Capitala libiană Tripoli a fost bombardată săptămâna trecută aproape continuu timp de patru zile. Agresiunile imperialiste au trecut aparent în stadiul unei brutalităţi deschise cum nu a mai fost văzută de la războaiele de cucerire ale lui Hitler şi Mussolini din 1930.

De marţi până miercuri dimineaţa Tripoli a fost atacată de 62 de ori de avioanele de război. Atacurile au avut loc în timpul zilei ceea ce dovedeşte că Libia este practic lipsită de apărare în faţa acestui război dus de SUA şi NATO. Întreaga sa forţă aeriană, dar şi apărarea anti-aerienă au fost distruse.

Cel puţin 31 de oameni au fost ucişi şi zeci au fost răniţi. Atacuri cu bombe au distrus clădiri civile guvernamentale, clădiri rezidenţiale, spitale şi şcoli. Efectele colaterale propuse au fost terorizarea celor 1,7 milioane de locuitori din Tripoli.

Escaladarea bruscă a bombardamentelor vine la doar câteva zile de la desfăşurarea elicopterelor de atac britanice şi franceze, aspect văzut în general ca un preludiu la o invazie terestră directă.

În cadrul un summit al miniştrilor de externe NATO de la Bruxelles de miercurea trecută s-a convenit ca bombardamentele programate iniţial să dureze zece săptămâni să fie continuate " atâta timp cât este necesar." Secretarul Apărării SUA Robert Gates şi Secretarul General al NATO Anders Fogh Rasmussen au cerut celorlalte ţări NATO, inclusiv Germania, Polonia, Turcia şi Spania să li se alăture la bombardarea acestei ţări africane asuprite.

Un astfel de război a fi fost numit cu ceva vreme în urmă "teroare prin bombardament". Forţa aeriană a lui Hitler l-a folosit împotriva unor populaţii civile lipsite de apărare: la Guernica în 1937 în cadrul Războiului Civil din Spania, în 1939 la Varşovia, în 1940 la Rotterdam şi în 1941 la Belgrad. Scopul urmărit a fost anihilarea forţelor armate ale ţării, distrugerea ţării şi a moralului celor care s-ar fi opus ocupării de către o putere străină.

În Afica de Nord, fasciştii lui Mussolini au dus agresiuni şi campanii de teroare similare împotriva Etiopiei. Astăzi ele sunt îndreptate împotriva Libiei.

Aproape că nu există nici o diferenţă între agresiunea din trecut (pentru care liderii celui de-al Treilea Reich au fost judecaţi la Nürnberg) şi războiul actual dus de SUA-NATO. În ceea ce priveşte scopul şi mijloacele, acestea sunt similare.

Războiul SUA-NATO este purtat sub pretextul unei rezoluţii a Organizaţiei Naţiunilor Unite care autorizează "toate măsurile necesare" pentru a proteja populaţia civilă a ţării. Liderii Statelor Unite şi ale marilor puteri europene recunosc însă că această rezoluţie este o glumă.

La fel ca şi în ​​1930, obiectivul real al acestui război este o cucerire imperialistă. SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia caută deschis "schimbarea regimului" din Libia. Ele încearcă să înlăture guvernul lui Muammar Gaddafi şi să instaleze un regim marionetă care să fie pe placul marilor puteri şi a conglomeratelor occidentale de energie.

Ele se folosesc de revoltele populare din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord ca pe un pretext pentru a supune această ţară slab populată, dar situată strategic între Egipt şi Tunisia, cele două ţări arabe în care au avut loc răscoalele cele mai profunde.

Scopul operaţiunii nu este protejarea "primăverii arabe", aşa cum au declarat cinic Barack Obama şi Hillary Clinton, ci crearea unei poziţii militare prin care aceasta să fie înecată.

Sub pretextul punerii în aplicare a rezoluţiei Naţiunilor Unite şi a protejării populaţiei civile, SUA şi aliaţii săi provoacă civililor din Libia durere fără margini.

Ele calcă totodată în picioare conţinutul principal din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Conform acesteia, războaiele agresive sunt declarate ilegale. Carta respectă principiul suveranităţii naţionale şi interzice orice intervenţie în treburile interne ale unei ţări.

SUA şi aliaţii săi comit acte de agresiune cu scopul evident de asasinare a liderului libian şi de distrugere a forţelor armate şi a infrastructurii statului.

Atacurile transformă centrul oraşului Tripoli, dar şi părţi ale altor oraşe, în moloz şi cenuşă. Bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi sunt ucişi, ca să nu mai vorbim de numărul imens de soldaţi, mulţi dintre ei tineri de doar 17 ani, chemaţi să-şi îndeplinească serviciul militar.

Bombardamentele NATO au transformat, de asemenea, mii de libanezi şi lucrători migranţi în refugiaţi care părăsesc ţara pentru a-şi salva vieţile. Multe sute s-au înecat în încearcarea de a traversa Marea Mediterană. Creşte teama că războiul va lăsa în urmă un dezastru umanitar: populaţia civilă nu va mai avea hrană, apă şi mijloace de îngrijire a sănătăţii.

