Principalele sindicate greceşti au organizat miercuri o grevă de o zi împotriva recentelor măsuri de austeritate care urmează să fie puse în aplicare de guvernul social-democrat PASOK. Greva ridică întrebări din punct de vedere politic pentru toţi muncitorii.
Asemeni celorlalte greve de o zi pe care oficialii sindicatelor le-au organizat de la izbucnirea crizei datoriilor europene din 2009 încoace, nici aceasta nu va realiza nimic împotriva reducerilor cerute de bănci.
Această realizare se răspândeşte în straturi tot mai largi ale clasei muncitoare din Grecia şi din întreaga Europă, în special după revoltele care au dus la înlăturarea lui Mubarak în Egipt şi al lui Ben Ali în Tunisia.
Demonstranţii "indignados" din Spania şi protestele Aganaktismeni din Grecia reflectă respingerea clasei politice de către părţi tot mai mari din rândul tinerilor. Într-o demonstraţie de masă de la Atena din 5 iunie, manifestanţii s-au întors împotriva reprezentanţilor sindicatelor, declarând că aceştia nu au avut nici un drept să participe la proteste.
Creşte şi sentimentul că vechile forme ale vieţii politice şi a luptei de clasă nu mai sunt oportune. În Egipt devine din ce în ce mai clar că răsturnarea lui Mubarak nu a însemnat sfârşitul regimului militarist.
Nici acolo nu au fost îndeplinite aspiraţiile politice şi sociale care au condus mişcarea de masă. Apelul pentru o "a doua revoluţie" exprimă dorinţa că este nevoie de ceva mai radical şi mai fundamental.
În Spania s-a ajuns la un punct mort deoarece protestul este lipsit de o strategie elaborată şi nu are un program care formulează interesele independente al clasei muncitoare. Prin urmare, "indignatos" s-au retras din piaţa Puerta del Sol din Madrid.
Ambele tendinţe sugerează, chiar dacă în moduri diferite, că este necesar ca luptelor clasei muncitoare să li se dea o perspectivă noua şi fundamental diferită.
Experienţa de anul trecut şi concluziile politice corespunzătoare care pot fi trase trebuie analizate atât în Grecia, cât şi la nivel internaţional.
Cu mai mult de un an de zile în urmă, guvernul grec a descris un împrumut de 110 miliarde de dolari din partea Uniunii Europene (UE), Băncii Centrale Europene (BCE) şi Fondului Monetar Internaţional (FMI) ca pe un punct de plecare pentru o revenire la creşterea economică.
Pentru împrumuturi s-au plătit însă dobanzi ridicate şi ele au fost legate de reduceri masive ale cheltuielilor sociale, îndreptate împotriva locurilor de muncă, a salariilor şi condiţiilor sociale ale clasei muncitoare.
În ciuda tuturor promisiunilor de creştere economică, aceste reduceri au condus economia greacă într-o cădere liberă. Rata de reducere a creşterii economice a crescut de la 2,3 la sută la 4,0 la sută - fapt care aproape că a dublat declinul iniţial.
Această contradicţie s-a intensificat în acest an. În primul trimestru al anului, rata a ajuns la aproape 5,5 la sută. Economiştii eleni estimează că muncitorii au pierdut în medie aproximativ 30 la sută din venit.
În ciuda măsurilor de austeritate brutale, colapsul economic împiedică Grecia să-şi poată rambursa datoriile. Guvernul primului ministru Papandreou a anunţat vinerea trecută o nouă rundă de reduceri şi o vânzare masivă a proprietăţii de stat.
Experienţa din Grecia - care se repetă în Irlanda, Portugalia şi în alte ţări puternic îndatorate - subliniază faptul că burghezia nu are nici o soluţie viabilă pentru această criză şi că recesiunea nu este una de natură ciclică, ci reflectă un eşec al sistemului capitalist însuşi.
Subordonarea Greciei sub elita financiară internaţională , adică sub UE, BCE şi FMI, a dus la un dezastru pentru clasa muncitoare. Însă alternativele promovate de naţionaliştii din Grecia - retragerea de la moneda unică europeană şi întoarcerea la drahmă - sunt la fel de dezastruoase.
Rezultatul ar fi o inflaţie masivă şi ruinarea populaţiei , un scenariu asemănător cu haosul hiperinflaţionist care a domnit în Germania în 1923.
Capitalul financiar internaţional a organizat un transfer istoric al bogăţiei sociale în mâinile unei elite financiare mici. Pentru clasa conducătoare, mijloacele de protecţie socială care au fost create în Occident în epoca postbelică - ajutorul de şomaj, pensiile, asistenţă medicală, educaţia gratuită – nu înseamnă decât o reducere inacceptabilă a profiturile lor. Aceste realizări câştigate cu greu de către clasa muncitoare pe parcursul unui secol trebuie acum înlăturate.
