Grecia: dictatura capitalului financiar

De Nick Beams
27 iunie 2011

Cererile dictatoriale ale Fondului Monetar Internaţional înainte de eliberarea tranşei finale a pachetului de salvare a Greciei în valoare de douăsprezece miliarde de euro pentru punerea în aplicare a unor măsuri de austeritate mai dure marchează o schimbare bruscă în contextul crizei financiare europene.

Chiar mai semnificativ decât impactul economic şi financiar direct este faptul că clasa muncitorească elenă şi europeană se confruntă acum cu sarcini şi provocări politice uriaşe.

Conform unui raport din Financial Times, miniştrii din zona euro planificaseră la o reuniune care a avut loc duminică seara să elibereze banii cu condiţia ca guvernul grec să aprobe noi măsuri de austeritate.

Însă oficialii FMI au intervenit şi au insistat că "au nevoie de angajamente mai stricte înainte de a aproba plata."

Această reorientare a devenit evidentă săptămâna trecută când directorul diviziei monetare şi pentru pieţele de capital a FMI, Jose Vinals, a prezentat un nou raport referitor la încetinirea creşterii economice la nivel mondial şi a avertizat asupra riscului crescut al unei noi crize a creditelor la nivel mondial.

"Mesajul-cheie" , a spus el, este "că intrăm într-o nouă fază a crizei pe care eu aş numi-o faza crizei politice. Acum este momentul pentru a lua decizii politice care sunt necesare pentru a evita problemele în viitor."

Faza precedentă este descrisă ca fiind una în care "s-a jucat" sau "s-a extins şi s-a pretins". Cu alte cuvinte, băncile şi casele financiare au primit credit suplimentar în timp ce s-a pretins că de fapt au fost abordate problemele de bază, înainte ca acestea să devina din nou evidente.

Însă faza "extinde şi pretinde" s-a terminat. Agenţiile de rating au scăzut rând pe rând ratingul datoriei publice a Greciei, dar şi a Irlandei, Spaniei, Portugaliei şi cel mai recent, a Italiei.

Aceste scăderi sunt asemănătoare unei declaraţii a capitalului financiar faţă de partidele politice ale statului capitalist pentru a dezvolta noi mecanisme politice şi forme de guvernământ cu scopul de a stoarce trilioane de dolari de la clasa muncitoare, bani necesari pentru a reface profiturile şi starea de normalitate a sistemului financiar capitalist nu numai în Grecia şi Europa, ci pe plan internaţional.

În cazul în care acest lucru nu se mai poate realiza în cadrul sistemului parlamentar, atunci trebuie luate alte măsuri.

Directorul interimar al FMI John Lipsky, care i-a luat locul lui Dominique Strauss-Kahn după demiterea acestuia, a precizat că pentru decizia de acordare a ultimei tranşe în valoare de douăsprezece miliarde de euro nu se poate tolera nici un compromis.

"Cel mai important este faptul ca autorităţile elene să pună în aplicare reformele structurale foarte ambiţioase care sunt necesare pentru a vindeca economia şi a realiza o noua creştere economică."

Afirmaţia potrivit căreia o "vindecare" şi "o noua creştere" ar putea fi atinsă prin reduceri salariale suplimentare, reduceri mai mari ale cheltuielilor guvernamentale şi vânzarea activelor de stat este o minciună demnă de dispreţ. Lucrul acesta este bine ştiut din proprie experienţă de multe milioane de oameni.

Măsurile de austeritate de anul trecut - care au fost executate cu promisiunea unei "recuperări"- au fost urmate rapid de un declin economic şi creşterea şomajului. În loc să ducă la reducerea poverii datoriei, raportul dintre datoria publică şi produsul intern brut a continuat să crească şi se îndreaptă spre 160 la sută.

Intenţia principală a FMI nu este de a restabili creşterea economică în Grecia sau oriunde altundeva, ci de a proteja interesele marilor bănci şi case financiare.

