În timp ce atacurile NATO din Libia au intat în a suta zi de bombardamente, Curtea Penală Internaţională a emis un mandat de arestare pe numele liderului libian Muammar Gaddafi.

CPI a emis totodată mandate de arestare pentru fiul liderului libian, Seif al-Islam Gaddafi şi pentru şeful serviciilor libiene de informaţii, Abjullah al-Sanoussi.

Ordinele au fost emise ca răspuns la un rechizitoriu de 74 pagini predat Curţii de către procurorul şef al CPI, Luis Moreno-Ocampo. Acesta şi-a întemeiat acuzaţiile de crimă împotriva umanităţii în mare măsură pe mărturia aşa-numitor rebeli aliaţi ai NATO şi pe cererile agenţiilor de securitate occidentale.

Menţinându-se pretextul că Gaddafi şi celelalţi doi acuzaţi sunt nevinovaţi până la proba contrarie, preşedintele CPI, judecătorul Sanji Monageng din Botswana, a declarat luni că există "motive rezonabile de a crede" că Gaddafi şi fiul său sunt "responsabili penal în calitate de autori indirecţi" ai uciderii şi reprimării civililor. Ea a susţinut că există motive similare care indică că Sanoussi este responsabil de regizarea unor presupuse crime care au vizat suprimarea rezistenţei anti-guvernamentale care a avut loc în luna februarie în oraşul libian de est, Benghazi.

Mandatul de arestare susţine că, "în urma evenimentelor care au avut loc în primele luni ale anului în Tunisia şi Egipt care au dus la înlăturarea de la putere a preşedinţilor respectivelor ţări, în Libia a fost implementată o politică de stat la cel mai înalt nivel al aparatului de stat libian care vizează descurajarea şi reprimarea prin orice mijloace - inclusiv prin utilizarea forţei letale - a demonstraţiilor civililor împotriva regimului lui Gaddafi. Demonstraţiile au început în februarie 2011."

Mai concret, mandatul acuză că, " în februarie, într-o perioadă de mai puţin de două săptămâni, forţele de securitate au omorât, rănit, precum şi arestat şi închis sute de civili."

Este indiscutabil faptul că acuzaţii similare ar putea fi formulate şi împotriva regimurilor sprijinite de SUA şi a aliaţilor regimurilor din regiune care au dezlănţuit la rândul lor represiuni sângeroase în urma evenimentelor din Tunisia şi Egipt. Aici ar putea fi inclusă familia regală Al-Khalifa din Bahrain(împreună cu complicii ei din monarhia saudită) şi aliatul pe termen lung al Washingtonului din Yemen, preşedintele Ali Abdullah Saleh. Şi preşedintele Hosni Mubarak, sprijinit de SUAl dar alungat de la putere, ar putea la fel de bine fi acuzat de crime împotriva umanităţii pentru uciderea,torturarea şi represarea a mii de egipteni în perioada premergatoare înlăturării sale de la putere.

Faptul că astfel de trimiteri în judecată sau ordine de arestare nu au fost încă emise subliniază faptul că Curtea Penală Internaţională este un instrument maleabil intereselor SUA şi a altor puteri imperialiste majore care au în vedere realizarea "schimbării regimului."

Mandatul de arestare a fost perceput imediat de către SUA şi aliaţii săi europeni, precum şi de NATO, ca o justificare a celor o sută de zile de război de agresiune împotriva Libiei. În acelaşi timp, mandatul serveşte ca un mijloc de anulare a unor încercări aflate în curs de desfăşurare pentru încetarea focului şi negocierea unui acord politic în această ţara din Africa de Nord.

Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a susţinut că ordinul de arestare "consolidează motivul că misiunea NATO trebuie să protejeze poporul libian de forţele lui Gaddafi", adăugând că "NATO este mai hotărâtă ca oricând să menţină presiunea până când toate atacurile asupra civililor s-au încheiat."

Declaraţia lui Rasmussen a urmat imediat după un alt bombardament NATO care a provocat numeroase victime în rândul civililor. Potrivit guvernului libian, avioanele de război NATO au atacat portul deţinător de ţiţei aflat la est de Brega, lovind un restaurant şi o brutărie, omorând 15 libieni şi rănind alţi 20, inclusiv muncitori şi clienţi.

Pretextul că războiul este purtat pentru "a apăra poporul libian" a fost demolat de atacuri repetate împotriva infrastructurii civile libiene şi de moartea a sute de bărbaţi, femei şi copii. Avioanele de război NATO au efectuat până acum aproape 5.000 de "misiuni combatante", atacând în medie 50 de obiective pe zi.

Samuel Locklear, amiralul american care conduce operaţiunile comune NATO a confirmat recent într-o mărturie în faţa Congresului, că obiectivul principal al campaniei de bombardamente SUA-NATO este asasinarea lui Gaddafi, ca mijloc de realizare a schimbării regimului.

Editia online a revistei Foreign Policy l-a citat pe congresman-ul republican Mike Turner din Ohio, membru al Comitetului pentru Serviciile Armate şi a raportat faptul că Locklear a declarat luna trecută că "forţele NATO sunt direcţionate în mod activ spre încercarea de a-l ucide pe Gaddafi." Aceast lucru se întâmplă în ciuda afirmaţiilor administraţiei Obama că se acţionează sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a rezoluţiei Consiliului de Securitate care a autorizat o zonă no-fly şi protecţia civililor. Obama a negat că se urmăreşte schimbarea regimului.