Cei responsabili sunt Barack Obama, David Cameron, Nicolas Sarkozy şi alţi politicieni aflaţi la conducere. Ei au săvârşit crime grave de război.

Miniştrilor de Externe din NATO li s-au spus la reuniunea de la Bruxelles că ar trebui să facă pregătiri pentru o "Libie după Gaddafi". Se poate afirma cu siguranţă că în cazul în care acest obiectiv este atins, va începe o altă campanie armată: o domnie a terorii împotriva populaţiei civile libiene pentru a elimina orice rezistenţă.

Cu ce a greşit Libia faţă de aceste ţări pentru ca ele să arunce acum bombe asupra oraşelor şi oamenilor săi? Cu ce a greşit, de exemplu, faţă de Danemarca, Norvegia sau Suedia? Raspunsul este: cu nimic.

Aceste ţări participă la un atac imperialist în speranţa ca mai târziu, "după-Gaddafi", să poată fi implicate în partajarea activelor libiane: atât a rezervelor sale de petrol, cât şi a rezervelor de zeci de miliarde care au fost "înghetate" în băncile din Vest.

Însă SUA şi NATO nu se lovesc prin această aventură imperialistă nici în America şi nici în Europa de rezistenţa unei mişcări anti-război.

Începând cu războiul din Vietnam, mişcările anti-război de pe ambele continente au jucat timp de patruzeci de ani un rol politic important. În ajunul invaziei americane din Irak din 2003 milioane de oameni au ieşit în stradă la nivel mondial pentru a protesta împotriva războiului şi a imperialismului.

Însă acum, când imperialismul SUA duce trei războaie simultane şi este susţinut de către puterile europene, profunda aversiune a maselor împotriva războiului nu îşi găseşte nici o expresie publică semnificativă.

Acest fenomen politic poate fi în mare parte explicat prin faptul că un strat întreg al celor cândva de stânga, care în trecut conduceau protestele anti-război, şi-au schimbat poziţia.

Deşi acestă schimbare poate lua forme diferite - în Statele Unite ea conduce la integrarea în Partidul Democrat, în Europa la creşterea Verzilor şi a altor aşa-numite partide de "stânga" - evoluţia are pretutindeni rădăcini sociale şi politice asemănătoare: prosperitatea în creştere a acestui strat social şi adaptarea lui la imperialism sub sloganul ipocrit al "drepturilor umanitare".

Un exemplu proeminent este echipa universitară cândva "de stânga" grupată în jurul unui istoric al Orientului Mijlociu, Juan Cole, de la Universitatea din Michigan. Grupul salută cu entuziasm noile bombardamente NATO împotriva Libiei şi sărbătoreşte fiecare lovitură ca pe un pas spre "eliberarea Libiei". Propaganda de război neruşinată a acestei gloate profesorale aminteşte de poziţia similară pe care a avut-o clasă de mijloc din Germania în timpul ascendenţei naziştilor.

O nouă mişcare anti-război trebuie să se bazeze pe clasa muncitoare şi să reprezinte o ​​perspectivă socialistă. Ea se va naşte ca o reacţie la atacul asupra Libiei şi totodată a anilor de crime comise în Afganistan, Pakistan şi Irak. Mişcarea va respinge totodată şi noul val de militarism.

Cine este responsabil pentru aceste războaie? Vinovată este elita financiară care încercă să depăşească în acest fel consecinţele dezastruoase ale crizei economice care a cuprins capitalismul la nivel mondial şi în special capitalismul american.

Acţiunile militare din străinătate sunt întotdeauna însoţite de atacuri neobosite asupra nivelului de trai şi a drepturilor fundamentale ale oamenilor muncii din toate tările. În timp ce fosta conducere, cândva de stânga, a mişcării burgeze de protest îşi schimbă poziţia spre dreapta, muncitorii îşi schimbă pe timp de criză poziţia spre stânga.

Agresiunile imperialiste împotriva Libiei trebuie să fie oprite, toate trupele americane şi forţele străine să fie retrase din Orientul Mijlociu şi Afganistan, iar ameninţarea reprezentată de pericole imperialiste noi chiar mai sângeroase trebuie să fie prevenită. Lupta împotriva războiului poate fi dusă numai ca parte a mobilizării clasei muncitoare împotriva sistemului de profit, cauza militarismului.

Această mişcare trebuie să se bazeze pe o viziune nouă şi pe strategia internaţionalismului socialist. Ea trebuie să unească clasa muncitoare din fiecare ţară într-o luptă comună pentru a elimina capitalismul şi pentru a reorganiza economia mondială pe cale socialistă, astfel încât aceasta să vină în întâmpinarea nevoilor sociale şi nu a profitului privat.