Scăderea vinerea trecută a ratingului de credit a Statelor Unite înseamnă că 5 august 2011 va rămâne în amintire ca unul dintre punctele de cotitură ale acestei crize istorice a capitalismului din SUA şi din lume. Un alt punct de cotitură este 15 septembrie 2008, ziua în care Lehman Brothers s-a prăbuşit şi 15 august 1971, a doua zi după ce preşedintele Nixon a suspendat convertibilitatea dolarului american în aur.
Aceste trei date sunt legate printr-un lanţ cauzal de evenimente. Ele au dus la declinul istoric al capitalismului american, şi cu el, la colapsul total al capitalismului global.
Motivul pe termen scurt invocat de Standard and Poor's pentru scăderea ratingului a fost precizat în mod clar în declaraţia agenţiei: nemulţumirea legată de nivelul reducerilor din Medicare şi din alte programe anunţate în acordul dintre administraţia Obama şi Congres.
Scăderea a fost urmată de o baie de sânge pe pieţele internaţionale. Circulau zvonuri conform cărora şi ratingul altor ţări, cum ar fi Franţa, ar putea fi scăzute, ceea ce ar fi dus la prăbuşirea marilor bănci.
Decizia luată marţi de Consiliul Rezervei Federale a SUA de a menţine scăzută rata dobânzii pentru cel puţin încă doi ani - în sine o recunoaştere a faptului că politicile sale au eşuat şi că nu există nici o perspectivă de "recuperare" a economiei americane - a încurajat pieţele pentru o zi. Zilele trecute a urmat însă o altă scădere de 500 de puncte pe Wall Street.
În timp ce cota de piaţă a scăzut - fiind declanşată, cel puţin în parte, de scăderea ratingului de către S&P - decizia în sine a fost rezultatul proceselor istorice care se reflectă în turbulenţele financiare aflate în creştere. La baza haosului de pe piaţă este declinul prelungit şi ireversibil al puterii economice a Statelor Unite care a jucat rolul-cheie în stabilizarea capitalismului mondial după cel de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, scăderea din SUA nu este doar un fenomen american, ci o expresie a crizei capitalismului mondial.
Luni s-au împlint 40 de ani de la începutul declinului SUA. Preşedintele Nixon a apărut atunci într-o duminică la televizor ca să anunţe lumea că de atunci înainte, America nu va mai onora angajamentele asumate în cadrul Acordului de la Bretton Woods din 1944 şi nu va mai răscumpăra dolarii SUA care circulau în restul lumii la rata de 35 de dolari pentru o uncie. Decizia lui a distrus sistemul de schimburi valutare fixe care a jucat un rol decisiv în revigorarea comertului de după război şi a investiţiilor mondiale după devastarea din anii 1930.
Cauza imediată a deciziei a fost apariţia unui deficit comercial american. Acesta a fost rezultatul unei probleme mai fundamentale a sistemului Bretton Woods, problemă care a fost observată cu un deceniu în urmă de către economistul belgian Robert Triffin. Triffin a semnalat faptul că, în condiţiile în care dolarul american funcţionează eficient ca valută mondială, menţinerea lichidităţii internaţionale necesită circulaţia dolarului SUA. Această circulaţie şi constituirea de rezerve de dolari SUA în afara ţării – rezerve mai mari decât stocurile americane de aur - a subminat în mod eficient temelia sistemului Bretton Woods - angajamentul american de a răscumpăra dolarii cu aur.
Ieşirea din paritatea dolar-aur nu a pus însă capăt rolului dolarului ca monedă de rezervă la nivel mondial. Sistemul monetar internaţional şi-a pierdut însă ancora de susţinere şi a devenit din ce în ce mai volatil. Această instabilitate s-a reflectat într-o serie de furtuni financiare: plonjarea dolarului SUA în 1979 ceea ce a dus la impunerea unei creşteri record a ratei dobânzii de către presedintele Rezervei Federale Paul Volcker, criza datoriilor din America Latină de la începutul anilor 1980 şi prăbuşirea în octombrie 1980 a stocului de piaţa la nivel mondial. Acesta a fost declanşată în mare parte de diferenţele avute de autorităţile din SUA şi din Germania faţă de politicile ratelor de interes.
Ca răspuns la prăbuşirea din 1987, noul şef al Consiliului Rezervei Federale a SUA, Alan Greenspan, a instituit politica care a fost aplicată de atunci înainte: fiecare criză financiară va fi întâmpinată prin deschiderea robinetelor creditelor băncii centrale pentru a oferi bani ieftini marilor bănci şi instituţii financiare.
Această politică a dus la creşterea economiei SUA în următorii 20 de ani, dar, în acelaşi timp, a promovat formele din ce în ce mai parazitare de acumulare a averii. Capitalismul din SUA a crescut la nivel de pre-eminenţă globală pe baza producţiei industriale şi a progreselor pe care le-a înregistrat în productivitatea muncii. Acum, industria a fost distrusă şi externalizată , iar speculaţiile financiare au înlocuit producţia ca principala sursă de profituri - un proces care a îmbrăcat forme groteşti în bulele imobiliare şi criza creditelor ipotecare sub-prime.
