerc vicios fără scăpare.

UE şi FMI au răspuns crizei din Grecia prescriind o doza mai mare a aceluiaş medicament, forţând guvernul grec să efectueze o vânzare finală a activelor de stat. Clădiri şi întreprinderi publice cum sunt transportul feroviar, poşta, telecomunicaţiile, aprovizionarea cu apă, porturile, aeroporturile, drumurile cu taxă şi loteriile vor fi puse sub controlul unei companii de holding şi vândute celui care licitează cel mai mult. Urmările unor astfel de privatizări sunt bine cunoscute: reducerea locurilor de muncă, reducerea salariilor, preţuri mai ridicate, servicii mai puţine şi profituri uriaşe pentru noii proprietari, în timp ce statul pierde o parte importantă a veniturilor sale.

Guvernul Papandreou a anunţat, de asemenea, şi o nouă rundă de reduceri a cheltuielilor publice. Astfel, pe viitor, doar fiecare al zecelea post vacant din serviciul public va fi ocupat, anterior se ocupa fiecare al cincilea loc vacant. Unele autorităţi vor fi închise cu totul, iar investiţiile publice reduse. Rezultatul va fi o intensificare mai mare a recesiunii.

Cei care argumentează cel mai insistent pentru austeritate sunt tocmai guvernele care au beneficiat cel mai mult de pe urma introducerii monedei euro, în primul rând guvernul german. Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble a ameninţat că va opri orice asistenţă pentru Grecia în cazul în care reducerile promise care vizează cheltuielile, nu sunt strict aplicate. Rezultatul unor astfel de acţiuni ar fi falimentul imediat al ţării.

Schäuble este susţinut de presa germană de scandal şi de un cor de de miniştrii. Toţi incită la ură împotriva "grecilor puturoşi" care "au trăit dincolo de posibilităţile lor" şi care cer ca datoria "lor" să fie plătită din banii "noştri".

Problema nu este însă legată de "tu" şi "noi", nici de "germani" împotriva "grecilor". Criza greacă nu este una naţională, ci mai degrabă o problemă de clasă. Aceleaşi interese financiare care doresc să stoarcă ultimul cent din populaţia Greciei se află, de asemenea, în spatele atacurilor asupra salariilor şi beneficiilor sociale din Germania, Franţa, Anglia şi în întreaga Europă. Măsurile de austeritate din Grecia fac parte dintr-o ofensivă contrarevoluţionară masivă care vizează să elimine fiecare program social de care beneficiază clasa muncitoare.

Banii sunt anonimi. De aceea este dificil să urmărim modul exact în care fondurile sunt deturnate de la clasa muncitoare greacă în buzunarele celor bogaţi şi super-bogaţi. Dar nu există nici o îndoială că acest lucru se întamplă.

În conformitate cu ultimul număr din "Global Wealth Report" al firmei de consultanţă Boston Consulting Group, activele în numerar, acţiuni, titluri de valoare şi fonduri de investiţie ale investitorilor privaţi la nivel mondial au crescut anul trecut cu 8 la sută, ajungând la 122 trilioane de dolari. Aceasta este o creştere cu mai mult de 20 de trilioane de dolari, comparativ cu vârful atins înaintea crizei financiare care a început cu doi ani şi jumătate în urmă.

În timp ce milioane de muncitori suferă de pe urma consecvenţelor crizei financiare internaţionale, cei responsabili pentru ea o duc mai bine ca oricând. Numărul gospodăriilor internaţionale care deţin mai mult de un milion de dolari a crescut anul trecut de la 1,5 milioane la un total de 12,5 milioane. Cu toate că acestea reprezintă doar un procent din totalul populaţiei, ele deţin 35 la sută din activele globale.

Cea mai mare concentrare de avere se află în ţară cea mai îndatorată din lume, Statele Unite ale Americii. În timp ce clasa muncitoare americană se confruntă cu un atac fără precedent asupra standardelor sale de viaţă, capitalul investit de americanii bogaţi a crescut cu 10 la sută anul trecut, ajungând la 38,2 trilioane de dolari. Liderul european în acest sens este Regatul Unit (7,9 trilioane de dolari), ţară în care guvernul a introdus un program de austeritate de peste 100 de miliarde de lire. Urmează Germania cu 7,4 trilioane de dolari. Suma din urmă este de 17 ori mai mare ca întreaga datorie a Greciei.

Redistribuirea activelor este însoţită de o intensificare a antagonismelor naţionale. Moneda euro ameninţă să devină o victimă a conflictului legat de problema datoriei greceşti, care, la rândul său, pune în discuţie însăşi existenţa Uniunii Europene. Europa riscă să se dezmembreze din nou în statele rivale şi blocurile de putere care au declanşat în secolul trecut două războaie mondiale.

Creşterea naţionalismului este un rezultat al conflictului de interese între puterile europene care încearcă să se asigure că vecinii lor poartă povara crizei. În acelaşi timp, naţionalismul este alimentat în mod deliberat de către clasa conducătoare pentru a diviza clasa muncitoare. În timp ce grecii, germanii, imigranţii şi/sau musulmanii sunt prezentaţi ca fiind ţapii ispăşitori ai crizei, elita conducătoare deviază atenţia de la sine şi blochează solidaritatea dincolo de frontiere.

Clasa muncitoare are sarcina de a se confrunta cu aceste pericole. Ultrajul, furia şi opoziţia există din plin în rândul muncitorilor din întreaga Europă. Toate aceste trăsături au fost evidente în numeroasele greve şi proteste din Grecia şi în recentele demonstraţii din Spania. Ceea ce lipseşte este perspectiva politică şi conducerea.

Fostele organizaţii muncitoreşti, partidele reformiste şi sindicatele, au trecut de mult timp pe partea cealaltă. Partidele social-democrate acceptă măsurile de austeritate cerute de bănci şi contribuie la impunerea unor măsuri de austeritate împotriva clasei muncitoare, aşa cum este cazul în Grecia, Spania şi Portugalia. Sindicatele privesc programele de austeritate ca fiind inevitabile. Ele sabotează orice rezistenţă şi resping cu fermitate solidaritatea internaţională. De cele mai multe ori ele organizează proteste naţionale lipsite de importanţă, doar cu scopul de a permite eliberarea frustrărilor şi pentru a preveni ca opoziţia să scape de sub control.

Sindicatele sunt susţinute de multe grupări de pseudo-stânga care leagă muncitorii de vechile partide aflate în stare de faliment şi de sindicate, sustinând că tot ceea ce pot face este să puna presiune pe acestea ca să adopte un alt curs. Aceasta este o iluzie şi o minciună.

În cadrul statului-naţiune şi al capitalismului nu exista nici o soluţie pentru criza actuală. "Salvarea" euro-ului prin programe drastice de austeritate sau colapsul acestuia în urma unei serii de falimente de stat ar avea consecinţe dezastruoase pentru clasa muncitoare. Atâta timp cât bancile şi corporaţiile mari rămân în mâinile proprietarilor privaţi şi servesc intereselor acestora, guvernele vor continua asaltul asupra locurilor de muncă, a salariilor şi drepturilor sociale şi democratice ale muncitorilor.

Rezistenţă necesită o abordare coordinată transfrontalieră bazată pe un program socialist. Clasa muncitoare nu este responsabilă pentru criza capitalistă şi trebuie să respingă categoric toate încercările de a plăti pentru aceasta. Diversele guverne burgheze şi "de stânga" care predomină în Europa trebuie să fie înlocuite de guverne muncitoreşti care pun interesele societăţii mai presus de interesele de profit ale capitalismului. Uniunea Europeană, un instrument al corporaţiilor şi a băncilor, trebuie să fie înlocuită cu Statele Socialiste Unite ale Europei.

Acesta este programul pentru care lupta Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.