Potrivit lui Turner, Locklear a spus comisiei că, după asasinarea sau răsturnarea de la putere a lui Gaddafi, " în perioada de instabilitate ce va urma, vor fi necesare trupe terestre."

Casa Albă şi Departamentul de Stat american a salutat mandatele de arestare emise de CPI. Referindu-se la Gaddafi, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Jay Carney, a declarat: "Acesta este un alt indiciu că el şi-a pierdut legitimitatea. Este un alt pas în acest proces care vrea să îl tragă la răspundere."

Purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat, Victoria Nuland, a declarat că "decizia instanţei a subliniat gravitatea a ceea ce au văzut martorii în Libia." Ea a adăugat că Statele Unite "consideră că decizia de a deferi cazul celor de la CPI a fost o decizie corectă şi că CPI a arătat acum nevoia de dreptate şi responsabilitate."

Ce ipocrizie! Statele Unite refuză să accepte jurisdicţia CPI şi să recunoască Statutul de la Roma pe care “nu l-a semnat” – acord prin care instanţa a fost creată - pentru a sublinia respingerea Curţii. Înalţi oficiali americani şi membrii ai Congresului au denunţat în mod repetat că instanţă este o “parodie” care pune în pericol suveranitatea Statelor Unite.

Cu toate că Statele Unite resping jurisdicţia CPI, s-a implicat activ în crearea ei. SUA vor să o folosească în urmărirea intereselor sale strategice globale, ca cele din Libia, şi să prevină pe altă parte încercarea Curţii de a verifica crimele efectuate de către imperialismul american.

Prin urmare, administraţia Obama a trimis anul trecut o delegaţie la reuniunea Curţii Internaţionale de Justiţie care a avut loc în Kampala, având următorul obiectiv: de a preveni încercarea de extindere a competenţei instanţei asupra crimelelor din războaiele de agresiune.

După cel de-al Doilea Război Mondial, Washingtonul a aprobat acuzaţiile care au fost aduse în cadrul proceselor de la Nürnberg foştilor lideri ai Germaniei naziste, Conform acestor acuzaţii, războiul agresiv a constituit "crima internaţională supremă. Aceasta se diferenţiază de alte crime de război în sensul că conţine în sine tot răul acumulat."

Însă în 2010, Washingtonul şi-a argumentat punctul de vedere de pe poziţia unei puteri militariste care s-a angajat în ultimii zece ani în războaie agresive împotriva a cel puţin cinci ţări diferite: Afganistan, Irak, Pakistan, Libia şi Yemen. În cele din urmă, a fost în măsură să limiteze competenţa CPI la acele state agresoare care acceptă competenţa Curţii sau la cazurile menţionate de către Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în cadrul căruia Washingtonul are drept de veto.

Libia a refuzat, de asemenea, să recunoască CPI. Spre deosebire de Washington însă, guvernul libian nu are drept de veto în Consiliul de Securitate al ONU. Prin urmare, cazul său a putut fi înaintat Curţii de către Consiliul de Securitate. Trei din cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate - SUA, China şi Rusia – nu recunosc competenţa Curţii.

Înainte ca Washingtonul să voteze pentru trimiterea regimului Gaddafi în faţa instanţei pe care SUA refuză să o recunoască, administraţia Obama a cerut o scutire strictă de la orice verificări a acţiunilor militare americane întreprinse de guvernul SUA în Libia.

Avocatul argentinean Moreno-Ocampo, procuror-şef al CPI, înţelege clar rolul său şi al Curţii - acela de supunere faţă de interesele Washingtonului. Una dintre dezvăluirile diplomatice clasificate care au fost făcute publice de către WikiLeaks arată că, la începutul lui 2003, la doar trei luni după ce Moreno-Ocampo a preluat funcţia de procuror şef al CPI, oficialii diplomatici americani au dat o asigurare Departamentului de Stat: " Ocampo a declarat în particular că doreşte să dea disparute problemele legate de Irak." Cu alte cuvinte, procurorul CPI a văzut necesitatea de a respinge sute de plângeri care au fost înaintate Curţii în legatură cu războiul american de agresiune împotriva Irakului.

De atunci, în ciuda războaielor americane din Irak şi Afganistan, a atacurilor cu rachete în Pakistan şi Yemen, ca să nu mai vorbim de bombardamentele din Libia care au costat viaţa a sute de mii de civili, CPI nu a găsit nici un motiv pentru a face acuzaţii de "crimă împotriva umanităţii" împotriva guvernului SUA sau să emită mandate de arestare pentru George W. Bush, Dick Cheney sau Barack Obama.

Israelul, care a refuzat şi el să recunoască competenţa Curţii a fost, de asemenea, scutit de orice urmăriri penale, cu toate că a desfăşurat războaie care au costat vieţile a mii de oameni în Liban şi Gaza, continuând în acelaşi timp represiunea întregii populaţii din teritoriile pe care le ocupă ilegal.