Cu toate că economia SUA a trecut printr-o expansiune în anii 1990 şi 2000, această creştere a mascat o contradicţie profundă: moneda de rezervă la nivel mondial – dolarul - era moneda celei mai îndatorate naţiuni din lume. Acest lucru nu s-a mai întâmplat niciodată înainte în istoria capitalismului global.
În deceniile premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial din 1914, economia mondială se baza pe lira sterlină. Lira sterlină era la fel de bună ca şi aurul, deoarece Marea Britanie era furnizorul principal de capital spre restul lumii. Deşi a fost eclipsată ca şi "atelier al lumii", Marea Britanie era încă finanţatorul de top din lume, atât datorită rolului global al băncilor şi caselor sale de finanţare, precum şi a vastelor resurse financiare pe care era în măsură să le extragă din coloniile sale, în primul rând din India.
Primul Război Mondial a dat o lovitură majoră poziţiei financiare a Marii Britanii. Aceasta nu şi-a mai revenit niciodată. În absenţa unei monede care să funcţioneze ca valuta mondială, sistemul financiar internaţional s-a dezintegrat în perioada interbelică, iar economia mondială s-a fracturat în comerţuri rivale şi blocuri de valută. Numai dominaţia globală a SUA după cel de-al Doilea Război Mndial a dus la stabilirea unui nou sistem financiar internaţional. Acest sistem este acum într-o stare avansată de dezintegrare ca urmare a decăderii şi putrezirii pilonului său central, economia SUA.
Semnificaţia scăderii ratingului de credit a fost respinsă de către unii comentatori. În opinia lui Greenspan, există "probabilitate zero" ca SUA să intre în faliment, deoarece ea poate "imprima oricând bani" pentru a-şi plăti datoriile. O astfel de prognoză ignorantă trece cu vederea faptul că, în cazul în care SUA nu este în incapacitate de plată (dar, având în vedere insolvenţa din 15 august 1971 un astfel de eveniment poate avea loc mai devreme decât mulţi ar putea crede) decizia în sine subminează şi mai mult sistemul financiar global.
Capitalismului mondial functionează acum fără un sistem monetar stabil. În capitalism, banii trebuie să îndeplinească două funcţii majore: ca un mijloc de schimb şi ca rezervă de valoare. Ambele funcţii sunt complet perturbate de prăbuşirea valorii dolarului american ceea ce va avea consecinţe pe termen lung.
Impactul asupra valorilor de schimb este reflectat în creşterea preţurilor la nivel global pentru mărfurile de comercializare de bază, cum ar fi produsele alimentare şi combustibilul. Aceast fapt duce la inflaţie în întreaga lume, cel mai mult însă în aşa-numitele ţări mai puţin dezvoltate, provocând o erupţie a luptei de clasă ce poate fi clar observată în Orientul Mijlociu.
De asemenea, funcţia de valoare este subminată deoarece dolarul scade faţă de toate valutele importante, ca urmare a politicii banilor ieftini. Nu este de mirare faptul că autorităţile chineze, care au investit mai mult de 1.200 de miliarde de dolari în titluri de stat americane au făcut apel ca autorităţile monetare din SUA să aducă moneda sub control. Fiecare zi în care valoarea activelor financiare chineze investite pe pieţele din SUA scad, aduce mai aproape momentul în care aceste pierderi vor avea impact asupra stabilităţii deja fragile a băncilor şi sistemului financiar chinez.
Autorităţile chineze au cerut crearea unei noi monede de rezervă la nivel mondial, monedă care să nu fie legată direct de SUA sau oricare alta monedă unică naţională. Însa, după cum demonstrează soarta monedei euro care este în prezent sfâşiată de rivalităţi pe plan naţional şi de conflictele între puterile zonei, nu există nici o perspectivă pentru o astfel de evoluţie. Nicio valută, un grup de valute sau valută sintetică nu poate înlocui dolarul ca monedă mondială.
Nu există niciun set de politici economice sau mecanisme de reglementare care să poată rezolva criza actuală. Experienţa istorică indică o revenire - într-o formă chiar mai explozivă- la condiţiile din anii 1930.
La acea vreme, lumea s-a divizat în blocuri economice rivale, ceea cea a dus la cel mai distructiv război mondial din istorie. Astăzi, când perspectiva aceasta apare încă o dată, clasa muncitoare trebuie să intervină. Haosul din sistemul capitalist şi pericolele care le generează pentru viitorul omenirii – sărăcie în masă, depresie şi război - trebuie să fie oprite prin luarea puterii politice de către clasa muncitoare şi prin răsturnarea sistemului de profit. Lucrul acesta se poate realiza prin înfiinţarea socialismului internaţional . Îndeplinirea acestei perspective necesită infiinţarea celei de-a Patra Internaţionale ca şi partid mondial al revoluţiei socialiste.