Este semnificativ faptul că, John Lipsky, un reprezentant al finanţelor americane de capital a criticat guvernul german care a propus - din motive naţionaliste proprii - ca băncile private să fie implicate în costul unui nou pachet de salvare al Greciei.

Cancelarul Merkel şi guvernul german au speculat că o astfel de măsură ar împovora băncile franceze care au împrumutat bani Greciei mai mult decât pe cele germane care au făcut acelaşi lucru.

Preşedintele francez Sarkozy şi Banca Centrală Europeană (BCE) s-au împotrivit. BCE care deţine 140 miliarde de euro în obligaţiuni de stat greceşti se teme că acestea ar deveni lipsite de valoare dacă ar avea loc o restructurare.

Lipsky a criticat planul german nu din preocupare pentru băncile franceze sau BCE, ci pentru că un faliment grecesc ar putea atrage un val de cereri de pe piaţa Creditelor Default Swap în care sunt implicate puternic băncile şi casele financiare din SUA.

Din cauza naturii opace a acestei pieţe, o estimare exactă este dificilă. Se presupune însă că băncile americane au o expunere de 100 miliarde dolari faţă de aşa-numita “Europă periferică” şi că riscul său pe piaţa Creditelor Default Swap este de două bilioane de dolari.

Acestea sunt interesele pe care reprezentanţii capitalului financiar sunt hotărâţi să le apere cu orice preţ. În timp ce burghezia face pregătirile sale, clasa muncitoare trebuie să acţioneze la fel de ferm.

"Faza politică" a crizei înseamnă că trebuie să renunţăm la iluzia că protestele actuale sau grevele ar putea convinge troika - BCE, FMI şi UE - să pună capăt programelor de austeritate sau că sub conducerea partidelor politice existente poate fi găsită o solutie.

Grevele, protestele şi demonstraţiile de masă, ocuparea fabricilor şi toate metodele luptei de clasă care s-au dezvoltat în ultimii 150 de ani pentru a opune rezistenţă reducerilor şi măsurilor de austeritate trebuie să fie legate în mod indisolubil de lupta pentru un guvern muncitoresc care să smulgă puterea din mâna clasei conducătoare şi a partidelor lor politice care au cufundat Grecia în dezastru.

Lupta pentru această perspectivă trebuie să fie purtată împotriva grupurilor de pseudo-stânga care spun că calea care trebuie urmată este cea a ieşirii din zona euro, a reintroducerii drahmei şi revenirea la reglementarea naţională, lăsând clasa capitalistă şi reprezentanţii ei politici la putere.

Un astfel de program ar fi un drum direct spre dezastru. Aceasta ar duce la un colaps al bancilor elene, la hiper-inflaţie, la un colaps al economiei şi o rată a şomajului chiar mai ridicată. În cazul în care clasa muncitoare ar fi asociată cu un astfel de program şi cu mizeria socială care ar urma, s-ar deschide calea pentru forţele fasciste. Acestea ar mobiliza părţi disperate ale clasele de mijloc şi a burgheziei deposedate de averile sale şi ar crea condiţiile în care armata să-şi instaureze dominaţia.

Clasa muncitoare trebuie să-şi faca propriul program socialist independent care se bazează pe lupta pentru răsturnarea regimului actual şi pe preluarea puterii politice în propriile mâini.

Prima sarcină a guvernului muncitoresc va fi de a naţionaliza băncile şi instituţiile financiare mari şi de a repudia orice datorie publică.

Guvernul muncitoresc va fi nevoit în acelaşi timp să îndemne clasa muncitorească din întreaga Europă să se alăture luptei pentru a pune capăt dictaturii capitalului financiar prin crearea Statelor Unite Socialiste ale Europei.

FB_Addon_TelNo{ height:15px !important; white-space: nowrap !important; background-color: #0ff0ff;}

FB_Addon_TelNo{ height:15px !important; white-space: nowrap !important; background-color: #0ff0ff;}