Impactul pe care îl au aceste măsuri economice şi sociale impuse de elita financiară asupra clasei muncitoare din Grecia şi la nivel mondial sunt similare cu "terapia de şoc" care a fost aplicată la sfârşitul anilor optzeci în URSS la reintroducerea capitalismului.
Aceste acţiuni au fost punctul culminant al politicii contrarevoluţionare a regimului birocratic stalinist care în anii 1920 şi 1930 a smuls puterea politică din mâna clasei muncitoare sovietice şi apoi a ucis nu doar sute de mii de muncitori, intelectuali, artişti şi oameni de ştiinţă cu o orientare socialistă, dar şi o întreagă generaţie de bolşevici care au condus Revoluţia Rusă, în frunte cu Lev Troţki.
Sub conducerea lui Gorbaciov şi apoi a lui Elţîn, birocraţia stalinistă a distrus în cooperare cu imperialismul occidental tot ceea ce a mai rămas din industria naţionalizată de către revoluţia din 1917 şi a introdus pe piaţă relaţiile capitaliste.
Rezultatul a fost un dezastru social. Economia s-a prăbuşit şi părţi mari ale proprietăţii de stat au fost vândute la preţuri de chilipir, ceea ce a dat naştere la oligarhia rusă.
Nivelul de trai s-a prăbuşit, locurile de muncă s-au pierdut şi a existat o creştere fără precedent în inegalitatea socială. La mijlocul anilor 1990, standardul de viaţă era atât de scăzut, încât speranţa de viaţă a populaţiei din Rusia a coborât sub nivelul atins în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Actul final de trădare al birocraţiei staliniste contrarevoluţionare s-a manifestat într-un proces larg de degenerare şi trădare din partea tuturor celor care reprezentau cândva clasa muncitorească - inclusiv a partidelor social-democrate şi comuniste, precum şi a sindicatelor.
Acum, odată cu debutul crizei economice în Europa şi America de Nord, birocraţiile sindicale lucrează sistematic pentru a reduce rezistenţa clasei muncitoare împotriva atacurilor capitaliste, pentru a le îndruma greşit şi a le sufoca. Ele apăra guvernele care execută aceste atacuri şi încearcă să limiteze opoziţia publică organizând proteste inutile.
În timp ce susţin că "pun presiune" asupra guvernelor, ele negocieză în realitate politica dictată de către bănci.
Sindicatele sunt ajutate într-un mod decisiv de către organizaţiile de pseudo-stânga ale clasei de mijloc - cum sunt SYRIZA în Grecia, Partidul Anticapitalist în Franţa şi Stânga Anticapitalistă în Spania - care îşi folosesc toată puterea pentru a îndrepta rezistenţa muncitorească către sindicatele şi partidele burgheze de "stânga".
În ciuda retoricii revoluţionare ocazionale, aceste organizaţii resping revoluţia socialistă şi unirea clasei muncitoreşti internaţionale.
Ele susţin reducerile care sunt necesare pentru a consolida competitivitatea naţională a burgheziei naţionale împotriva rivalilor imperialişti şi a economiilor emergente din Asia şi America Latină.
Nu există soluţii naţionale la această criză. Prăpastia adevărata nu este între Europa şi naţiunile din restul lumii, ci între clasele sociale.
Muncitorii din întreaga Europă trebuie să respingă propaganda din mass-media conform căreia grecii sunt "leneşi” şi duc o "viaţă dincolo de mijloacele proprii". În timp ce guvernele din Europa şi din întreaga lume încearcă atacuri nimicitoare similare asupra clasei muncitoare, răspunsul de bază trebuie să fie organizarea unei lupte politice comune a clasei muncitoare europene şi internaţionale.
Clasa muncitoare nu merge mai departe dacă pune presiune asupra guvernelor sau transferă puterea civică de la un strat al elitei conducătoare la altul.
Atacurile burgheziei internaţionale asupra drepturilor sociale ale muncitorilor ridică problema puterii politice. Singura modalitate de a respinge ofensiva băncilor este ca clasa muncitoare să preia puterea şi să răstoarne capitalismul. Acest lucru necesită unirea clasei muncitoare din întreaga Europă şi la nivel internaţional într-o luptă comună pentru socialism.
Acesta este programul care este cuprins în perspectiva Statelor Unite Socialiste ale Europei şi pentru care luptă Comitetul Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale.