Mulţi comentatori au respins scăderea ratingului SUA de către Standard & Poor's menţionând că nu se va ajunge niciodată atât de departe, încât SUA să intre în incapacitate de plată. Însă cu patruzeci de ani în urmă, exact acest lucru a fost cazul. Preşedintele Nixon a apărut într-o seară de duminică din august 1971 în faţa camerelor de televiziune pentru a anunţa lumea că Statele Unite nu-şi va mai îndeplini obligaţia de a răscumpăra dolarii cu aur.
Această decizie unilaterală a distrus acordul de la Bretton Woods. Acordul pusese după cel de-al Doilea Război Mondial bazele pentru prosperarea comerţului şi a investiţiilor internaţionale, făcând posibil boom-ul de după război.
Acordul Bretton Woods a fost rezultatul mai multor ani de negocieri şi discuţii între economiştii de frunte şi finanţatorii din SUA şi Marea Britanie. Cele două părţi au căzut de acord că fără o bază pentru un nou sistem financiar, economia de după război va da repede înapoi, ajungând la condiţiile din anii treizeci, ceea ce ar fi însemnat ameninţarea revoluţiei sociale.
Însă între cele două părţi - Statele Unite şi Marea Britanie - au existat, de asemenea, şi diferenţe clare. John Maynard Keynes, negociatorul-lider din Marea Britanie era cunoscut ca un critic acerb al Tratatului de la Versailles care a pus capăt Primului Război Mondial. Keynes a dorit neaparat să obţină pentru Regatul Unit poziţia de lider economic, dar în cele din urmă a fost nevoit să recunoască superioritatea economică covârşitoare a Statelor Unite. Keynes a sugerat introducerea unei monede internaţionale cu numele "Bancor". Moneda urma să fie administrată de o autoritate internaţională de contabilitate care ar fi fost responsabilă şi pentru comerţul internaţional.
Propunerea a fost respinsă de către guvernul Statelor Unite şi negociatorul şef Harry Dexter White. După ce a câştigat dominaţia asupra rivalilor săi capitalisti, SUA nu a fost dispusă să se supună regulamentului internaţional propus de planul lui Keynes. Statele Unite ale Americii şi-a asigurat introducerea dolarului ca monedă de rezervă la nivel mondial. Ea a fost însă obligată să accepte schimbul tuturor dolarilor SUA din afara Statelor Unite la un pret de 35 de dolari pe o uncie de aur.
Bazându-se pe convertibilitatea dolar-aur, toate valutele internaţionale majore s-au raportat la dolar şi la ratele fixe de schimb. Ratele fixe de schimb şi piaţa liberă trebuiau să prevină o devalorizare distructiv-competitivă a valutei, asemănătoare cu cea care a avut loc în 1930.
Acordul de la Bretton Woods a jucat un rol esenţial în relansarea economiei capitaliste mondiale, dar triumful ei a adus noi contradicţii.
Expansiunea comerţului internaţional şi investiţiile străine (de pe urma cărora capitalismul american a fost un beneficiar major) a însemnat că dolarii trebuiau să circule continuu pentru a finanţa cerinţele internaţionale crescânde de lichiditate.
Acest lucru a subminat însă relaţia dintre dolar şi aur. Circulaţia dolarului în economia mondială a crescut mai repede decât aurul pe care SUA îl deţinea şi care era necesar pentru a acoperi aceste sume.
Această problemă a apărut iniţial la începutul anilor 1960 (se spune că preşedintele Kennedy nu şi-a făcut griji decât de relatia aur-dolar) şi s-a înrăutăţit în decursul întregului deceniu. Suma dolarilor din afara Statelor Unite a crescut de la cinci miliarde în 1951 la 38,5 miliarde în 1968, depăşind rezervele de aur cu 23 de miliarde de dolari.
Soldul american de plăţi (adica fluxul financiar total de intrare şi ieşire) a fost în deficit datorită investiţiilor SUA din străinătate şi a cheltuielilor guvernamentale de peste mari, în special cele legate de războaiele din Coreea şi Vietnam. Într-o anumită măsură, soldul era încă acoperit de surplusul balanţei comerciale - de excesul exporturilor SUA faţa de importuri. Însă când balanţa comercială de la începutul anilor 1970 a trecut pe roşu, reflectând o scădere a poziţiei concurenţiale a SUA pe piaţa mondială, Nixon a intervenit.
Eliminarea acordului Bretton Woods nu a fost exclusiv produsul unui declin relativ al Statelor Unite. Ea a fost, de asemenea, o expresie a sistemului capitalist care era fondat pe o contradicţie irezolvabilă între o economie mondială tot mai integrată şi împărţirea lumii în state-naţiuni concurente.
În timpul anilor 1960, administraţiile succesive ale Statele Unite au încercat să menţină sistemul Bretton Woods prin introducerea de reglementări care ar fi trebuit să tempereze fluxul de dolari. Însă ele s-au lovit întotdeauna de creşterea unei pieţe care a devenit cunoscută sub numele de piaţa euro-dolar. Acesta a inclus dolarii care au circulat prin intermediul sistemului financiar european şi care s-au aflat în afara controlului vreunui guvern.
Chiar şi cele mai puternice guverne naţionale nu au putut să ţină această piaţă sub control. Frustrarea tot mai mare s-a arătat în denunţările regulate ale ministrului Muncii din Marea Britanie Harold Wilson care suspecta “gnomii din Zürich” - bancherii elveţieni – cum că s-ar afla în spatele acestor fonduri.
Cu toate că dolarul s-a menţinut chiar şi după luna august 1971 ca monedă de rezervă la nivel mondial, noul sistem al ratelor de schimb flotante a provocat instabilitate crescută în sistemului financiar. În acest moment a început creşterea inexorabilă a instrumentelor financiare derivate, care joacă în criza economică şi financiară de astăzi un rol decisiv.
Instrumentele financiare derivate, cum ar fi contractele futures, au existat o perioadă lungă de timp. Dar, după prăbuşirea sistemului Bretton Woods, instabilitatea monedei şi a altor pieţe financiare s-a dublată de integrarea tot mai strânsă a economiei mondiale a necesitat dezvoltarea de noi instrumente financiare care ar putea oferi asigurări impotriva riscurilor. Instrumentele financiare derivate au apărut pentru a răspunde acestei necesităţi. Ele au suferit însă curând o creştere explozivă care s-a extins cu mult peste originile lor.
Consiliul Bursei de Comerţ de la Chicago a prezentat în 1975 primul contract futures pe rata dobânzii. Practiv, potrivit Băncii Reglementelor Internaţionale, în 1973 derivatele nu existau.
În iunie 2008, în ajunul prăbuşirii Lehman, aşa-numitele acorduri "over-the-counter" (OTC) au avut o valoare noţională de 683.700 de miliarde dolari, adica mai mult de 10 ori valoarea din producţia mondială.
Creşterea spectaculoasă a derivatelor pe parcursul ultimelor patru decenii subliniază un proces legat de credite care a fost analizat de Marx. El a remarcat că în prima etapă creditul "se strecoară pe furiş, ca un asistent de acumulare umil", dar sfârşeşte ca un mecanism social şi financiar enorm. La început, derivatele au intrat în scenă ca un slujitor de protecţie al capitalului, dar au sfârşit prin a crea cel mai mare dezastru financiar din istorie.
Colapsul sistemului Bretton Woods şi turbulenţele pe care acesta le-a produs au jucat un rol important în alimentarea luptelor sociale şi de clasa explozive de la începutul anilor 1970. Cu toate acestea, clasa muncitoare a fost oprită şi înfrântă de trădările venite din partea propriei sale conduceri.
Însă acele înfrângeri nu au rezolvat contradicţiile economiei capitaliste mondiale care au distrus sistemul de la Bretton Woods. Acestea chiar s-au intensificat. Declinul istoric al Statelor Unite a continuat şi este acum factorul cel mai destabilizator al economiei şi politicii mondiale. În acelaşi timp, contradicţia dintre economia mondială şi sistemul de stat-naţiune a erupt sub forma prăbuşirii sistemului financiar internaţional.
Acest lucru înseamnă apariţia luptelor revoluţionare pe o scară şi cu un scop de aplicare dincolo de cele de acum patru decenii în urmă. Trebuie trase lecţiile din înfrangerile din trecut şi trebuie rezolvată criza conducerii clasei muncitoare. Aceasta înseamnă, mai presus de toate, înfiinţarea Comitetului Internaţional al celei de-a Patra Internaţionale ca partid socialist al revoluţiei mondiale.
Autorul recomandă si
Un punct de cotitura în criza capitalismului mondial (16 august 2011)